Gânduri matinale


rasarit-de-soare1

Uneori, viața este dificilă, marcată de perioade amprentate cu piedici și situații nedorite. Geografia vieții are uneori Everesturi, alteori Groape Mariane. Tentația proximă este aceea de a privi doar impedimentele. Tindem să ne înțepenim privirea doar pe aspectele cu înfățișarea nasoală. Oare am putea vedea dincolo de imaginea izbitoare?
Ați încercat vreodată să găsiți beneficiile perioadelor dificile? V-ați întrebad dacă nu cumva situația negativă X sau Y are rolul de a vă pregăti pentru ceva pozitiv?
Pe mine m-au călit toate experiențele indezirabile. M-au maturizat. Momentele proaste m-au întărit. Am ieșit mai puternic la final. Și oamenii cu care ”m-am fript” m-au învățat să filtrez mai bine viitoarele întâlniri. Totuși, nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Acum ofer încrederea doar cu rezervă. Dar o acord, fiindcă există oameni cu care merită ”să te riști”. Dar sunt puțini. Poate prea puțini. O parte însemnată ”e pe șmechereală”. Mai ales în București.
Nu știu dacă exagerez spunând că nu mai există ceva care să mă surprindă în rău. În bine, aștept să fiu surprins. Aștept să mi se întâmple multe – în bine.

Gânduri la finalul cărții lui Richard Wurmbrand


                                                                                                                               

Sunt la finalul cărții lui Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană. Și îmi reamintesc de o dorință utopică, apărută la ani distanță de lovitura de stat din decembrie 1989, dorință aparținătoare persoanelor ce au trăit din plin perioada regimului alimentar, social și ”democratic” comunist: aceea a revenirii perioadei marca Dej-Ceaușescu.  Este o dorință pe care-am preluat-o, superficial, din discuțiile avute în special cu persoanele în vârstă. Acele persoane ce privesc nostalgici în urmă, preamărind (ne)justificat România de dianaintea anilor 90 pentru existența din abundență a locurilor de muncă, a salariilor sigure, a învârtelilor din care rezultau diversele produse alimentare ce ocupau frigiderul, grija statului socialist pentru cetățean, respectul existent față de insituțiile publice (față de poliție, spre exemplu) și alte asemenea. De fapt, oamenii care-au trăit atunci, sunt justificați, pe de o parte, să-și dorească revenirea acelor vremuri. Fiindcă da, acum, în era nepăsării cu față capitalistă, le este mai rău comparativ cu perioada marcată de seceră și ciocan. Din punct de vedere economic și social. Dar ei omit ceva esențial: faptul că în perioada comunistă se arunca în subsol, la propriu și la figurat, conceptul de Dumnezeu și susținătorii lui. Că oricine își exercita gândirea și expresia și nu reușea să cultive tăcerea, sau propaganda conținutului dorit de sistem, era exclus din societate, prin trimiterea sa în detenție, la ”reeducare”, una brutal-inumană, lăsată cu o îndelungă-suferință, pe culmile disperării, în așteptarea morții aproape iminente, în locuri precum Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Jilava etc!

Nu doresc să afirm că acum este bine. Dar, cu siguranță, nici atunci nu a fost bine. Decât pentru o mică masă de oameni. Ca și acum. Cum s-ar (mai) putea afirma ideea de bine într-un regim dictatorial ce anula libertatea de expresie și de conștiință, pentru a cărei manifestare publică plăteai cu mulți ani de închisoare marcați de tratamente dezumanizante?

Pentru marea masă a populației, viața din societatea comunistă autohtonă era relativ acceptabilă. Avea o locuință, un loc de muncă, ceva hrană în frigider… Suportabil! Dar pentru ceilalți, puțini, ce-i drept, cu coloană vertebrală, cu capul bine articulat, pregătit să suporte consecințele acestei atitudini, istoria recentă a consemnat multiple file cu descrieri dramatice. România profundă ce a refuzat suicidul intelectual și spiritual, a fost condamnată la absență prin moarte, trimisă la muncă silnică, la canal. A fost târâtă în spații închise, improprii vieții și supusă bătăilor cu bestialitate.

Sfinții închisorilor au existat, iar creștinismul lor s-a manifestat concret, indiferent de consecințe, prin viața trăită, indiferent de confesiunea îmbrățișată. Comparându-mă cu cei care au rezistat suferințelor multiple prin torturi, înfometări și spălări de creier, mă regăsesc slab și în imposibilitatea de a-mi imagina în totalitate, pe propria piele, un tratament complex asemănător celui îndurat de ei.

