Mi-l învie cineva pe Valentin?


trandafir

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort al meu Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.

Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.

În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică, la restaurant, în două rânduri. Valentin ne privea în ochi cu acea strălucire ce te făcea să crezi că fericirea asta va fi în fiecare an. Că va dura toată viața. Dar s-a înșelat. Ziua de mâine va fi diferită. Nu vom mai sta cu Valentin la masă. Voi fi cu el la groapă.

Sunt șanse slabe de înviere mâine. Dar, probabil, după îngropăciune, asemeni lui Hristos, plictisit să stea în locuința morților, Valentin va învia. Deși sunt sceptic: Valentin nu e Dumnezeu. Deci… Dar, dacă totuși va reveni printre oameni, va avea, oare, puterea, să răstoarne greutatea țărânei pentru a putea ieși la suprafață?  

Reclame

Din nou,… despre moarte


moare

Privesc la teve funerariile pilotului Adrian Iovan. Ieri priveam funeraliile studentei Aura Ion, decedată în același accident aviatic din Munții Apuseni cu Adrian Iovan. Remarc că moartea deschide o imensă scenă absurdă: aceea în care ființa decedată evoluează fără voia ei, asemeni unei păpuși trase de sfori, din locul în care sufletul ei s-a desprins spre cer, spre Creatorul ei, până la biserică, apoi spre cimitir,  în fața spectatorilor ei, ce nu plătesc bilet de intrare pentru acest ”spectacol” al întristării profunde, al despărțirii și dispariției pentru totdeauna de pe acest pământ, de ”actorul” așezat în coșciug.

Mi-e greu să înțeleg de ce la nașterea unui om, spectatorii veniți să-i adreseze un ”bun venit” sunt puțini, iar viața sa, dacă este aceea a unui om simplu, este fără niciun spectator – decât dacă profesează ca actor, politician sau om de afaceri. La moartea sa, scena în care acesta este purtat până la cimitir, este privită de tumult. O mare de oameni vine la moartea ta, deși, probabil, dacă 10% din aglomerație te-a cunoscut în timpul vieții și a avut treabă cu tine. Aproape m-aș putea întreba de ce vine mulțimea la înmormântare? Îl convinge pe Dumnezeu să-l învie pe cel decedat? Care e satisfacția privirii acestui ”spectacol” morbid, rezervat, apelând la bunul simț, doar persoanelor apropiate care au interacționat în timpul vieții cu persoana decedată și au fost spectatori în timpul vieții acesteia, pentru care despărțirea, ca și viața, are semnificații reale?

Reflectez și realizez că la moartea mea nu vreau tumultul acesta înregimentat în spatele mașinii mortuare. Ce să caute necunoscuții la înmormântarea mea? Ce sens ar avea pierderea timpului în care s-ar pregăti înmormântarea mea, de către ”spectatorii” curioși de ”parcarea” trupului meu ne-însuflețit la doi metrii sub pământ? Nici măcar fostele iubite nu văd cu ce sens ar avea venirea lor la înmormântarea mea? Nu voi mai putea iubi niciuna. Nu voi mai putea oferi niciun răspuns, nu voi putea să mai întreb nimic. Dacă atât timp cât trăim nu apucăm să iubim și să ne spunem tot ce-am vrea să ne spunem, după moartea noastră, orice părere de rău, orice declarație, orice acțiune, e-o imagine a non-sensului și a inutilității.

Dar noi, cei care trăim, care ne mai putem mișca pe scena vieții, haidem să ne-ntoarcem cu gândul la viață, la oamenii vii dintre noi pe care încă îi putem privi, cărora încă le putem vorbi, pe care încă îi putem iubi…cât încă ”om mai trăi” până nu vine Moartea după noi și toate acestea, pe care le dorim, cu siguranță, să rămână doar vise neîmplinite o eternitate!

Despre prima mea floare


  floarea mea

Așa arată prima mea floare. Am primit-o cadou anul trecut. De la doi tineri foarte apropiați. Ce era să fac? Să o refuz? Să o pasez mai departe la cineva care iubește cu pasiune florile? Nu! Am păstrat-o. Pentru un experiment de autocunoaștere. Și floarea a înflorit. Dar, nu după mult timp, i-au căzut petalele. Și am crezut că a murit. Dar am continuat să-i pun apă. Săptămânal. Cu speranța subconștientă că va reînvia. Iar floarea și-a revenit. A venit primăvara și pentru ea. Probabil simte că o iubesc. Apropo! Uneori mă întreb ce este iubirea, față de oameni și față de  Dumnezeu? Cu atât mai mult mă întreb acum ce e aia iubire manifestată față de flori? Dar mă ocup de floare. Nu mult. Dar suficient. Îi ofer apă minerală din când în când și ei, se pare că-i priește. Că uite ce frumos a înflorit!

Nu mi-aș fi închipuit vreodată să îngrijesc o floare. Mama și bunica aveau, cu mulți ani în urmă, ca multe alte vecine, multe flori în casă. Prea multe, chiar. Dar eu nu mi-am dorit să am o floare în casă. Nu mi-aș fi asumat vreodată îngrijirea unei flori. Probabil fiindcă sunt de gen masculin și nu am receptori interni pentru flori sau pentru că am un stil de viață ce nu se prea intersectează cu florile. Grija față de flori se confundă cu pierderea de timp pe care îl pot valorifica altfel. Mai util. Mai pragmatic.

Floarea e singura pată de culoare vie din living. O privesc fugar, de fiecare dată când intru în sufragerie. Și realizez că sunt capabil să am grijă și de-o floare. Nu moare. Trăiește. Cu ocazia primirii acestei flori, acum, mă cunosc mai bine. Bun experiment de autocunoaștere.