Din jurnalul unei zi de vineri


Astăzi, mașina mi-a răpit câteva ore bune. Sunt pasionat de automobilul personal. Am dus-o la spălătorie, apoi i-am făcut un polish pentru a remedia rășina ce a picurat din crengile pinului sub care am parcat-o, și a-i reda luciul…Mmm, ce bine a ieșit! Se putea să o las doar cu exteriorul…? Nu! Am lustruit-o și pe interior, i-am curățat bordul, cadranele, i-am curățat și hidratat tapițeria de piele și…sunt încântat de ce a ieșit! La sfârșit, mașina mi-a mulțumit oferindu-mi un zâmbet fermecător. Încercați și voi cu mașina personală… la sfârșit vă va zâmbi!

De la mama am învățat ideea pantalonilor la dungă. Seara aceasta am aruncat o privire în dulap și, am luat de acolo două costume. M-am uitat la dungile pantalonilor. Erau șterse… Am pus fierul de călcat în priză și m-am apucat de treabă. Activitate de altfel plăcută, foarte utilă, mai ales pentru un bărbat divorțat… Le-am redat dungile…Și pantalonii mi-au zâmbit, nu mă vor trăda când mă voi îmbrăca cu ei!

Jurnalul unei seri de vară


Spre seară. Mirosul de iasomie s-a pierdut. S-a stins. A dispărut. Nici florile n-au mai rămas. Parcă acum trei zile se mai simţea acel parfum specific, la colţul casei, locul unde, cu două-trei săptămâni în urmă, puteai vedea o explozie de petale albe, ca de crin. Puţin din farmecul verii s-a pierdut. Au început să cadă şi petalele de trandafir. Tufa de trandafiri se învecinează cu cea de iasomie. M-am întristat văzând risipa de petale. Mai ieri treceam nepăsător pe aici. Astăzi regret că nu m-am oprit în dreptul florilor, măcar puţin, câteva clipe, să trag adânc în piept miresmele superbe. Rămâne un gol acum. Un aer mai sărac şi mai rutinat.

M-am blocat. Afară plouă. Aud bătaia picăturilor pe acoperiş. Torenţial. Pana de curent m-a deconectat de computer şi TV. Mă percep deconectat de nişte aparate ce-mi menţineau rutina în camera mea ce seamănă cu salonul de reanimare din spital. Rămân totuşi cu un puls minim şi scriu. Asta e tot ce simt să fac. Să scriu. Şi continui să scriu. În timp ce scriu admir trenul ce trece maiestuos, uşor pleoştit, pe calea ferată din faţa ferestrelor. A trecut. Gata. Îmi pot continua liniştit rândurile.

Plouă de parcă cineva doreşte să ne trezească dintr-un somn prelung, aproape fatal. Mă opresc din nou. Admir ploaia ce a făcut ravagii aici, în nordul ţării.

Stau în picioare, la fereastră, cu clipboard-ul sprijinit de tocul ferestrei. Foarte rar am scris astfel. Dar lumina zilei apune şi, altă soluţie, în lipsa celei artificiale (imposibil de avut acum), nu am.

Am ieşit afară, în ploaia aceasta deasă. Acum sunt convins că plouă de-a binelea. Ploaia m-a „mângâiat” rece şi strident peste tricoul boţit, aruncat în grabă pe mine, pentru a ieşi afară.

Filă nouă din jurnalul sufletului meu


Mă regăsesc în „trenul tristeţii”. Îi spun aşa fiindcă trenul acesta pe care îl iau din (…) pentru a reveni la Bucureşti este marcat de o stare neplăcută – aceea a tristeţii cauzate de o despărţire. Despărţirea de scumpa mea (…). Cu toatea acestea, ştiu că la sfâşitul săptămânii o voi revedea pentru a-mi încărca din nou fiinţa cu prezenţa ei, prezenţă fără de care nu mai pot trăi şi care îmi oferă SENSUL VIEŢII. Sensul acestei vieţi cu a cărei realităţi fără de iubire prezintă o existenţă fără sens, goală şi zgomotoasă cu a ei lucru mecanic importat, din nefericire, de interacţiunea umană din realitatea industrială.

Îmi simt camerele labirintice ale sufletului meu inundate de dor. Dorul de a o avea lângă mine, în proximitatea respiraţiei mele adânci ce tânjeşte după comuniunea netulburată de realitatea despărţirilor, pe cea de care mi-am luat rămas bun acum câteva minute. Sper să nu mă înec de dor…

Este superb să alinţi în braţele tale de fiinţă masculină o fiinţă feminină a cărei suflet a ascultat ecoul prelung al sufletului tău şi în prezent coexistă fiinţei tale a cărei univers interior însetează, setea lui fiind potolită doar de iubirea ce izvoreşte din lăuntrul celuilalt şi se revarsă către sufletul al cărui posesor eşti chiar tu.

