Decembrie, fără brad


s560x316_luna_decembrie

2014, decembrie. E unul din acei ani – puțini, în cei 31 ani de viață – care se termină, pentru mine, fără brad. N-am (mai) simțit să-l împodobesc. Am cunoscut bradul împodobit în decembrie, pentru prima dată, în copilărie. Să fi avut trei ani? Bunicii și mama îl împodobeau cu globuri – un mix de globuri românești și rusești – beteală, beculețe prinse lanț de sârma băgată-n priză și râvnitele bomboane, cumpărate la kil din piață. Erau foarte bune. Le simt și acum, parcă, gustul diversificat.
Mă fascina bradul ce veghea noaptea din dormitorul copilăriei, până-n zori. Crea o atmosferă de vis, de care, copilul și adolescentul anilor trecuți, aveau, probabil, nevoie. Pe-atunci îmi trebuia atmosfera decupată din basme, pentru a seda, probabil, realitatea din spectrul privirii mele, spre a nu-mi curma, prematur, însăși copilăria.
Acum, nu mai sunt un copil. Însă copilul din mine nu a murit. Totuși, nu mai simt nevoia bradului de Crăciun. Mai păstrez globurile cu care brazii copilăriei mele erau împodobiți. Încă așteaptă, cuminți, în cutiile prăfuite din carton, ziua când vor fi scoase, din nou, la lumină. La acea lumină emanată de beculețe.
Nu știu. Nu știu când și dacă le voi mai scoate vreodată. Nu știu dacă voi re-deveni suficient de nostalgic și de romantic pentru a dori să retrăiesc atmosfera copilăriei de Crăciun. Ceea ce știu astăzi, este că (și) bradul mă împiedică să văd motivul real al acestei sărbători: nașterea lui Hristos. Bradul nu are nimic în comun cu El. Îmi va fi tot-una dacă, într-o zi, redevenind nostalgic într-o mare măsură, aș împodobi un brad în decembrie, sau în mijlocul (primă)verii.
Bradul ne introduce într-o atmosferă de visare, în care, cu privirea fixă pe globul ales (din motive necunoscute), căutăm ceva în pustiul acestei atmosfere. Doar ne petrecem timpul, preț de câteva clipe înșiruite și, revenind cu picioarele pe pământ, ne minunăm de tulpina împodobită a bradului.
Acum sunt mulțumit doar prin a privi, noaptea, înainte de a adormi, pe fereastră, spre casa vecinului, unde luminițile instalațiilor trezesc un visător…

Anunțuri

Mi-l învie cineva pe Valentin?


trandafir

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort al meu Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.

Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.

În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică, la restaurant, în două rânduri. Valentin ne privea în ochi cu acea strălucire ce te făcea să crezi că fericirea asta va fi în fiecare an. Că va dura toată viața. Dar s-a înșelat. Ziua de mâine va fi diferită. Nu vom mai sta cu Valentin la masă. Voi fi cu el la groapă.

Sunt șanse slabe de înviere mâine. Dar, probabil, după îngropăciune, asemeni lui Hristos, plictisit să stea în locuința morților, Valentin va învia. Deși sunt sceptic: Valentin nu e Dumnezeu. Deci… Dar, dacă totuși va reveni printre oameni, va avea, oare, puterea, să răstoarne greutatea țărânei pentru a putea ieși la suprafață?  

Despre valoare…pe scurt


iisus-pe-cruce1

Nu lăsa pe nimeni să te evalueze și să stabilească, tacit sau explicit, o valoare mai mică decât cea pe care o ai. Când te simți rănit de etichetele celor din jur, când unii oameni încearcă să te sub-evalueze și nu mai dau doi bani pe tine, privește la Cruce, la Calvar, unde Hristos a murit pentru tine și l-a acceptat pe tâlharul care a văzut împărăția lui Dumnezeu. Acolo este reperul valorii tale. Acolo descoperi greutatea valorii sufletului tău. Nu știu de ce este atât de greu, uneori, să ne acceptăm și să înțelegem că, dincolo de defecte, greșeli și eșecuri, valoarea noastră nu se diminuează. Sunt convins că în ochii lui Dumnezeu noi suntem mai prețioși decât suntem în proprii noștri ochi.

