Mi-l învie cineva pe Valentin?


trandafir

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort al meu Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.

Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.

În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică, la restaurant, în două rânduri. Valentin ne privea în ochi cu acea strălucire ce te făcea să crezi că fericirea asta va fi în fiecare an. Că va dura toată viața. Dar s-a înșelat. Ziua de mâine va fi diferită. Nu vom mai sta cu Valentin la masă. Voi fi cu el la groapă.

Sunt șanse slabe de înviere mâine. Dar, probabil, după îngropăciune, asemeni lui Hristos, plictisit să stea în locuința morților, Valentin va învia. Deși sunt sceptic: Valentin nu e Dumnezeu. Deci… Dar, dacă totuși va reveni printre oameni, va avea, oare, puterea, să răstoarne greutatea țărânei pentru a putea ieși la suprafață?  

Reclame

Spicuiri autobiografice


La trei ani viața mea gravita în jurul mamei și bunicilor mei. Tatăl a fost absent…Mi se părea pe atunci că sunt cea mai importantă ființă de pe fața pământului, într-o lume a jocului și a gestionării atenției primite. Atunci mă simțeam în centrul universului iar curtea bunicii mi se părea uriașă. Pe măsură ce anii au trecut, de la spațiul uriaș, aproape mitologic, curtea bunicii s-a micșorat, s-a demitologizat până la un banal exterior al unei case în care nu știu dacă pot să-mi întorc limuzina.  

La șapte ani am realizat că viața continuă pe un traseu necunoscut. Necunoscutul acesta era înfricoșător. Despre școală e vorba. Școala devenise prima activitate față de care mi se solicita seriozitate și consecvență. Pe atunci nu înțelegeam de ce mama trebuie să se chinuie și să mă chinuie cu scrisul și cititul?! A fost primul pas greu pe care l-am (de)pășit…

La patrusprezece ani, am simțit că dobândesc cetățenie: am avut primul meu buletin. Mă admiram în fotografia din carnețelul acela gri (vă mai aduceți aminte?) și simțeam că încep să fiu de la egal la egal cu mama sau bunica mea. Câtă naivitate! Buletinul era pentru mine ceva special, dovada faptului că exist, că am o identitate consemnată într-un carnețel cu valoare de document, superior Certificatului de naștere, prin faptul că avea în plus o fotografie: fotografia mea. Tot acum aveam un entuziasm greu de controlat și de stăvilit. Îmi plăcea să-mi vizitez zilnic părinții. Eram însetat de interacțiune umană autentică, nemoderată de niciun protocol sau convenție socială. Asta a rămas neschimbat și azi. Lumea mi se părea simplă, habar nu aveam pe atunci de diplomație, sau ideea de a nu spune totul, de dragoste, de fete, de idile, de amor.

La optsprezece ani eram încă un aterizat. Oare mai sunt așa și azi? Încă foarte naiv, mă îndrăgosteam ușor, mă agățam de orice gest pozitiv primit de la o fată, scriam versuri și le trimiteam fetelor de care mă simțeam atras și așteptam răspunsul magic, care să mă facă fericit. Ieșeam în oraș cu bicicleta doar-doar să o văd pe ea, ieșită la plimbare, să mă pot intersecta ”întâmplător”.

La douăzeci și opt de ani viața mi se pare complexă. Sunt divorțat dar nu am pierdut speranța. Resimt nevoia de afecțiune cam neînțeleasă de unele fete. Viața mea gravitează în jurul problemelor încă nerezolvate, sunt atent cu cine vorbesc și ce vorbesc. Am rămas visătorul de altădată ațintit la viitor, la o fată (probabil încă necunoscută) cu care să experimentez o iubire autentică și reciprocă, fiindcă, nu-i așa, că fără reciprocitate suntem ființe ce investim sentimente de-am-boulea, inutil și fără sens? Simt nevoia parfumului dulce-acrișor al unei femei, imprimat subtil în pernă. Să adulmec parfumul din părul ei, și, discret, impregnat în cămașa mea. Să mă oglindesc în ochii unei femei sufletiste, să mă gândesc la ea ziua, în timp ce fug la serviciu, servesc prânzul, sau mă întorc de la serviciu. Să mă gândesc pe tot parcursul zilei la seara petrecută în doi. Am nevoie să fiu ținut în brațe de o femeie, pe bancă, în parc, în toamna aceasta și să plouă cu frunze gălbui-ruginii. Am nevoie de o femeie pentru care să dobândesc semnificații profunde. Am nevoie să comunic conglomeratul meu de idei, gânduri, emoții și sentimente…