Bounty și meditație privind realitatea


Bounty

Duminică seară. E liniște. Am desfăcut o ciocolată Bounty. Banal acum, asemeni unui pahar cu apă sau a unei căni cu ceai. În urmă cu 20-25 de ani abia intrau dulciurile ”de firmă” în România, iar un Bounty nu era banal, ci asemeni unui ”trofeu” cu care veneai de la magazin, precum vânătorul cu animalul sălbatic proaspăt vânat în pădurea aflată la zeci de km de casă.
Libertatea de mișcare (în țară sau în afara ei), drumul spre muncă, găsitul unui (alt) loc de muncă, mersul la școală sau la facultate, fără să fii întrebat unde și de ce mergi…banalități… în urmă cu 3 luni. Banalități pe care le făceai superficial, în fugă, fără să simți valoarea libertății lor…Acum au devenit asemeni unui lux pe care oamenii nu și-l mai permit…fără justificare și hârtii inutile…
Citind istoria secolului XX marcată de comunism și nazism, holocaust, gulag, cele două războaie mondiale, foamete, recesiune extremă etc., am putea fi tentați să spunem că ce a fost în trecutul apropiat al acestui secol nu are cum să se mai întâmple…Și totuși, privind scena cotidiană de două luni încoace, atât cea din România cât și cea din alte țări europene, realizez că legile fundamentale (Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului etc.) care garantează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor în așa numitele democrații europene, sunt lovite, slăbite, chiar decapitate de agende (inter)naționale ascunse, neștiute și contradictorii cu aceste legi… sub pretextul unui virus…
Ce e de făcut? Ca români suntem slabi. Prea slabi cred. Suntem o națiune dezbinată, care trebuie să se unească pentru a putea supraviețui, învingând o realitate în care libertățile fundamentale (circulație, exprimare, viață, muncă, sănătate, consimțământ privind actul medical etc.) de care nimeni nu are dreptul să se atingă sau să le pună sub semnul întrebării, sunt puternic afectate prin pervertirea înțelesului simplu a lor și ducere lor (absolut nejustificată) în derizoriu… riscând să fie confiscate în contexte și pretexte credibile, evident, doar pentru copiii de grădiniță…
Doar uniți suntem mai puternici – fiecare în parte. Doar uniți putem preveni repetarea anumitor repere istorice din secolul precedent…Dezbinați… déjà cunoaștem amprenta dură a bocancului… ce a început să apese pe tâmpla paralelă cu asfaltul…
Ne mai permitem luxul și prețul dezbinării?

O țară numită ROMÂNIA


romaniaaa
O țară numită România: ajunsă o rablă cu emblemă, sclipici și aparat improvizat de aruncat praf în ochii populației naive, fără roți și cu motor ce merge-ntr-un piston – ăla pus în mișcare doar de Dumnezeu și încercarea (eșuată) a demagogilor politici de a o prezenta ca o mașină de fițe, pe care o vor toți în garajul lor.
 
O țară numită România: trădată și vândută pe firimituri, cu praful depus peste cărțile de istorie și peste onoarea marilor OAMENI DE STAT avuți de-a lungul secolelor.
 
O țară numită România: o colonie populată cu oameni incapabili să organizeze o revoltă națională care să bage frica în trădătorii de neam și țară.
 
Asta e imaginea conturată în mintea mea după atâtea tragedii din ultimele luni (sinucidere Calea Victoriei, Colectiv, Ekeng etc.).

Viktor Yanukovych, corijent la istorie?


President-Viktor-Yanukovich-300x214

 

Dacă nu te numești Putin sau Kim Jong-Un, ci Președintele unei țări medii numite Ucraina, a te împotrivi maselor revoltate folosind ordine de exterminare a propriilor cetățeni, dovedește că n-ai învățat nimic din istorie.

Fostul Președinte al Ucrainei, Viktor Yanukovych, n-a învățat nimic din trecut. Înainte să tragă în propriul popor, Yanukovych trebuia să gândească bine de tot înainte… Cunoscând structura interioară dârză, ar fi fost un gest înțelept să cedeze.

Galeria de portrete ale istoriei recente, arată că sunt acțiuni ce se pot întoarce cu efect de bumerang în fruntea unui lider de stat ce se crede Dumnezeu pe pământ.

Ceaușescu Nicolae a sfârșit-o tragic. La fel și Saddam Hussein sau Muammar Gaddafi : dramatic, asemeni unor animale hăituite.