              

Gândurile unei seri trecute


E aproape de miezul nopţii. Am închis coperţile cărţii pe care o lecturez şi le-am deschis pe cele ale unei agende în miniatură, uşor îngălbenită de trecerea timpului, din care citesc impresiile celor cu care am fost într-o tabără, la Zărneşti, în vara anului 2001. Frumoase momente!

Ascult ploaia ce face din acoperişul casei un difuzor fâsâind în aşteptarea compoziţiilor muzicale ce întârzie să apară şi remarc, în timp ce citesc impresiile persoanelor ce au scris în această mini agendă, că m-am schimbat. În „oglinda” acestor pagini nu mai am entuziasmul de atunci. Nu mă mai recunosc în firea „foarte timidă” cum bine mă observase şi imortalizase atunci cineva. Dar nici cu efervescenţa cu care tratam întreaga zi, fie ea cât de lungă-a fi. Cred că păstrez încă neschimbat simţul umorului asortat uneori cu tonuri uşoare sau grave de ironie (funcţie de situaţie) şi curajul de a fi acelaşi…

2001-2011 sunt două repere temporale între care timpul s-a pierdut în zare prea repede, s-a scurs din clepsidra vieţii şi revine, asemeni unei păsări în zbor cu aripi mari, când întunecate, când luminate, încărcate doar cu amintiri şi cu nostalgia clipelor trăite. Parcă ieri sau săptămâna trecută am fost la Zărneşti…

Îmi prinde bine acum, pentru rememorare, obiceiul adolescentin de atunci de a păstra o agendă cu impresiile celor cu care am interacţionat, sporadic sau regulat, cu care am schimbat idei şi uneori sentimente, pentru care am fost o simplă şi pasageră staţie din gara numită Adolescenţă sau, poate mai mult, o persoană care i-a marcat cu o vorbă, un gând sau o privire. Pentru mine au fost, cu siguranţă, câteva persoane a căror cuvinte m-au marcat. În bine.

Dincolo de rândurile scrise în virtutea unei obligaţii adhoc constituite, ce trădează formalismul uşor detectabil, sub presiunea solicitărilor mele, regăsesc şi rânduri împletite din considerente voluntare, sugestii practice şi feedback-uri pozitive ce alternează uneori cu cele negative, critice, dar în definitiv constructive, vis-a-vis de percepţia felului meu de a fi.

E trecut de miezul nopţii. La masa tăcută din bibliotecă, pe care aleargă rândurile acestei pagini, mă încearcă somnul. Beau un gât de cola şi-mi spun noapte bună!

Gânduri proaspete de mai


Ne-a călcat pragul sufletului un nou mai. Posibil, cel mai crizat mai din istoria vieţilor noastre. Pentru unii au înflorit cireşii. Pentru alţii cireşul e încă îngheţat, semn că iarna e lungă şi păstrată intactă în livada sufletului, anormal de mult, întreţinută cu maşinării ce produc gheaţă artificială. Şi câtă gheaţă e în unele suflete!

În câteva momente de linişte m-am îndepărtat puţin de agitaţia lumii exterioare pentru a pătrunde complet şi profund în propriul univers interior. Aici, n-am fost surprins să (re)găsesc marea mea, cu ale ei valuri şi corăbii obosite, văi scunde şi adânci, vârfuri de munte ce ascund o linişte atemporală asortată cu animale sălbatice sprintene dar şi unele piese de puzzle compuse din zăpadă şi gheaţă încă netopită.

Scriu, pentru că ar fi, probabil, o dovadă de egoism să ţin doar pentru mine ceea ce ar putea fi util şi pentru altcineva. Sau poate nu. Cine ştie?

Meditez, la timp şi la viaţă, la ceea ce umple şi ceea ce (nu) ar trebui să umple timpul ireversibil al vieţii mele. Nu este o noutate ceea ce scriu. Aştern pe hârtie idei familiare mie. Dar întotdeauna impresia privitoare la ceea ce aştern pe hârtia străveche sau digitală este că ideile şi gândurile mele îmi (re)apar într-o nouă atmosferă, proaspătă şi actuală, fără îmbâcseala trecutului înscris rigid în istorie.

Mă întreb, dacă sufletul purtat de trup îşi justifică existenţa în această lume? Dacă trupul este mai mult decât o carcasă studiată şi tratată în lumea medicală, „mâna” sufletului (trupul) altruist, este bine intenţionat pentru aproapele său? Sau, sufletul se şubrezeşte asemeni trupului a cărui viaţă involuează prin degradare până deznodământul concretizat prin dispariţia totală în ţărână? Dac-am rămas doar o banală amintire a unor ani sfârşiţi în mormântul trecutului, nu am trăit decât impostura existenţială a unor fiinţe ce şi-au lipit doar apţipildul pe care a fost scris cuvântul „CREŞTIN”. Conştientizând răspunsul la aceste întrebări, supliciul fără transformarea sa în amintiri memorabile, e de prisos. Este inutilă simpla spovedanie neînsoţită de pocăinţă sinceră, asemeni rândurilor mele fără rezultatul vreunei vieţi ce va pune în practică teoria pozitivă înţeleasă din combinaţia mea de cuvinte.

