PRIM-MINISTRUL EROU


palatul-victoria

(sursa foto:http://merg.in/bucuresti/de-vizitat/muzee/palatul-victoria-227.html)

          La iarnă vom avea alegeri parlamentare. La Palatul Parlamentului și Victoria vom avea, probabil, persoane noi. Îmi doresc ca acestea să fie reprezentate de tipologii umane noi, care să ”patineze” pe sticla televizoarelor cu demnitate și care să nu stârnească fluierături, mișto-uri, ironii și alte asemenea apucături populare.

          Începând cu anii 90, am avut la Palatul Victoria diverse personaje și tipologii, de la aceea care a reprezentat premierul elegant, cultivat, capabil să dea răspunsuri inteligente și până la aceea a premierului ”yes-man” sau a celui cu fizionomie populară, cu mustață ce s-ar fi putut armoniza într-un tablou nepictat de Grigorescu. Activitatea acestora nu s-a convertit în acțiuni masive, substanțiale de (re)construcție a României, care să ne propulseze la egalitate cu țările vest-europene. Dimpotrivă! Majoritatea acțiunilor lor s-au focalizat pe așa numita privatizare a activelor României și pe o administrare îndoielnică a țării.

          Cimitirile sunt pline de eroi. Ne lipsesc eroii-vii, în special în fruntea statului. Îmi doresc un Prim-Ministru erou. Acest gen de ființă umană mi-ar plăcea să ocupe fotoliul principal de la Palatul Victoria începând cu  iarna acestui an. Acest gen de Premier ne lipsește de 26 de ani. Cum nu ne putem îmbăta cu apă minerală, nu ne (mai) putem îmbăta cu amintirile istorice ale eorilor acestui neam peste care a călcat talpa diverselor popoare, de la otoman, maghiar și până la cel rusesc. Mă gândesc la acel om pe care să-l doară-n șpiț de recomandările UE sau ale Ambasadei SUA. Pe care să-l intereseze doaleanțele occidentului doar dacă acestea contribuie la construcția țării sale. Îmi doresc să fie suficient de abil și de inteligent încât să fie capabil să pună România în funcțiune. Pe bune!

          Mi-ar plăcea să văd un om capabil să convertească exploatarea resurselor României într-un excedent bugetar pe care să-l ”cheltuiască” în investiții cu un randament ridicat în sensul unor plusuri-valoare pe termen lung (infrastructură, educație, sănătate, companii de stat etc.), care să ne transforme din țară pretabilă mai degrabă la statutul de membru al unei eventuale uniuni africane (cum suntem acum), într-un membru respectat al Uniunii Europene.

          Doamne ajută!

 

Anunțuri

A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

Amintiri cu ceai, biscuiți și mere


timp salvador dali

În dimineața asta, printre altele, la micul dejun, am gustat una din savorile copilăriei: biscuiți cu ceai. Majoritatea alimentelor și-a modificat gustul în 20 de ani. Dar biscuiții înmuiați în ceai de mentă au rămas, parcă, neschimbați. Cu aceeași nostalgie, rămâne să încerc un desert pe care-l adoram în primii ani din viață: biscuiții rași cu mere culese din livada bunicilor. Dar, probabil, gustul acestui desert al copilăriei mele va fi schimbat – merele nu mai au gustul celor de acum 20-25 de ani. Deși sună, probabil, ciudat, memoria mea păstează savoarea merelor culese din livadă. Când voi degusta desertul acesta vă voi spune dacă gustul este același cu cel de odinioară.

Ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri stăteam în bucătăria bunicilor, la masa cu geamuri aburite pe care bunica le ștergea să pot privi afară zăpada ce se așternea în curte straturi-straturi, sau pe cuptorul pe care-mi înșiram grămada de mașinuțe care mai de care. Revăd cu ochii minții aceste imagini ce stârnesc în mine o tulburătoare nostalgie a vremurilor apuse.

Parcă tot ieri mă plimbam în Siretul adolescenței mele cu bicicleta mea englezească pe care o păstrez și acum – nu pentru a mă mai plimba, fiindcă nu mi se mai potrivește, ci pentru a-mi reaminti cât de naiv eram pe vremuri, cât de îndrăgostit și de timid priveam fetele pe care le simpatizam.

Nu mai sunt adolescentul de altădată, dar, a mai rămas ceva din vremurile-apuse: sinceritatea, naivitatea și pasiunea cu care iubesc …

Cișmigiul spre seară


Cișmigiul spre seară  e ticsit cu ciori

Care strigă iarna cu-ale ei ninsori.

Noi și toți copacii vor fi triști și goi

Fără-mbrățișarea verilor cu flori.

 

Vine prea geroasă iarna printre noi –

Așa ne spun la Meteo, vreo doi, mai de soi.

Adio vară caldă, adio dragă toamnă,

Primăvară verde,  te cerșesc cu-o palmă.

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.

Cu sufletul în așteptarea iubirii


asteptare iubirii

Sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii. A unei iubiri veritabile care să înceapă aici și să nu se mai sfârșească…Ultima mea iubire a început pe Feisbuk, a continuat în Parcul Chindia din Târgoviște, acum mai bine de un an și jumătate și s-a sfârșit, recent, tot pe Feisbuk, unde mi-a spus adio… Încă sufăr, dar va trece. Nu doar natura are perioadele ei. Și viața are anotimpurile ei. Acum e o iarnă geroasă ce nu va ramâne, din fericire, așa. Am mai trecut pe strada aceasta îngustă și întunecată a despărțirii. Nimic nu e nou. Decât persoana pe care am iubit-o. Suferința e aceeași. Are același gust. Și aproape aceeași intensitate. Aceeași senzație și părere de rău. Am impresia că experimentez nu doar consumismul de produse cumpărate ci și acela al suferinței. Experiența mă ajută ca, pe fondul negru al vieții mele să nu mai folosesc culori întunecate. Mă străduiesc să folosesc culori calde, deschise și optimiste. Încet, încet, peisajul se înseninează. Negrul se estompează. Noaptea se consumă. Dimineața trebuie să-și trimită soarele pe cerul vieții mele. Până atunci, admir bolta întunecată pe care sclipesc stelele.      

Iarnă de martie (în limbaj moldovenesc)


iarna-de-vis

Vai di mini și di mini,

Vai șhi iarnî îi la mini!

Suflî vântu dupî casi,

Și mi-i frig tari la oasi!

.

Suflî văntu, rău îmi pari,

Că m-atingi la chișioari.

Spulbieră zâpada-n sus,

Văd că iarna nu s-a dus!

.

Vai șhi șuierî la colțuri,

Vântu’ ista plin di mofturi!

Vântuli, îi primăvară!

I-ați zăpada și ti cară!

.

Du-ti la Maica Rusie –

Acol’ e-a ta-mpărăție!

De-acum vrem câmpuri-nverzite,

și flori multe înflorite.