Yanukovych? În cel mai fericit caz, va ajunge în fața Tribunalului Penal Internațional de la Haga. Trebuia să-i fie clară ideea că Uniunea Europeană își dorește Ucraina în sfera ei de influență iar în contextul unei populații ce-și dorește integrarea în UE, influența Rusiei este serios pusă sub semnul întrebării urmat de-un alt semn, al exclamării.

Mă-ntreb ce fel de consilieri a avut Yanukovych? Credea că el va fi o excepție, iar morții din Euro-maidan îi vor descuraja pe viii rămași după baricade? S-a înșelat și într-un final a abandonat… și-a fost ”concediat” de Parlament.

Aștept cu nerăbdare România anului 2015…

Percepția mea asupra EȘECULUI


 

ESEC

Marii oameni ai istoriei din diverse domenii au experimentat eșecuri din plin. Marii inventatori au încercat exasperant de multe ori până au reușit. În cultura românească eșecul este perceput ca ceva negativ, cu un conținut indezirabil absolut.

Personal, văd eșecurile ca rezultate ale încercărilor noastre, ca etape intermediare și nu finale, într-adevăr, neplăcute, dar care fac parte din viața noastră cotidiană. Cei care percep eșecurile ca ”finish-urile” cursei de alergare pe acest pământ, n-au nici cea mai mică șansă să experimenteze SUCCESUL de la finalul cursei. De ce (NU) trebuie să ne oprim din încercările noastre profesionale, sociale, afective, spirituale pentru a ajunge la rezultatele dorite? Fiindcă după fiecare eșec avem expertiza necesară pentru a știi ce strategie să adoptăm mai departe. Vom știi ce trebuie să ajustăm la noi. Vom știi ce nu știm, dar avem nevoie să știm pentru a ne spori șansele pentru a reuși.

Am experimentat multe eșecuri. Cele mai dure, cu impactul cel mai devastator, mi s-au părut cele emoțional-sentimentale. Dar nu m-am dat bătut. NU MĂ DAU BĂTUT. Încă cred într-o relație maritală de succes. Fiindcă vreau să ajung la REZULTATELE SCONTATE. ȘI ȘTIU CĂ ÎNTR-O ZI VOI AJUNGE ACOLO. ȚIN CU DINȚII SĂ AJUNG ACOLO!

Am fost și eu la stadiul la care renunțam (personal, relațional, profesional, spiritual etc.) cu una, cu două. Dar azi nu mă las bătut. Mă încăpățânez să mă văd un om de succes.

Vrei să ajungi sus? Începe de jos și asumă-ți posibilitatea de a eșua. Eșuezi? Ridică-te și mergi mai departe. Scutură-te de praf și gândește-te că doar așa ai șanse să scrii istorie în viața ta și, de ce nu, în cărțile de istorie ce vor vedea lumina tiparului peste ani…

Fii CONTEMPORAN CU TINE!


timp

Într-o noapte recentă, fără somn, pe fondul unei liniști depline, reflectam la una din realitățile care ne frânează spre plus infinitul devenirii noastre, spre viitor, reflectam la TRECUT. Mă gândeam la acel timp consumat în care am trăit experiențe negative ce au intrat în mormântul Timpului și care-mi bântuie, asemeni unor fantome ce vor a se afișa ”în carne și oase” dar (mai) există doar în cutia mea craniană.

Adevărul este că nu putem șterge cu buretele trecutul asemeni scriiturii de pe tabla clasei în care unii din noi se chinuiau cu învățătura, dar putem dobândi maturitatea de a înțelege că nu putem da timpul înapoi și e nevoie să transformăm experiențele neplăcute din filme color în cele ”alb-negru” văzute la televizoare cu lămpi, de-acum cvasi-dispărute, pentru a ne auto-securiza emoțional și a fi mai puțin afectați atunci când Memoria ne pune pe birou în mapa uneori imprevizibilă, evenimente din trecut.

Avem nevoie să fim mai puțin vulnerabili și să ne debarasăm de ancorele înțepenite pe fundul apei pentru a putea părăsi Portul Trecutului și a naviga mai departe spre Porturile Viitorului.

Am întors multe file negre din carte de istorie personală cu titluri scrise în negru, altele în gri și încerc să exist în prezent, contemporan cu mine, eu, cel care nu mai există atunci și acolo, ci doar acum și aici, cu gândul orientat spre viitor.

