„Din Paradis, în Deşert”


1 imag

(Angelica Hirju, Paradox, pictură în ulei, 2011)

Este titlul cărţii la care lucrez în prezent.  În câteva luni sper să o public. Vă redau începutul:

„Am simţit că sunt în paradis. În oaza aceea dăruită de Dumnezeu primilor oameni. Şi eu am pierdut paradisul. Sfârşitul poveştii noastre de dragoste a fost asemeni izgonirii din paradis. M-am simţit aruncat, din nou, într-o viaţă a lacrimilor. Fără apă, fără verdeaţă, fără orizonturi. Fără drumuri trasate. Pe unde s-o apuc? Arşiţa singurătăţii m-a doborât în acest deşert existenţial. Prin izgonirea mea din paradis, a intrat, din nou, suferinţa şi moartea în lume. O suferinţă şi-o moarte, a iubirii, a unei perechi nefericite în plus.

Ştiţi, fiecare din noi suntem Adam şi Eva. Ne naştem în paradis şi, inevitabil, îl pierdem. Cu prima urechere, cu prima bătaie a părinţilor, cu primele mici necazuri prin care trecem în copilărie realizăm că nu mai suntem acolo. Sau, poate, n-am fost niciodată în paradis. Poate e doar impresia noastră că suntem.

Apoi, regăsim paradisul în iubirea care ne este împărtăşită de celălalt. De egalul şi diferitul nostru. Dar atunci când pleacă din viaţa noastră, celălalt ia cu el şi paradisul. Şi ne trezim într-un omogen deşert, fără speranţă.       

Cartea are, probabil, un titlu neobișnuit. Nu repovestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul scrisorilor, în care reflectez pe marginea falimentului iubirii ei pentru mine. Sau, poate, şi ea ar putea vorbi de falimentul iubirii mele pentru ea.

Ideea acestei cărţi a pornit în urma contactului cu ultima carte publicată de Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător. Citind-o, am migrat cu gândul de la personajul principal al lui Gabriel Liicenu – dragul său turnător, la draga mea fostă iubită. Iniţial, aşa trebuia să se şi intituleze – Draga mea fostă iubită. Dar mulţumesc amicilor şi cunoscuţilor ce m-au ascultat şi m-au ajutat să ajung la titlul curent.”

Dragul meu turnător


dragul meu turnator

Gabriel Liiceanu surprinde. E unul din acei autori ai căror cărţi, odată luate între mâinile ce menţin coperţile deschise, sunt lăsate cu greu pe măsuţă.

Dragul meu turnător, e o surpiză plăcută ce fascinează prin curajul de a pătrunde în paginile arhivate ale propriului Dosar de urmărire, naturaleţea şi dezinvoltura cu care îşi descrie gândurile, emoţiile şi sentimentele trăite în urma studierii acestui dosar, dublate de înfăţişarea turnătorului său, un declarat ateu „de mic”, cu „vocea moale, stinsă, fără inflexiuni şi accente părea că se modelase pe trupul împuţinat şi adus de spate” (pag. 27), pe care Gabriel îl reîntâlnise în biroul său din Casa Scânteii, mastodontul stalinist ce adăposteşte Editura Humanitas. Omul cu pielea albă, întinsă, a cărui chip se asemăna cu un mulaj, din ceară, golit de sânge, după cum îl văzuse Gabriel Liiceanu, venise să discute vânzarea propriilor acţiuni deţinute la editură, de teama morţii apropiate, datorită vârstei înaintate (83 ani) şi conştientizarea imposibilităţii ulterioare de cheltuire a banilor deţinuţi în respectivele acţiuni.

liiceanu

Pătrund incisiv în cartea maestrului Liiceanu şi uit spaţiul în care mă găsesc – metroul, şi staţia la care trebuie să cobor.

Recunosc – Liiceanu a fost şi este unul din mentorii mei într-ale scrisului, accesibil prin intermediul cărţilor sale, pe care le-am devorat, uneori cu o plăcere nebună. Confisc, uneori, puţin din stilistica lui creatoare, atât cât mă pricep, în scrierea propriilor mele articole pe care le public pe blogul personal.

