Filosofia ”de unică folosință”


filosofie

Îţi aminteşti aceste rânduri?

Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar era valabilă condiția expusă de ofițerul stării civile care i-a căsătorit: „la bine și la rău”.
Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo. Bunica însă comanda acasă. :)))
Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia „de unică folosință”, întâlnită, probabil, pentru prima dată, în anii ‘90. A venit din Occident, însoțită de enervanta și firava veselă de unică folosință și pet-urile de suc și apă minerală din plastic. Folosim această filosofie și când ne raportăm la oameni și relații. La oamenii dragi cu care am construit relații. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni „din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic… care se abandonează repede-repede, când s-a consumat.
E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonăm persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile, când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, „de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea.
Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță, după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. E ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm „una-două”, fără niciun sentiment.
Despărțirea ne marchează, (…) continuarea în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei.

IMG_0056

Reclame

SFÂRȘITUL OCCIDENTULUI?


sfarsitul.OCC

Mi-am pus ambiția la treabă și am reușit să termin, târziu, în noapte, obosit și ușor plictisit,  cartea de futorologie a profesorului Lucian Boia, Sfârșitul occidentului, apărută la editura în curtea căreia a mai publicat și alte lucrări: Humanitas. Am fost intrigat să intru în posesia acestei cărți încă de la auzul veștii că a ieșit de sub tiparniță. Fuga, fuga, am ajuns la una din librăriile ce poartă numele editurii și am cumpărat-o. Nu regret că am citit-o. Pe paginile ei, autorul argumentează sociologic, filosofic și istoric sfârșitul expansiunii occidentului, a Europei (de vest) și a Americii, punând sub semnul întrebării (legitim), persistența în timp a Uniunii Europene cu a ei monedă impersonală. China și India sunt țările care cresc din punct de vedere economic și demografic și amenință supremația occidentului ce alunecă pe propriul topogan confecționat, probabil, din ignoranță, inconștiență, absența acțiunilor necesare etc (punctez eu).

În timp ce citeam această carte, mă întrebam unde se găsește România? Și mi-am răspuns: nici în căruță, nici în teleguță! Suntem un stat nedefinit dacă privim prin lupa ”occident-orient”,o struțo-cămilă. Nu suntem nici în occident, nici în orient. Mă întrebam și de ce tocmai acum occidentul se pierde pe drumul său când aveam, probabil, șansa să ne occidentalizăm și noi? Acum, când aveam șansa să rezolvăm problemele sociale și dezvoltare urbană?

Din nefericire, autorul lansează câteva ipoteze vagi în privința viitorului spațiului occiental, implicit a Planetei Albastre. Carența fundamentală a acestei cărți stă într-un singur cuvânt cheie pe care el îl folosește o singură dată, în treacăt, la pagina 111, anume, Apocalipsa, ultima carte din Sfânta Scriptură pe care o cred și care susține sfârșitul inevitabil al lumii, al acestei planete cu tot ce este pe ea, sfârșit concretizat prin ardere. Cartea are o abordare seculară, balanța epistemologică fiind dezechilibrată profund. Lipsește flagrant o minimă abordare teologică, fără de care nu poți fi un bun futurolog, acea persoană care privește în viitorul pe care-l compară cu o pagină albă pe care se va scrie, dar nu se știe ce. Concret, lipsește Dumnezeu și fără Dumnezeu, orice încercare de a contura viitorul e sortită eșecului, eșec pe care autorul și-l recunoaște în materie de intuire a viitorului.