Apropo de ideea filmului color, versus ”alb-negru”: citeam undeva că atunci când ești confruntat de o persoană cu un spirit de-un criticism excesiv, fă un efort psihologic, de imaginație, și încearcă să vezi persoana în alb-negru, cu linii de contur pierdute, ușor neclare, într-un degrade întâlnit în tablourile realizate cu măiestrie. Ne-maipercepând-o color, cu ale ei haine multi-colore, probabil țipătoare, te va ajuta să faci față mai bine criticilor care-ți tulbură apele universului tău interior. Aceasta deoarece, dincolo de imperfecțiunile și greșelile tale consemnate pe filele ei de jurnal nescris ce merită confruntate cu critici, îți destabilizează lăuntrul – acea cameră de ccomandă sufletească și rațională. Or tu ai nevoie în permanență să-ți păstrezi echilibrul mental și sufletesc, pentru a fii mereu pe linia de plutire, astfel încât, dacă i-ai pierdut pe toți, să ai grijă să nu te pierzi chiar pe tine. Fiindcă criticile – dacă-mi este permisă exprimarea aceasta impersonală, încearcă să te bage la fund. Dac-ai ajuns acolo, riști să te pierzi pe tine, partenerul cu care faci cea mai bună echipă. Nu te poți autoboicota!

SFÂRȘITUL OCCIDENTULUI?


sfarsitul.OCC

Mi-am pus ambiția la treabă și am reușit să termin, târziu, în noapte, obosit și ușor plictisit,  cartea de futorologie a profesorului Lucian Boia, Sfârșitul occidentului, apărută la editura în curtea căreia a mai publicat și alte lucrări: Humanitas. Am fost intrigat să intru în posesia acestei cărți încă de la auzul veștii că a ieșit de sub tiparniță. Fuga, fuga, am ajuns la una din librăriile ce poartă numele editurii și am cumpărat-o. Nu regret că am citit-o. Pe paginile ei, autorul argumentează sociologic, filosofic și istoric sfârșitul expansiunii occidentului, a Europei (de vest) și a Americii, punând sub semnul întrebării (legitim), persistența în timp a Uniunii Europene cu a ei monedă impersonală. China și India sunt țările care cresc din punct de vedere economic și demografic și amenință supremația occidentului ce alunecă pe propriul topogan confecționat, probabil, din ignoranță, inconștiență, absența acțiunilor necesare etc (punctez eu).

În timp ce citeam această carte, mă întrebam unde se găsește România? Și mi-am răspuns: nici în căruță, nici în teleguță! Suntem un stat nedefinit dacă privim prin lupa ”occident-orient”,o struțo-cămilă. Nu suntem nici în occident, nici în orient. Mă întrebam și de ce tocmai acum occidentul se pierde pe drumul său când aveam, probabil, șansa să ne occidentalizăm și noi? Acum, când aveam șansa să rezolvăm problemele sociale și dezvoltare urbană?

Din nefericire, autorul lansează câteva ipoteze vagi în privința viitorului spațiului occiental, implicit a Planetei Albastre. Carența fundamentală a acestei cărți stă într-un singur cuvânt cheie pe care el îl folosește o singură dată, în treacăt, la pagina 111, anume, Apocalipsa, ultima carte din Sfânta Scriptură pe care o cred și care susține sfârșitul inevitabil al lumii, al acestei planete cu tot ce este pe ea, sfârșit concretizat prin ardere. Cartea are o abordare seculară, balanța epistemologică fiind dezechilibrată profund. Lipsește flagrant o minimă abordare teologică, fără de care nu poți fi un bun futurolog, acea persoană care privește în viitorul pe care-l compară cu o pagină albă pe care se va scrie, dar nu se știe ce. Concret, lipsește Dumnezeu și fără Dumnezeu, orice încercare de a contura viitorul e sortită eșecului, eșec pe care autorul și-l recunoaște în materie de intuire a viitorului.

 

De ce este România altfel?


de-ce-este-romania-altfel

Cartea profesorului Lucian Boia, De ce este România altfel?, oferă câteva coordonate istorice interesante care te pot ajuta să înțelegi de ce țara noastră este la nivelul la care este și de ce nu a putut mai mult. De ce nu are o economie mai puternică, de ce nu are lume mai educată, de ce, de ce. Se citește ușor. În textul ei nu te vei împiedica de cioturi patriotarde și nici baloane umplute cu aer, care, înțepate, n-ar mai lăsa în urmă decât ”ambalajele” aerului care le făceau uriașe.