Despre spiritul satanic al lui Moș Crăciun


mos craciun

 

Am vrut să scriu un articol de sezon. Unul care nu se potrivește decât acum, în acest decembrie nu foarte friguros. M-am gândit despre ce subiect în vogă aș putea scrie? Cu siguranță, subiectul ales de mine este Moș Crăciun.

Moș Crăciun e-un personaj universal. Este acceptat și primit cu brațele deschise de toți pământenii care se bucură de cadouri. Înfățișarea sa este identică oriunde te-ai duce. Retoric, există, oare, vreo țară pe-ntinsul mapamond în care bătrânul sprințar cu balbă albă să nu fie prezent în reprezentațiile din magazine, ornamente, străzi sau conștiința oamenilor?

Misiunea sa? Călătorește cu o sanie trasă de reni și împarte cadouri în stânga și-n dreapta. Timpul pentru Moș Crăciun este o realitate pe care o joacă la degetul său mic. Moș Crăciun nu îmbătrânește și nu moare. Chipul său este neschimbat în fiecare an. Este prezent peste tot și e capabil ca în 24 de ore să meargă în toate colțurile lumii.  

Reflectând la ceea ce face bătrânul acesta atunci când ne (re)amintim de ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru omenire, trimițându-L pe Hristos să se nască în Betleem, realizez că spiritul obezului în roșu este luciferic: îl imită pe Dumnezeu în ce privește omniprezența Sa și încearcă să ne răpească atenția de la DARUL SUPREM PRIMIT DIN PARTEA LUI DUMNEZEU: HRISTOS, pentru a o îndrepta spre bunurile de larg consum, spre jucăriile, bulendrele și dulciurile puse sub brad pe care le primim și savurăm cu bucurie.

Enciclopedia Universală Britannica surprinde realist dimensiunea sociologică contemporană a Crăciunului, care ”este privit ca o sărbătoare de familie, cu cadouri aduse de Moș Crăciun. Devenind o sărbătoare din ce în ce mai nereligioasă, a început să fie celebrat și de necreștini. (Enciclopedia Universală Britannica vol. 4, ediția 2010, ed. Litera, pag. 255)    

Nu cred că e greșit (în sine) să oferim/să primim în ajunul Nașterii Mântuitorului, dar, dacă pierdem din viziune adevărata semnificație a zilei de 25 decembrie, pierdem oportunitatea de a conștientiza că sufletul nostru are un PREȚ pentru care S-a născut Dumnezeu – să moară și să-l readucă la adevărata valoare și adevăratul potențial al devenirii: CERUL.

De ce a fost nevoie, oare, ca în istoria umanității să apară acest personaj-pretext pentru cadourile de Crăciun? Nu era mai bine să (ne) oferim cadouri pur și simplu? Nu este mai caldă, mai vie și mai reală ființa tatălui și a mamei care le oferă copiilor cadouri decât acest Moș Crăciun?     

Se spune că sursa acestui personaj încă contemporan cu noi a fost episcopul creștin Nicolae din Myra, provincia anatoliană Licia, care împărțea cadouri oamenilor săraci și care a salvat trei fete sărace oferindu-le câte 100 de galbeni pentru a nu se prostitua. Totuși, dacă originea acestuia se găsește la acel episcop creștin, de ce Moș Crăciun nu-L promovează pe Hristos ci se promovează pe sine, scoțându-L pe El din ecuație?

Nu am altă explicație decât aceea că Lucifer și-a băgat nasul, transformând sărbătoarea într-una fără conținutul originar pe care, dacă l-am pierdut, nu am rămas cu nimic. Sărbătorim goi, fără speranță și fără credință, în fața unei mese, iar Moș Crăciun nu rămâne decât un strălucit angajat al Satanei.

Satana este plagiatorul și adversarul numărul 1 al lui Dumnezeu, încercând să-i păcălească pe oameni. Satana caută orice prilej prin care ar putea să-L scoată pe Creator din mentalitatea și practica cotidiană a oamenilor. Oferă Dumnezeu un CADOU pe care credincioșii Îl sărbătoresc pe 25 decembrie? Vine și Satana cu Santa Closul lui care…oferă cadouri ”otrăvite”.

