Amintiri cu Petre Anghel


petre anghel II

Prima secvență care-mi apare pe scena amintirilor este aceea în care Profesorul Petre Anghel asista la una din probele examenului de admitere. Era în vara anului 2001. La finalul probei de examen ne-a spus – mie și câtorva candidați – ce trebuia să scriem pe foile de examen pentru a obține rezultatul maxim.
Următoarele amintiri cu Profesorul Anghel le am de pe băncile facultății, din perioada anilor 2001-2005, de la cursurile de comunicare și tehnici de redactare. De la el am reținut că nu există întrebări greșite, ele fiind necesare pentru abordarea necunoscutelor. De asemeni, îi datorez perspectiva simplă și foarte practică a comunicării care înseamnă ”a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anume lucru (…) înseamnă și a tăcea, a aștepta reacția, răspunsul celuicăruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunța că exiști și chiar de a-i spune ce vrei” (Petre Anghel, Stiluri și metode de comunicare, ed. Aramis, București, 2003, pag. 11-12).
Îmi amintesc că, odată, a încercat să ne spargă tiparele de gândire și ”prefabricatele” minților noastre, solicitându-ne să argumentăm de ce ospitalitatea românească este o calitate? A urmat un schimb interesant de argumente și contraargumente între catedră și băncile sălii de cursuri…
Probabil nu sunt singurul care datorează Profesorului Petre Anghel rolul de perfector a celei mai importante capacități umane: comunicarea. Scrisă și vorbită.
Marea calitate a Profesorului Petre Anghel a fost aceea că își lăsa acasă ”gradele” de Profesor și nu-și uita niciodată ”calitatea” de om, de ființă umană în raport cu studenții săi în sălile de curs.
Regret că am ezitat să calc pragul facultății în ultimele săptămâni pentru a-i dărui un exemplar al cărții mele, pentru că da, îi datorez și Profesorului Petre Anghel apariția celei de-a doua cărți:

coperta cartea mea

Primele amintiri din București


arcul-de-triumf-bucuresti

Locuiesc în București. În acest weekend, în câteva momente de liniște, am căutat în sertarele memoriei personale primele imagini din momentul venirii mele în București. Cea mai veche imagine pe care o am este aceea de la Podul Izvor. Nu știu exact ce vârstă aveam atunci, (să fi avut patru ani?) dar e cert că eram cu mama care venise în București din considerente profesionale.

Cele mai multe imagini le am sunt de pe vremea când am venit în București pentru a da examenul de admitere la facultate. Aveam 18 ani. Era în vara anului 2001, când m-am trezit singur, la ieșirea din Gara de Nord, dimineața, pe la 5, din trenul Suceava-București Nord,  în atmosfera luminată de becurile ce emanau o lumină gălbuie pe fațata Gării de Nord. Căutam linia tramvaiului 45 cu care am mers multe stații pentru a ajunge pe Șoseaua Chitilei unde locuia gazda mea.

La început am savurat călătoriile cu tramvaiul, autobuzul și metroul ca pe ceva nemaiexperimentat. Practic, primele luni de studenție, chiar primii ani petrecuți în Micul Paris, au fost o perioadă de timp în care exploram și descopeream un oraș imens. Un oraș cu multe bulevarde și cartiere unde m-aș fi putut rătăci foarte ușor. Dar nu m-am rătăcit. Am învățat într-o progresie lentă Bucureștiul, în ani de zile. Acum mi se pare o joacă să mă plimb prin tot Bucureștiul. În special seara, pe Magheru, spre Parcul Herăstrău. În Băneasa, Piața Scânteii, Arcul de Triumf, Cotroceni, Militari, Drumul Taberei etc.           

Reflecții asupra neputinței la români


neputinta (sursa: papillonoir.wordpress.com)

Neputința e o trăsătură umană. Limita, ca realitate generală a umanității, e un sinonim al neputinței. Cât de limitați suntem noi? Cred că mai puțin decât ne imaginăm. Suntem mai capabili, mai ne-limitați decât credem. Dușmanul nostru și aliatul propriei limitări este chiar mintea noastră care, fie ne spune care este ”doza” de putință din noi (pe ce bază oare?), fie ne ciulește propriile urechi la șoaptele celorlalți; și sunt puțini, foarte puțini avizați, capabili să ne evalueze potențialul și propria devenire, aptitudinile și capacitățile noastre ce zac dormitând undeva în ființa noastră. Românii se pricep la toate. Și cei mai mulți ”rotunjesc” în jos imperfecțiunile noastre: dacă nu ești suficient de îndemânatic ți se ia prin cuvinte și puțina îndemânare pe care o ai, spunându-ți-se că nu ai nicio îndemânare. Deci, nu te mai chinui să faci nu știu ce. Există artilerii grele pentru a ținti defectele. Lipsesc reflectoarele pentru a pune în evidență calitățile și inițiativele timide, dar pozitive. Și asta e în defavoarea noastră. În defavoarea relațiilor noastre de toate tipurile. În defavoarea comunității și chiar a întregii Românii. Apropo. Ați remarcat în relațiile voastre tendința iubitei/iubitului de a scoate în evidență mai mult defectele și prea puțin calitățile, ceea ce este bun și de necontestat în voi?