Autorul abordează câteva aspecte esențiale, personalități, ce au marcat Istoria României și câteva trăsături ale noastre care ne-au împiedicat să progresăm, să abandonăm obiceiul consacrat al bătăii pasului pe loc.

Din cine a fost formată populația României de-a lungul istoriei? Ce personalități străine au avut contribuții importante în România? Ce sunt alea forme fără fond? Cum e cu educația, comunismul, mahalaua și brandul de țară la români? Citiți această carte…

DE CE SUNT ROMÂNII ORTODOCȘI?


daniel barbu

Am găsit un articol EXCEPȚIONAL al pofesorului Daniel Barbu, actualul Ministru al Culturii, din care vă redau două fragmente:

 

”Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.”

”Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

… de după despărțire


E dureros dar eliberator aerul singurătății de după despărțire.
Probabil e asemeni nașterii – proces a cărui durere nu am trăit-o, dar mi-o imaginez, fie și limitat. Din scena nașterii, tu ești pruncul nou-născut, paradoxal cu faptul că cea care suferă durerea este mama și nu pruncul pe care-l aduce ea pe lume.
Acum, parcă vezi o lume nouă. Lumea de ieri e istorie. O istorie tristă din care, de actualitate a rămas doar durerea și amintirea… încă vie!
Ieri aveai centrul de greutate ce azi nu îți mai aparține.
Acum împarți centrul de greutate între tine și Dumnezeu, visând la o nouă perspectivă.
Suferința e necesară pentru a-ți confirma apartenența la specia umană și a istoriei de la cea îndepărtată până la cea recentă. Suferința este și confirmarea faptului că pierzi/ai pierdut ceva de valoare, o ființă, un univers…
Întreaga istorie a omenirii e marcată de durere, mai mult sau mai puțin suportabilă, de zbucium și drame îngrozitoare.
E falsă imaginea propusă de societatea consumerist-hedonică și de unele cercuri carismatice, potrivit căreia trebuie căutată/sperată fericirea și prosperitatea fără a include în ecuație existența durerii, a suferinței, a dramei, a fatalismului!
Nu putem scăpa de suferință, oricât ne-am strădui! Fiindcă suferința e o realitatee sin-qua-non existenței căzute în care ne mișcăm din plin!
Trebuie să privim imaginea de ansamblu și să admitem că sunt perioade (limitate) când existăm în tandem cu durerea pe care bucuria o va schimba după ce vom inaugura un capitol proaspăt în viața noastră.

Eu, cartea, omul și fiarele vechi din autobuzul 335


 

Am urcat în autobuzul 335. Vin de la școală (Intact Media Academy), din Băneasa. Am găsit un scaun liber și am (re)început să citesc  Despre frumusețea uitată a vieții, de Andrei Pleșu. Îmi plac cărțile lui Pleșu. Și această carte pe care mi-am cumpărat-o recent, la târgul Gaudeamus. Se citește relativ ușor. V-o recomand!

Revin. Reflectez la ideile citite, când, brusc, atenția se mută pe strigătul șoferului de autobuz: ”Dă-te jos! Acum!” M-am uitat la una din uși. La cele din spate. A urcat un om cu haine sărăcăcioase și murdare, lăsând pe podeaua autobuzului o legătură de fiare vechi, strânse bine. Strigătul șoferului a dezarmat omul inestetic ce a coborât trădând nervi și o resemnare zgomotoasă.

Contrastul acesta puternic între frumusețea ideilor lui Pleșu și inestetica fiarelor vechi, a deșeurilor metalice strânse clai grămadă și urcate în autobuz. Superficialitatea mea cu care tratez acest contrast. Ambele, mă fac să scriu. Mă determină să fiu atent la prima mea tendință: ușurința cu care sunt tentat să resping, la nivel mental, un astfel de om! Fără să caut explicații adânci. Fără să mă abțin de la ceea ce urăsc, de fapt: judecata și critica. Îmi lipsește exercițiul unei altfel de gândiri. Acela în care să-mi adresez întrebări legate de o posibilă istorie de viață a acestui om. Despre ce anume îl face să apeleze la acest (potențial) mijloc de câștig? Cu ce sunt mai deosebit decât el?

Problema rămâne în aer. Nerezolvată. Continuu să citesc. Puțin. Foarte puțin mai reușesc să citesc. Trebuie să cobor…cu gândul la omul estetic și cel inestetic, la Pleșu și anonimul ce a eșuat să rămână în autobuz…