Mă gândesc serios să public o carte în formatul acesta, al scrisorilor, adresate femeilor pe care le-am iubit de-a lungul timpului, fără să dau nume. Nu cu scopul de a retrăi ce-a fost în poveştile mele de dragoste, ci cu acela de a înţelege, la rece, ce-a fost. A fost, sau n-a fost, iubire? M-am apucat, deja, de treabă. Vom vedea ce va ieşi.

Draga mea fostă iubită,


punkt

Nu mai trăiesc în trecut. Sufletul meu s-a liniştit. La ce bun să mai consum trăiri cu tine, o fiinţă ce a schimbat macazul pe o altă linie a vieţii, pentru care expresia „noi” nu mai reprezintă decât o linie moartă pe care am tras, pentru totdeauna, trenul relaţiei noastre?

Revin în trecut nu pentru a trăi, căci acolo nu se mai poate trăi. Spre viitor ne îndreptăm spre a trăi. Spre trecut, schimbăm în marşarier, doar pentru a înţelege.  

Iertată-mi fie asemănarea cu unul din mentorii mei, Gabriel Liiceanu, care se-ntreabă dacă „există oare om neîndrăgostit de propriul lui eu şi, prin el, de saga aventurilor lui? Aşadar, ne iubim păţaniile de-o viaţă, chiar şi cu tot ce e neplăcut sau suferinţă în ele, ni le iubim numai şi numai pentru că sunt ale noastre.” (Dragul meu turnător, ed. Humanitas, pag. 21). Aceasta şi pentru că, tot Liiceanu oferă o explicaţie a iubirii pentru „păţaniile de-o viaţă” prin aceea că „avem obiceiul să integrăm întâmplările în ţesăturile de semnificaţii ale vieţilor noastre, pentru a le face să participe la alcătuirea acelui pachet final de sensuri pe care îl numim „destin” ” (Idem, pag. 22).   

Revin în cimitirul timpului (trecutul) – nu cred că exagerez folosind cuvântul acesta, „cimitir”, locul în care se „parchează”, la doi metri adâncime, trupurile celor ce au existat cândva pe Pământ, în aşteptarea învierii promise de Hristos. Cum a fost posibilă acceptarea de către mine a „încremenirii în proiect” a fiinţei mele, ce s-a datorat sabotajului, determinat şi el la rândul lui de lipsa credinţei în această relaţie? Cum am putut să fiu atât de naiv şi să te cred în acel 14 februarie, când, potrivit tradiţiei importate de la americanii tăi iubiţi, se declară dragoste eternă celuilalt, de parcă s-ar cunoaşte viitorul şi taintele nepătrunse ale inimii?!

Atunci îmi scriai, albastru pe alb şi roz, pe bucata de carton cumpărată de la vre-o librărie ce a făcut şi ea, asemeni restaurantelor, profit cu această ocazie, rândurile unui regal sentimental:  

„Cu fiecare zi care trece, îmi este din ce în ce mai greu să trăiesc departe de tine.

Îmi doresc…

…în fiecare dimineaţă să mă trezesc privindu-ţi chipul, iar seara să mă odihnesc în braţele tale

… să îţi fiu alături în toate momentele vieţii

… să îmbătrânim împreună

… să te am aproape pentru totdeauna.”

Păreau a nu avea termen de valabilitate. Părea a se termina cu-n „happy end” dar, asemeni „sărbătorii iubirii” (cum i se mai spune), şi lucrurilor comerciale vândute în această zi, se pare că şi declaraţiile de iubire expiră într-o zi, dacă nu sunt rezultatul unei iubiri veritabile, sau, autorul lor băuse, probabil, ceva tărie, la sugestia lui Valentin, îmbătat şi el de peisajul îndrăgostiţilor ce se-ndreptau spre restaurantele ticsite de-atâtea perechi venite să celebreze romantismul lor etern.

Urmează un nou Valentines day, când vei repeta povestea cartonului pe care vei aşterne, din nou, rând după rând, promisiunile unei (noi) iubiri eterne în lumina palidă a lumânărilor, într-un restaurant cochet de provincie, sau, cine ştie, în buricul târgului din Centrul vechi al Capitalei. Te vei autoplagia?      