Ce onoare poate să ţi se facă ţie, fiinţă masculină trecătoare pe Terra, decât aceea de a ţi se dărui, în timpul cât eşti aici, cea mai deosebită creaţie numită femeie? Ai putea găsi altceva mai minunat decât această fiinţă preponderent emoţional-sentimentală din ale cărei corzi vibrânde naşte simfonia pentru care şi îngerii şi-ar abandona condiţia angelică? Simfonia de care vorbesc este iubirea, neântrecută încă de nici o capodoperă muzicală perceptibilă cu timpanele urechilor trupeşti. Ce realitate pământească poate să-ţi ofere ţie, bărbatul, un sens mai semnificativ şi mai profund decât femeia aflată în ipostaza celei care ţi se dăruieşte? Ai putea găsi ceva mai relevant sufletului tău? Pentru mine doar ea e steaua terestră ce străluceşte cu o putere neântrecută de stelele celorlalte realităţi ale constelaţiei mele.

Astăzi mă regăsesc în „trenul tristeţii”. Mâine (prin aceasta înţelegând un viitor apropiat), sper să mă găsesc în „trenul fericirii” care să mă ducă pentru totdeauna la (…), fiindcă doresc a fi mereu cu cea care mi-a ascultat răsunetul prelung al sufletului. Ea mi-a salvat timpul de la scurgerea lui fără conţinutul unui sens fundamental existenţei.

Mulţumesc scumpa mea (…) că ai ales să fii un „medic stomatolog” al danturii sufletului meu obişnuit a interacţiona cu multe lovituri de „bocanc”.                 

Jurnal de Cluj-Napoca


Am vizitat la sfârşitul acestei săptămâni, pentru prima dată, oraşul Cluj-Napoca. Ieri şi azi, necunoscutul oraş din Transilvania mi s-a făcut cunoscut plăcut privirilor mele însetate de frumos. În acest oraş nu doar arhitecţii pot admira câteva catedrale impunătoare ce se înalţă maiestoase pentru a apropia parcă cerul de pământ. Aici, oamenii par amabili, fără izul de oţet specific multor bucureşteni. Aerul e ceva mai curat decât în Bucureşti, iar coşurile de gunoi nu sunt rarităţi muzeale întâlnite uneori şi pe trotuare. Poţi jupui liniştit câteva banane fără a te-ngrijora în privinţa abandonării corespunzătoare şi în timp util a ambalajelor vegetale, a cojilor ce au furat din galbenul soarelui ce a lipsit astăzi pe cerul întunecat din Cluj cu norii, de un cenuşiu negricios, ce ţineau pedala de frână apăsată pentru a nu permite ploii să se dezlănţuie.

Cea mai fascinantă atracţie a fost Grădina Botanică. Mi-a plăcut enorm apariţia ei în spaţiul liniştit şi splendid, cu multe plante amenajate elegant, îmbiindu-mi privirea şi lăsându-mă cu „papilele gustative” ale ochilor activate de ceva parcă nou, plin de viaţă şi culoare. Grădina îmbina cu talent spaţiul natural, în care aproape nu ai fi găsit amprenta şi bocancul fiinţei umane, cu urma celor ce au adus plante de provenienţă străină tărâmului românesc şi le-au amenajat pentru a ne încânta ochii salivând de frumuseţea ce nu o putem lua cu noi decât cu amintirea din care se va hrăni apoi Nostalgia, prinţesa în rochie albastră, veşnic tânără, al cărei chip inundat de zâmbet şi seninătate ne va vizita pentru a ne molipsi în încercarea de a ne face asemeni ei. Bucureştiul poate să îşi ascundă în uitare banala Grădină Botanică de lângă Cotroceniul încă dominat de mult nedorita umbră a Presidentului Băsescu.

Dacă Edenul ar fi fost localizat în spaţiul mioritic, atunci cu siguranţă Adam ar fi cunoscut-o pe Eva la Cluj. Ea ar fi fost ardeleancă. Dar cine ştie? Poate că a fost aşa. Poate că această grădină paradisiacă a fost amenajată de Dumnezeu chiar pe tărâmul Clujului de astăzi. Probabil, Grădina Botanică de aici e chiar locul Edenului evocat în Sfânta Scriptură. Aceasta fiindcă din aer am auzit încă lovindu-se de timpanele mele ecoul ameţitor al săbiilor de foc învârtite de îngerii trimişi de Dumnezeu cu unicul motiv de a împiedica intrarea omului căzut ce nu mai avea dreptul să deţină buletin de Eden, al acestui kilometru zero al pământului şi care ar fi încercat să pătrundă fraudulos pentru a se înfrupta din pomul vieţii şi a trăi veşnic, fără a mai îmbătrâni sau a muri şi fără a mai avea nevoie de Mântuitor.