În anul III de facultate mi-am astupat urechile pentru că nu doream să admit evaluarea referitoare la propria persoană făcută de unii colegi… Am făcut echipă cu mine însumi și am reușit, la sfârșitul anului, performanța celei mai mari medii, ”suflându-i” bursa de studii unei colege care-și făcuse calcule greșite, pe baza unor considerații greșite, în urma unor evaluări greșite: potențialul meu. Dacă nu am reeușit până atunci să urc foarte sus, nu însemna, automat, că nu voi reuși vreodată! Ea se baza pe faptul că e printre primii trei (și doar trei burse de studii existau în grupa noastră) și că nimeni nu poate surclasa trio-ul fruntaș. Mare eroare! A costat-o scump: bursa de studii, atât de necesară unui/unei student/studente.

La începutul clasei a XII-a, eram considerat neputincios la alergare rezistență – o probă esențială la sport, care se dădea la Bacalaureat. Aveam constituția ideală pentru aceasta (înalt și slab), dar nu reușeam să alerg nici 200 m (din 1000) fără pauză. M-am ”reprogramat” mintal și realitatea a fost alta: până la BAC am reușit să ating performanța personală de 15000 m fără oprire! Ce m-a ajutat? Ceea ce credeam, sau, mai bine spus, ce începusem să cred despre mine: că sunt capabil, că pot, că voi reuși cu multă muncă.

Cred că noi ne facem rău unii altora, ne privim și ne trântim pe ringul vieții în loc să ne ajutăm reciproc pentru a crește și a ne înălța. Neputința la noi, românii, are cauze multiple. De la cultura eșecului întreținută în școli de profesorii insuficient de capabili să remarce potențialul elevilor și până la eșecul din societatea românească, la nivel de clasă politică care cultivă neputința de a schimba ceva în bine prin neimplicare expresă. Ne mai lipsește din sfera educațională dezvoltarea personală la nivel național. Și eu am descoperit târziu această felie atât de importantă din educație. Nici ”cunoaște-te pe tine însuți” nu e luat în serios de prea mulți. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat pe noi înșine, am fi altfel. Am realiza că avem un POTENȚIAL ENORM care doarme și încă nu a fost trezit. Fără conștientizarea propriului potențial nu știm pe ce drum personal și profesional să mergem, nici ce să dezvoltăm la noi. Suntem corăbii fără direcție și fără pânze ridicate, pe o mare cu mult vânt.

Mi-am revăzut camera de cămin


camin5_camera1

În seara aceasta mi-am revăzut camera de cămin pe care am împărțit-o cu trei colegi pe vremea studenției mele în București. Am regăsit-o cu aceeași pereți zugrăviți în verde și crem. Cu același mobilier: aceleași rafturi curbate de greutatea cărților și aceleași dulapuri. Aceleași mese și paturi supra-etajate, de pe vremea când am trăit cea mai frumoasă perioadă din viața mea, din perioada anilor 2001-2008. Ceea ce am găsit schimbat e fereastra termopan, o mașină de spălat și un frigider – ce nu existau pe-atunci.

Vremurile acelea nu se vor întoarce vreodată. Eram unul și unul pe atunci, în naivitate și prostie, năzbâtii și idei puse în practică. Că doar nu ne stătea capul doar la carte, cursuri și seminarii, examene și eseuri. Din discuțiile avute cu un amic ce locuiește în cămin, am înțeles că viața spectaculoasă de-atunci nu mai există acum. Nu mai sunt nici oamenii de-acum zece ani.

Din nou la…Drept


Astăzi, spre seară, am retrăit un moment din studenție. La ce mă refer? La locul în care studenții mai puțin înstăriți vin pentru a servi masa. Am revenit la cantina Facultății de Drept, din București. De trei ani nu am mai fost aici. Am mancat trei porții excelente de cartofi prăjiți. Pentru mine încă prezintă interes cartofii prăjiți. I-am mâncat cu o poftă, de puteai spune că am văzut pentru prima dată cartofii prăjiți. Sala de mese a rămas neschimbată. Aceleași mese și scaune simple. Lambriurile ce acoperă stâlpii din mijlocul sălii, de asemenea, neschimbate. Tot ce am văzut schimbat erau chipurile oamenilor. Erau chipuri străine, de tineri, care, probabil, au venit pentru prima dată în București, la studii.