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Declarație de iubire – un citat adorat


liniste

E-o liniște deplină în această vineri seară. Sunt acasă. Toate furtunile vieții mele s-au potolit. Televizorul e tăcut. Difuzoarele calculatorului, idem. Nimic nu-mi (mai) tulbură acum universul interior. Sunt împăcat cu mine. Am cinat și gândul mi-a zburat la unul din scriitorii mei preferați: Gabriel Liiceanu. Doresc să redau un citat dintr-o carte citită într-un trecut nu foarte apropiat. Un citat adorat. Un fragment de-o frumusețe și-o profunzime rară care mă face să mă-ntreb de ce suntem simpatici pentru unii și antipatici pentru alții? De ce unii reușesc să ne accepte așa cum suntem, iubindu-ne, iar alții ne duc în fața instanței lor personale și ne citesc sentința la despărțire de parcă ei ar fi perfecți, născuți cu stea în frunte? Sunt liniștit și din acest punct de vedere. Nu voi încerca să mă schimb. Nu voi încerca să fiu, în esență, alt om. Pentru că, în esență, e minunat să știi că ești acceptat așa cum ești și acceptarea este la nivelul ființei tale și nu la nivelul unei imagini pe care o întreții ca să placi unuia sau altuia. Cine nu te acceptă, trebuie lăsat să plece din viața ta, pentru a face loc acelor persoane pentru care prezența ta reprezintă motiv de bucurie și nu de silă, tristețe sau exasperare.

 

Citatul promis este acesta:   

 

”Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți – pe care i-a preluat în el și pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață. Fiecare om ”face față” la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori! –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.”     

             (Gabriel Liiceanu, Declarație de iubire, Ed. Humanitas, București, 2006, pag. 101)

 

Fenomenul Pitești…la mare


fenomenul pitesti

Dimineață. Devreme. Întins cu burta și cu ochii-n sus, pe cearceaful purpuriu, admiram cerul. Era de-un albastru infinit, splendid, cu o nuanță ce semăna parcă cu cea de pe Biserica mănăstirii ordodoxe din Voroneț. Era excelent ca fond al unei hârtii imaginare pe care vroiam să scriu cu litere, de asemeni, imaginare, gândurile înmuiate în călimara cu cerneală neagră, despre litoralul românesc unde ajunsesem în dimineața zilei de 3 august a.c., printre gogoși și porumbi fierți cărora li se făcea reclamă excesivă și agasantă, printre prosoape și turiști, în stațiunea unde reușisem să negociez un preț bun pentru o cameră, în Eforie Sud, aproape de plajă, la casa unei familii fără ”figuri în cap” și așteptări nerealiste.

N-am mai scris despre litoralul încremenit parcă în proiect, ca să preiau ideea unui scriitor preferat – Gabriel Liiceanu. Am preferat să citesc pe fondul acesta albastru rândurile unei cărți – Fenomenul Pitești – o insulă a ororii absolute din Gulagul autohton în perioada anilor 49-52, așa cum a fost înțeles de regretata personalitate aflată în exil, la Paris, Virgil Ierunca, în cartea publicată la editura Humanitas.

Fascinantă dar cutremurătoare, dezgustătoare dar totodată plină de savoarea unui conținut veritabil ce o transformă într-o mare FILĂ din Istoria României recente, o carte ce luptă împotriva pierderii adevăratei memorii, implicit împotriva atrofierii simțului realului dintr-un prezent continuu de după lovitura de stat din 89 ce parcă a încercat să mascheze realitatea anilor unui regim imbecil și imbecilizator ce-a încercat în diversele pușcării de la Gherla, Aiud, Râmnicul Sărat, Târgu Ocna, Jilava etc., culminând cu Piteștiul, să ucidă structura psihică, spirituală și intelectuală a unei Românii ce părea fără viitor și fără ieșire din imensul lagăr ce se întindea între granițele țării, prin impunerea unei filosofii create și impuse de minți atee precum Marx, Lenin sau Stalin.

Citind această carte aflii despre realitatea ororii absolute, sadismul urcat la superlativul cutremurător al umanității cu față de bestie, emblematic fiind un anume Țurcanu despre care mă întreb dacă poate exista o bestie umană mai feroce ca el?

Citind această carte ai mari șanse să apreciezi prezentul din perspectiva libertății de expresie și acțiune. Prin contrastul izbitor produs de realitatea penitenciarelor politice și cea în care trăim, probabil vei începe să apreciezi perna și patul pe care dormi, liniștea necurmată a nopții, somnul netulburat de acțiunile diabolice ale unor ființe umane ce-au acceptat să coboare la subsolul umanității, sau, mai bine spus, la nivelul lipsei totale de umanitate.