Eu, asemeni lui Adam, m-am simţit singur în această grădină superbă. Cu toate că mă plimbam prin splendoare, nimic din grădina aceasta nu coexista fiinţei mele interioare. Nimic nu-mi oferea semnificaţie profundă. Am aşteptat-o pe Eva, dar nu a venit. Am explorat de jur împrejur… Acelaşi nimic… Am omis să strig după ea. Aş fi fost dispus, precum cel dintâi om, odinioară, să fiu cufundat într-un somn adânc pentru ca Dumnzeu să-mi poată lua o coastă şi, aidoma secvenţei edenice, să mi-o creeze pe Eva, unică şi irepetabilă, asemeni mie, fiinţa aceea feminină care să-mi fie dăruită şi de care să mă poată despărţi doar moartea. Dar nu a fost aşa… M-am regăsit trei ceasuri mai târziu în gară, aşteptând trenul, pentru a merge la Bucureşti. Eram la fel de singur precum am intrat în Grădina Botanică. Poate altădată… sau poate niciodată…

Jurnal de Mangalia


Marea m-a primit astăzi agitată trimiţând valurile ei zbuciumate spre ţărm. Totuşi, realizez că îmi place şi marea tulburată. Mi-am alungit privirea în largul mării ce se şterge undeva la orizont, aşteptând să vină ceva… Nici eu nu ştiu ce. De fapt, ştiu… Dar…

Păstrez un moment de reculegere… Uneori, tăcerea e mai semnificativă în părerile de rău decât un arsenal de cuvinte spuse din motive de tristeţe, concolare, resemnare sau adio. Fiindcă tăcerea e acel adio ce mai păstrează fiinţa ce va părăsi în curând cealaltă fiinţă.

Reflectez…

Singurătatea se percepe diferit la mare. Ea apare mai acut aici decât în alte locuri, asemeni unei senzaţii ce te face să crezi că eşti singur pe lume. Singur şi cufundat în mica ta lume interioară ce deţine o fiinţă a cărei proprietar esti chiar tu.

Ceilalţi care te înconjoară la mare nu par a fi fiinţe. Indiferenţa îi transformă în fantome cu trupuri palpabile.

Plimbându-mă, observ în vecinătatea plajei, scrijelite pe piatră sau metal, cuvinte sensibile (ex: love) ce mă fac să cred că sunt reminiscenţele unei lumi apuse, a unei comunităţi de fiinţe dispărute în care exista ataşamentul şi dragostea. Astăzi…

Parcă nici pescăruşii cărora le rămâne toată marea şi plaja nu se mai împacă. Se ceartă în triluri necunoscute mie…

Pe mare, câteva yahturi daansează pe muzica veche a mării antrenate de vânt, un dans lent dictat de fundalul muzical grav ce aminteşte de naufragii şi dramele celor ce nu mai sunt printre noi.

Astăzi a fost ultima zi la mare în anul 2008. Vine frigul. Am respirat prelung aerul mării încercând să răpesc o parte din el pentru a-l lua cu mine. Asemeni, am decupat imaginea mării şi-am ataşat-o în rama unei amintiri de septembrie.

A fost frumos…

Jurnal de Constanţa, Mamaia


În absenţa ploii şi pe fondul unei vremi superbe, curcubeul a fost răpus şi capturat pe plaja din Mamaia. Roşu, orange, galben, violet, albastru, indigo, verde sunt culorile ce au predominat fâşia de la malul mării pe tot întinsul de la Mamaia până la Constanţa, într-o combinaţie aleatorie şi inegală, obsesivă chiar.

Mă regăsesc plimbându-mă la întrepătrunderea dintre apă şi uscat, pe portativul melodiilor difuzate de postul Radio Vacanţa sub soarele unui Septembrie ce îşi neglijează soţia, Toamna, pe care nu o însoţeşte cel puţin deocamdată în natura ce va face obiectul înmormântării nu peste mult timp. Parcă şi oamenii au omis că septembrie e luna toamnei şi a spectacolului frunzelor ce cad legănându-se asemeni unor eroine ce au rezistat în războiul caniculei şi acum părăsesc realitatea vegetală.

