Visătorul de brunetă


10173298_823195331043435_1041183837_n

Sunt un visător de mic. Esențialmente nu m-am schimbat. Continui să fiu un visător. Unul tăcut, ce ține-n el visele cu încărcătură emoțională și ”dă din casă” uneori.
Cel mai mare vis – acela de a iubi și-a fi iubit de o brunetă afectuoasă – a supraviețuit cel mai mult. Trăiește și azi, undeva ascuns, într-un ungher al sufletului meu.
Paradoxal, cea mai mare poveste de dragoste (eșuată) am trăit-o cu o femeie care nu este brunetă – despre care vorbesc în partea întâi a cărții mele Din Paradis, în deșert, cartea care promite cititoarelor accesul la gândirea intimă masculină. Uitasem visul acesta și îi dădusem șansa ei – cea mai iubită femeie de mine până acum – cu gândul că fixația aceasta este, probabil, infantilă, contraproductivă, inutilă, un soi de încăpățânare ce ce mă poate aduce în stadiul ratării unei potențiale grozave iubiri.
Nu știu de ce, în adolescență, când închideam ochii, apărea chipul EI – un chip fără trăsături clare, cald și zâmbitor. Mă chinuiam să-i disting cu claritate chipul, dar nu reușeam niciodată. Credeam că EA, acea EA, îmi este predestinată. Doream să întâlnesc ”necunoscuta” aceasta și, la fiecare nouă aprindere interioară articulată de noua îndrăgostire, credeam că, în sfârșit, ea este EA. Dar VISUL se spulbera după fiecare despărțire. După fiecare despărțire, chipul fostei iubite apărea în contrast cu acel chip iubitor, senin și cald, visat neclar.
Acum mă întreb dacă voi trăi vreodată visul…de-a iubi și-a fi iubit cu-adevărat. Mai confortabil este pentru mine să consider că ”bruneta mea” a murit, că nu am întâlnit-o, că e inutil să mai sper. Admit că este posibil să trăiesc – cât mi-a mai rămas de trăit – în singurătate. Dar, dacă nu mi-e dat să rămân singur, de ce nu apare EA? Ce mai așteaptă? Dacă a apărut și-am întâlnit-o, de ce nu am simțit/nu simt că este EA?
La 18-20 de ani, când eram ”tânăr și neliniștit”, mă lăsam convins cu greu că sunt prea tânăr, că mai am timp pentru iubit, că am alte obiective prioritare, mai importante ca acesta. Azi, la 31 de ani, cred că e timpul… Nu mai ține cu (auto)amăgirea marca ”la vremea potrivită”… Acum chiar este ”vremea potrivită”. Acum ori niciodată!