M-am întrebat care regim totalitar a fost mai crud? Nazismul, sau comunismul. Aleg comunismul prin aceea că acest ”model” a ucis pe modelul picăturii chinezești, comparativ cu celălalt care mai extermina ființe umane și fără prea multă suferință.

Cărțile care ne-au făcut oameni


cartile care ne-au facut oameni

Citiți această fascinantă carte. Și veți intra în intimitatea dimensiunii culturale, în secvențele biografice legate de carte, a intelectualilor contemporani de marcă, precum: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici sau Dan C. Mihăilescu. Toți aceștia, dar și alții, pe care nu-i amintesc aici, dar care trăiesc în această carte, oferind rândurile lor autobiografice, vă vor livra lista lecturilor care le-au marcat existența. Lista lecturilor pe care ei le consideră ca fiind fundamentale. Cea mai elaborată listă îi aparține lui Gabriel Liiceanu care uimește prin consistența titlurilor enumerate. Cartea este o condensare de liste, fiecare listă fiind rodul fiecărui ghid într-ale cărților ce apare aici și își povestește puțin viața în raport cu cărțile întâlnite/citite ce au lăsat un ecou nemuritor.  

ÎNAPOI LA ARGUMENT


 0.1 0.2

Librăria Humanitas. Lângă Cișmigiu. Într-o atmosferă invadată de lumină, între pereții ornamentați cu mii de cărți frumos ordonate pe rafturi și categorii,  în prezența foarte multor oameni (să fi fost 300?) cot la cot, umăr lângă umăr, dar fără împinsături, înjurături și jandarmi nevoiți să intervină, ca la sfintele moaște de la Sfânta Parasheva, în Iași sau pe Dealul Patriarhiei, în București, a început dialogul dintre Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici, doi dintre semizeii intelectualității românești contemporane.

0.3

Gazda noastră, Gabriel Liiceanu, un alt semizeu aflat (încă) printre noi, a dat startul acestei întâlniri, urmat de H. R. Patapievici care a motivat de ce emisiunea Înapoi la argument se va desfășura aici, cu public, începând din seara asta și nu la televizor – fiindcă TVR Cultural, gazda acestei emisiuni, și-a încetat emisia.

Tema întâlnirii a fost: Parabolele lui Iisus, care este și titlul cărții scrise de Andrei Pleșu.

De ce Isus vorbea în parabole? Se întreabă Patapievici după care citește fragmente din cartea lui Pleșu, cel din urmă începând prin a se întreba: ce-ai vrut să ne spui Isuse?

Evanghelia, spunea Pleșu, este un text căruia trebuie să-i dai o versiune proprie, trăită. Cu ce întrebare trăiești? Cu ce întrebare te târăști prin viață? Sunt oameni care nu au vreo întrebare.

H. R. Patapievici: Există un mod de a citi parabolele?

A. Pleșu: Da. Cu condiția de a nu ne gândi la o rețetă. Parabolele se citesc în contextul lor. Trebuie să cunoști contextul în care s-au spus parabolele și cine a fost auditoriul, destinatarii parabolelor.

Orice aventură spirituală, spunea Pleșu, implică un risc. Există în parabole câteva riscuri: de a fi mulțumit cu tine însuți, de a fi disperat, de a te pripi în a-i judecat pe alții.

Tipul uman ce nu are întrebări, nu poate primi răspunsuri.

În parabole nu avem de-a face cu legi. Nu deducem din textele evangheliilor legi, coduri etc. Parabolele sunt clare, nu sunt alegorice, mesajul lor fiind veghea. Noi trăim în general destul de somnolenți.

Evanghelia e vestea cea bună. Nu e vestea cea rea. E mesajul bucuriei.

Întâlnirea s-a terminat printr-un mic discurs ținut de Gabriel Liiceanu care puncta avantajul culturii, acela de a ne ajuta să creștem și să devenim alți oameni în sens pozitiv.

La final, Andrei Pleșu a avut o sesiune de autografe ce au ajuns și pe cărțile subsemnatului, cu nedumerirea autorului: ce utilitate au autografele?     

7