Dacă după această sărbătoare minunată care va veni curând vom rămâne doar cu sentimentul plăcut al cadourilor primite ”de la moșu’”, cu cel al pântecului suprasaturat de bucate, eventual cu plimbarea la urgență de la prea-plin și nu cu bucuria nașterii Mântuitorului Iesus Hristos, am trăit degeaba un nou Crăciun și am ratat oportunitatea de a celebra nașterea SALVĂRII de Iad.          

 

 

 

Reflecții de weekend


reflecţii-în-ochi-wallpapers_27909_1600x1200

Comparând istoria dinainte de Hristos, cea după Hristos – perioada Medievală, Romantică și cea Modernă, cu cea Postmodernă în care respirăm noi, realizăm că trăim într-o perioadă al unui lux și confort existențial ridicat, fără precedent. Niciodată în istorie, vestimentația, automobilele, locuințele etc., nu s-au înfățișat atât de bine ca acum. Trăim într-o societate pentru care înfățișarea, designul ireproșabil al lucrurilor vândute pe piață, la care designerii lucrează din greu pentru a obține noi versiuni și feislifturi – concept regăsit cu precădere în industria auto. Citind cărțile dedicate filosofiei bolșevice, comuniste, pușcăriilor/lagărelor de concentrare în care au suferit deținuții politici ce au ajuns acolo fără vină, fără motive serioase care să determine autoritățile atee să-i arunce sub bocancii bestiilor torționare, am remarcat că au fost unii oameni privați abuziv de nivelul bunăstării, al confortului existențial de atunci. Acei oameni au fost ridicați forțat din mediile lor sociale de ocupanții ARO-urilor negre, în miez de noapte, pe furiș, asemeni unor triburi barbare ce acționau fără judecată, doar pe baza unor impulsuri sălbatice și băgați în penitenciarul de la Pitești despre care a scris și Virgil Ierunca în cartea Fenomenul Pitești, probabil cel mai dramatic loc al gulagului românesc, o insulă a ororii absolute.

Mi-e teamă că în contextul contemporan al comunismului albastru – al Uniunii Europene, în virtutea unor legi ce vor lovi libertatea de conștiință, de expresie și de viețuire, gulagul comunismului roșu, sovietic, s-ar putea reîntoarce, astfel încât Anița Nandriș-Cudla să renască într-o persoană contemporană care să depună o nouă mărturie a unei noi cărți de genul celei 20 de ani în Siberia, (editura Humanitas, 2013), o mărturie cutremurătoare a unei vieți petrecute forțat dincolo de Cercul Polar în Rusia stalinistă.

Cine mai crede în mult vehiculata idee a democrației pe care o înțeleg cu sensul libertății, se înșeală. Dacă îndrăznești să propagi și să dovedești ilegalitățile statelor precum Julian Assange, Bradley Manning ce a sprimit 35 ani de închisoare pentru că a dat de gol statul american sau Edward Snowden care a demonstrat că statul american își spionează proprii cetățeni (vă sună cunoscută practica…?), riști să ajungi, dacă ești american, în gulagul american, la Guantanamo, în caz că n-ai cerut și primit azil din partea altui stat care doreește să te protejeze, Rusia, de pildă, în cazul Snowden.

Nu există libertate absolută de expresie. Libertatea de expresie a oamenilor simpli este arbitrată de Codul bunelor maniere, iar cea a oamenilor influenți, al formatorilor de opinie din trusturile media, spre exemplu, spuneam și într-un articol precedent, este în acord cu politica editorială a prăvăliei la care lucrează. În ciuda autoironiei pe care o manifesta în trecut Victor Ciutacu față de puterea portocalie ce lovea în mogulul său, Dan Voiculescu, cel dintâi chiar nu este liber 100%.

