În absenţa ploii şi pe fondul unei vremi superbe, curcubeul a fost răpus şi capturat pe plaja din Mamaia. Roşu, orange, galben, violet, albastru, indigo, verde sunt culorile ce au predominat fâşia de la malul mării pe tot întinsul de la Mamaia până la Constanţa, într-o combinaţie aleatorie şi inegală, obsesivă chiar.
Mă regăsesc plimbându-mă la întrepătrunderea dintre apă şi uscat, pe portativul melodiilor difuzate de postul Radio Vacanţa sub soarele unui Septembrie ce îşi neglijează soţia, Toamna, pe care nu o însoţeşte cel puţin deocamdată în natura ce va face obiectul înmormântării nu peste mult timp. Parcă şi oamenii au omis că septembrie e luna toamnei şi a spectacolului frunzelor ce cad legănându-se asemeni unor eroine ce au rezistat în războiul caniculei şi acum părăsesc realitatea vegetală.
Pe plajă se construiesc castele de nisip sortite demolării, se aleargă, se face plajă, se socializează, se plimbă, se spintecă apa cu sky-jeturile, în contextul algelor ce nu au dispărut şi, pentru ca descrierea să fie completă, nu departe, la sediul PD-L Constanţa, se desfăşoară excluderi şi conflicte, proteste şi nemulţumiri… dar las măcar acum politica în pace.
Remarc şi câteva aspecte interesante: o fată sensibilă desenează atent pe nisipul umed o inimă. Doresc să îi spun că e-n zadar… dar mă abţin gândindu-mă că mai bine ar încerca să contureze inima aceea, a ei, pe suprafaţa conştiinţei şi a inimii unui alt suflet. La câteva şezlonguri depărtare, o altă fiinţă feminină se admiră în oglindă. E mai departe de mine şi nu intenţionez să-i spun nimic. Şi nici nu o fac. Dar mă gândesc că ar fi mai bine să se oglindească în oglinda unui alt suflet, oglindă realizată din adâncimea ochilor, pentru a primi o confirmare mai autentică şi mai reconfortantă.
La mare mă simt super, fiindcă marea, în absenţa unei alte entităţi feminine, rezonează cu sufletul meu ce emite unde în eter…
Dintr-un timp în altul aud invitaţii la mini plimbări cu barca pe mare în următoarele formule::
„Nu mai staţi pe gânduri şi poftiţi în rânduri!
Profitaţi de mare, profitaţi de soare!
Grăbiţi pasul, să nu pierdeţi vasul!
Mai avem locuri libere.”
Sau
„Pentru omul pe felie dăm bilet pe datorie,
Pentru oameni cu mustaţă avem locuri chiar în faţă,
Pentru fete părăsite, avem bilete gratuite!”
În aşteptarea trenului spre Bucureşti, am măsurat peronul gării din Constanţa cu pasul meu gigantic (câţi paşi am făcut? Hmmm… nu mai ştiu). M-a luat prin surprindere din nou Nostalgia, neschimbată, în rochia ei albastră, pentru a-mi prezenta câteva imagini din copilăria decedată (să fi avut patru ani?) când mă găseam în aşteptare, pe acelaşi peron, împreună cu mama, pentru a urca în trenul de Suceava după o vacanţă de vis la mare…
Fiecare venire a mea la mare se lasă cu aduceri aminte şi păreri de rău, fiindcă, părăsesc marea iar sufletul meu ar dori să prelungească şederea.
Dacă ar fi să iau ceva din Constanţa sau Mamaia, ar fi faleza din apropierea binecunoscutului cazinou şi marea cu valurile sau briza inconfundabilă. Aş lăsa în locul celor luate „marea” de timp zbuciumat ce a trecut fără să iubesc şi să fiu iubit…
Vagonul trenului în care mă găsesc la întoarcere este aproape gol, abundenţa locurilor libere vorbindu-mi de singurătate, neiubire, dezolanţă, lipsă de semnificaţie sau de tăcerea specifică cimitirelor pentru a reflecta, probabil, realitatea sufletului meu… Asemeni, majoritatea ferestrelor sunt triste fiindcă aduc în zadar razele unui apus de soare splendid pe materialul stacojiu al scaunelor libere. Iar seara se amornizează cu defilarea trenului aducând, fără rost, atmosfera romantică ce se va destrăma la sfârşitul călătoriei din vagonul tăcut. Încerc să nu disper fiindcă pe când mă plimbam pe plajă, de la Mamaia la Constanţa, am văzut dintr-o dată, la mal, o barcă de croazieră botezată cu numele „Speranţa”.
La final, surprind analogia dintre tren şi viaţa fiecăruia din noi. Trenul circulă pe şinele reci tâind câmpuri pustii în cea mai mare parte a înaintării sale. Asemeni, viaţa… Trenul ajunge la destinaţie indiferent de locurile pe care le traversează. Şi viaţa noastră va ajunge la destinaţie. Distincţia constă în a defini destinaţia. Fiecare ne-o conturăm într-un fel sau altul. Cert este că, dincolo de moarte voi ajunge la o destinaţie. Mă întreb: mi-am definit favorabil destinaţia finală a vieţii mele? Şi dacă da, voi merita să ajung acolo? Pentru un călător ce a ieşit momentan din vagon „mangă” (era băut), în timp ce problematizam „destinaţia”, aceasta din urmă e clară pentru el, cel puţin în prezent. Pentru mine şi pentru tine, cel ce citeşti aceste rânduri e clar unde vei ajunge după moarte?