Pe plajă se construiesc castele de nisip sortite demolării, se aleargă, se face plajă, se socializează, se plimbă, se spintecă apa cu sky-jeturile, în contextul algelor ce nu au dispărut şi, pentru ca descrierea să fie completă, nu departe, la sediul PD-L Constanţa, se desfăşoară excluderi şi conflicte, proteste şi nemulţumiri… dar las măcar acum politica în pace.

Remarc şi câteva aspecte interesante: o fată sensibilă desenează atent pe nisipul umed o inimă. Doresc să îi spun că e-n zadar… dar mă abţin gândindu-mă că mai bine ar încerca să contureze inima aceea, a ei, pe suprafaţa conştiinţei şi a inimii unui alt suflet. La câteva şezlonguri depărtare, o altă fiinţă feminină se admiră în oglindă. E mai departe de mine şi nu intenţionez să-i spun nimic. Şi nici nu o fac. Dar mă gândesc că ar fi mai bine să se oglindească în oglinda unui alt suflet, oglindă realizată din adâncimea ochilor, pentru a primi o confirmare mai autentică şi mai reconfortantă.

La mare mă simt super, fiindcă marea, în absenţa unei alte entităţi feminine, rezonează cu sufletul meu ce emite unde în eter…

Dintr-un timp în altul aud invitaţii la mini plimbări cu barca pe mare în următoarele formule::

„Nu mai staţi pe gânduri şi poftiţi în rânduri!

Profitaţi de mare, profitaţi de soare!

Grăbiţi pasul, să nu pierdeţi vasul!

Mai avem locuri libere.”

Sau

„Pentru omul pe felie dăm bilet pe datorie,

Pentru oameni cu mustaţă avem locuri chiar în faţă,

Pentru fete părăsite, avem bilete gratuite!”

În aşteptarea trenului spre Bucureşti, am măsurat peronul gării din Constanţa cu pasul meu gigantic (câţi paşi am făcut? Hmmm… nu mai ştiu). M-a luat prin surprindere din nou Nostalgia, neschimbată, în rochia ei albastră, pentru a-mi prezenta câteva imagini din copilăria decedată (să fi avut patru ani?) când mă găseam în aşteptare, pe acelaşi peron, împreună cu mama, pentru a urca în trenul de Suceava după o vacanţă de vis la mare…

Fiecare venire a mea la mare se lasă cu aduceri aminte şi păreri de rău, fiindcă, părăsesc marea iar sufletul meu ar dori să prelungească şederea.

Dacă ar fi să iau ceva din Constanţa sau Mamaia, ar fi faleza din apropierea binecunoscutului cazinou şi marea cu valurile sau briza inconfundabilă. Aş lăsa în locul celor luate „marea” de timp zbuciumat ce a trecut fără să iubesc şi să fiu iubit…

Vagonul trenului în care mă găsesc la întoarcere este aproape gol, abundenţa locurilor libere vorbindu-mi de singurătate, neiubire, dezolanţă, lipsă de semnificaţie sau de tăcerea specifică cimitirelor pentru a reflecta, probabil, realitatea sufletului meu… Asemeni, majoritatea ferestrelor sunt triste fiindcă aduc în zadar razele unui apus de soare splendid pe materialul stacojiu al scaunelor libere. Iar seara se amornizează cu defilarea trenului aducând, fără rost, atmosfera romantică ce se va destrăma la sfârşitul călătoriei din vagonul tăcut. Încerc să nu disper fiindcă pe când mă plimbam pe plajă, de la Mamaia la Constanţa, am văzut dintr-o dată, la mal, o barcă de croazieră botezată cu numele „Speranţa”.

La final, surprind analogia dintre tren şi viaţa fiecăruia din noi. Trenul circulă pe şinele reci tâind câmpuri pustii în cea mai mare parte a înaintării sale. Asemeni, viaţa… Trenul ajunge la destinaţie indiferent de locurile pe care le traversează. Şi viaţa noastră va ajunge la destinaţie. Distincţia constă în a defini destinaţia. Fiecare ne-o conturăm într-un fel sau altul. Cert este că, dincolo de moarte voi ajunge la o destinaţie. Mă întreb: mi-am definit favorabil destinaţia finală a vieţii mele? Şi dacă da, voi merita să ajung acolo? Pentru un călător ce a ieşit momentan din vagon „mangă” (era băut), în timp ce problematizam „destinaţia”, aceasta din urmă e clară pentru el, cel puţin în prezent. Pentru mine şi pentru tine, cel ce citeşti aceste rânduri e clar unde vei ajunge după moarte?