Ceea ce se pregătește la nivel mondial mă face să cred că în viitor fiecare localitate de pe Planeta Pământ va deveni în esență o mare pușcărie, un gulag post-modern în care ”deținuții” sunt monitorizați și se cunoaște în timp real ce (nu) face fiecare persoană, orice încălcare a legilor (inclusiv cele aberante) fiind penalizată.

Credeam că emisiunea Big Brother a fost un experiment izolat, dar realizez că modelul Big Brother se extinde, spionajul serviciilor secrete fiind foarte ușor cu ajutorul telefoniei mobile, a rețelei internet cvasi răspândită la nivelul populației și chiar a sateliților cu a lor capacitate uriașă de apropiere și mărire a imaginilor. Clubul Bilderberg despre care scriam aici, nu doarme ci monitorizează omenirea ducând-o spre dezastru.            

Reflecții în preajma sărbătorii pascale


paste_si_lumina

Nu înțeleg de ce în România sărbătorile creștine sunt ticsite cu atâta mâncare, de zici că în centrul sărbătorii e stomacul și bucatele pregătite în cinstea sa, asemeni unui semi-zeu, și nu Persoana lui Hristos, figura centrală a acestor sărbători? Sau, probabil, sărbătorile sunt doar pretexte pentru marile crăpelnițe și cheltuieli iraționale care le preced. Probabil, românii (o parte din ei, cel puțin) mor de foame 11 luni din an pentru a se putea înbuiba într-o lună, cumulată cu zilele ce marchează Sărbătoarea Nașterii Domnului, a Morții și Învierii Sale și altele cu semnificație. Dublate de invitațiile insistente ale gazdelor ospitaliere, adresate rudelor, vecinilor, cunoscuților, prietenilor etc., în astfel de zile, mesele îmbelșugate nu sunt prilej de bucurie, sau plăcerea de a (de)gusta preparatele gătite în multele ore de trudă, ci o adevărată corvoadă. Fiindcă insistențele cu care sunt invitați musafirii se transformă în insistențele cu care aceștia sunt rugați să mănânce din fiecare fel de mâncare, devenit obligatoriu. Sunt insistențe însoțite de amenințări subtile la adresa potențialei inapetențe pentru un fel sau altul, aproape periclitând relațiile: gazda se va supăra profund dacă musafirii refuză fie și un singur fel de mâncare: ”dar de ce nu mâncați? Nu-i așa că nu e bun?” :  )))

Nu înțeleg nici postul lung, obtuz, de dinaintea Paștelui sau a Crăciunului în care mulți din cei care-l țin nu fac nimic altceva decât să facă o mare cură de slăbire și să se abțină mecanic de la apucăturile lor, gândindu-se la perioada de după post, când vor recupera și vor uita de toată această asceză sezonieră prin excesul de  toate obiceiurile vicioase.

Dezechilibrul este un cuvânt cheie foarte bine reprezentat de contrastul izbitor dintre tabieturile românilor în aceste zile de sărbătoare și restul zilelor ce nu reprezintă Crăciunul sau Paștele. Cu alte cuvinte, în majoritatea zilelor, organismul e cel mai obosit, iar stomacul cel mai odihnit, fiindcă nu prea are ce digera: nici trei feluri de mâncare, nici de trei ori pe zi. În cele câteva zile de sărbătoare, organismul e cel mai odihnit, iar stomacul cel mai obosit, până la extenuarea dusă uneori la extrema unui exces alimentar ce se lasă cu apeluri la 112 și ambulanțe ce nu mai fac față solicitărilor datorate n-șpe miilor de feluri alimentare servite de n-șpe-miile ori într-o singură zi.

De ce trebuie să concentrăm toată paleta de bucate în doar câteva zile, iar majoritatea zilelor rămân sărace, malnutrite, cu un  aport insuficient de substanțe nutritive pentru funcționarea normală, eficientă și sănătoasă a organismului?

Practic, prin obiceiurile noastre alimentare, ratăm Ținta, pierzând esența sărbătorilor care vorbesc despre cu totul altceva, decât o facem noi cu stomacul umplut de bucate: reamintirea nașterii, morții și învierii lui Hristos. Adevărul este că e mai greu să te gândești la implicațiile spirituale ale acestor realități cu pedala poftelor culinare călcată la maxim.