În rest doresc să vă plimbaţi prin mijlocul pomilor înfloriţi şi să trăiţi bine, dincolo de criză şi simplele cuvinte expirate de-acum mai bine patru ani!

Gânduri de dimineaţă


M-am trezit cu gândul să postez ceva pe blog. Ceea ce simt în această dimineaţă. E o dimineaţă superbă! E linişte. În acest colţ de ţară iubit mă (re)găsesc departe de agitaţia, aglomeraţia, poluarea şi prostia din Bucureşti. Afară ninge.  Peisajul mă fascinează. Mă simt uşor nostalgic. Îmi amintesc că, într-un astfel de peisaj, mergeam cu ani în urmă să mă dau cu sania. Acum doar privesc albul de la fereastra tăcută. Nimic mai mult.

Confesiuni şi gânduri la asfinţit de soare


Duminică. Am fost rugat să ies pe eşafodul Bisericii pentru a lua „cuvântul”, ca să citez persoana care mi-a făcut invitaţie. Am răspuns infirmativ acestei invitaţii motivând răspunsul cu faptul că nu îmi place să fiu o formă fără conţinut, nu vreau să ies în faţă doar de dragul de a ieşi şi a spune ceva pentru spectatorii din sală, ceva pentru a fii unul din părtaşii activi la programul tradiţional al Bisericii.

Efectiv nu mai doresc să fiu o formă fără fondul real al formei. Îmi doresc să stagnez şi să-mi umplu golul sufletesc cu conţinut spiritual. Îmi doresc de acum doar forma unui conţinut care, odată exprimată în afară, să reflecte într-un mod fidel ceea ce este în lăuntrul meu.

M-am săturat de programe sau de ieşiri seci şi inutile în faţa lui Dumnezeu.

M-am săturat de mesaje şi conţinuturi produse de mintea noastră ce nu mai este călăuzită şi ajustată de Duhul Sfânt.

M-am săturat de figura creştinismului fariseizat ce se-ntâlneşte doar cu formele regulate ale băncilor, scaunelor sau amvonului şi cu forma puţin neregulată a capului predicatorului doar de dragul părinţilor, a imaginii din comunitate sau fiindcă un club mai select unde nu se fumează nu există.

Sunt tânăr dar sătul de „părtăşia” din Biserică ce nu este dublată de cea de la finish-ul ei cu tinerii grăbiţi care mai de care să ia start în polposition-ul al cărui finish se confundă cu noul episod din telenovelă sau meciul de fotbal la care nici măcar nu joacă România. Am fost creaţi pentru curse de Formula 1 ce ne oferă păreri de rău pentru timpul prea puţin petrecut u celelalte fiinţe de care ne împiedicăm mai degrabă decât să ne intersectăm? .

Trebuie să mă opresc şi să văd unde sunt, spre ce mă-ndrept şi, mai ales, cine sunt?

Trebuie să rămân în confruntare cu mine însumi şi cu Dumnezeu pentru a-mi descoperi adevărata înfăţişare a nevăzutului univers interior din dotarea fiinţei mele.

Rezervorul spiritual gol a cărui ecou se prelunmgeşte până la cer, nu mă ajută să înaintez în spaţiul tulburat de valurile vieţii din afara insulei numită Biserică.

 

Gândesc la membrii Bisericii. Mă întreb: la ce bun cu programele şi mascarada, teatrul ieftin a cărui fond nu e viaţa noastră reală şi care rulează săptămânal în Biserică?

Cred că ne este frică de ceilalţi. Şi asta ne împiedică să fim transparenţi şi a permite observarea cetăţii interioare a fiecăruia din noi pentru a declanşa iniţiativa rugăciunii ca unică forţă ce o avem la îndemână pentru schimbarea situaţiei existente.

La ce foloseşte mimarea socială a spiritualităţii?

Numai Eminescu a folosit expresia „mort frumos cu ochii vii” în Luceafărul. Noi de ce-am însufleţi această expresie eminesciană?

Haideţi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici se joacă piese de teatru de calitate. Haidem acolo dacă vrem să producem ceva mai de calitate şi mai credibil în Biserică. Dacă nu, haidem să pornim la start-ul unei SCHIMBĂRI. Pentru că, dincolo de piesa de teatru adhoc constituită în duminica precedentă, în singurătatea noastră rămânem la fel de seci şi mai nefericiţi decât am fost săptămâna trecută.