Despre spiritul satanic al lui Moș Crăciun


mos craciun

 

Am vrut să scriu un articol de sezon. Unul care nu se potrivește decât acum, în acest decembrie nu foarte friguros. M-am gândit despre ce subiect în vogă aș putea scrie? Cu siguranță, subiectul ales de mine este Moș Crăciun.

Moș Crăciun e-un personaj universal. Este acceptat și primit cu brațele deschise de toți pământenii care se bucură de cadouri. Înfățișarea sa este identică oriunde te-ai duce. Retoric, există, oare, vreo țară pe-ntinsul mapamond în care bătrânul sprințar cu balbă albă să nu fie prezent în reprezentațiile din magazine, ornamente, străzi sau conștiința oamenilor?

Misiunea sa? Călătorește cu o sanie trasă de reni și împarte cadouri în stânga și-n dreapta. Timpul pentru Moș Crăciun este o realitate pe care o joacă la degetul său mic. Moș Crăciun nu îmbătrânește și nu moare. Chipul său este neschimbat în fiecare an. Este prezent peste tot și e capabil ca în 24 de ore să meargă în toate colțurile lumii.  

Reflectând la ceea ce face bătrânul acesta atunci când ne (re)amintim de ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru omenire, trimițându-L pe Hristos să se nască în Betleem, realizez că spiritul obezului în roșu este luciferic: îl imită pe Dumnezeu în ce privește omniprezența Sa și încearcă să ne răpească atenția de la DARUL SUPREM PRIMIT DIN PARTEA LUI DUMNEZEU: HRISTOS, pentru a o îndrepta spre bunurile de larg consum, spre jucăriile, bulendrele și dulciurile puse sub brad pe care le primim și savurăm cu bucurie.

Enciclopedia Universală Britannica surprinde realist dimensiunea sociologică contemporană a Crăciunului, care ”este privit ca o sărbătoare de familie, cu cadouri aduse de Moș Crăciun. Devenind o sărbătoare din ce în ce mai nereligioasă, a început să fie celebrat și de necreștini. (Enciclopedia Universală Britannica vol. 4, ediția 2010, ed. Litera, pag. 255)    

Nu cred că e greșit (în sine) să oferim/să primim în ajunul Nașterii Mântuitorului, dar, dacă pierdem din viziune adevărata semnificație a zilei de 25 decembrie, pierdem oportunitatea de a conștientiza că sufletul nostru are un PREȚ pentru care S-a născut Dumnezeu – să moară și să-l readucă la adevărata valoare și adevăratul potențial al devenirii: CERUL.

De ce a fost nevoie, oare, ca în istoria umanității să apară acest personaj-pretext pentru cadourile de Crăciun? Nu era mai bine să (ne) oferim cadouri pur și simplu? Nu este mai caldă, mai vie și mai reală ființa tatălui și a mamei care le oferă copiilor cadouri decât acest Moș Crăciun?     

Se spune că sursa acestui personaj încă contemporan cu noi a fost episcopul creștin Nicolae din Myra, provincia anatoliană Licia, care împărțea cadouri oamenilor săraci și care a salvat trei fete sărace oferindu-le câte 100 de galbeni pentru a nu se prostitua. Totuși, dacă originea acestuia se găsește la acel episcop creștin, de ce Moș Crăciun nu-L promovează pe Hristos ci se promovează pe sine, scoțându-L pe El din ecuație?

Nu am altă explicație decât aceea că Lucifer și-a băgat nasul, transformând sărbătoarea într-una fără conținutul originar pe care, dacă l-am pierdut, nu am rămas cu nimic. Sărbătorim goi, fără speranță și fără credință, în fața unei mese, iar Moș Crăciun nu rămâne decât un strălucit angajat al Satanei.

Satana este plagiatorul și adversarul numărul 1 al lui Dumnezeu, încercând să-i păcălească pe oameni. Satana caută orice prilej prin care ar putea să-L scoată pe Creator din mentalitatea și practica cotidiană a oamenilor. Oferă Dumnezeu un CADOU pe care credincioșii Îl sărbătoresc pe 25 decembrie? Vine și Satana cu Santa Closul lui care…oferă cadouri ”otrăvite”.

Dacă după această sărbătoare minunată care va veni curând vom rămâne doar cu sentimentul plăcut al cadourilor primite ”de la moșu’”, cu cel al pântecului suprasaturat de bucate, eventual cu plimbarea la urgență de la prea-plin și nu cu bucuria nașterii Mântuitorului Iesus Hristos, am trăit degeaba un nou Crăciun și am ratat oportunitatea de a celebra nașterea SALVĂRII de Iad.          

 

 

 

Reclame

TE LEPEZI DE SATANA?


satana

Comentam cu doi prieteni întrebarea pe care un preot ortodox o adresează nașilor copilului adus la biserică pentru a fi botezat: ”Te lepezi de Satana?”

Întrebare este ciudată. Foarte ciudată! Ce sens are această întrebare? Nu se presupune că nașii copilului ce urmează să fie botezat sunt creștini ortodocși? Și dacă sunt creștini în ritualul și cultul ortodox, ce legătură există între ei și posesia ființei întunecate, Satana, Diavolul, Lucifer?

Dacă presupunem că majoritatea adulților de religie ortodoxă pot fi nași iar la botezul copiilor ”botezați de ei” li se adreseză această întrebare, pentru a oferi același tipic răspuns, afirmativ, deducem că Biserica Ortodoxă Română este în majoritate formată din sataniști (așa se numesc slujitorii Satanei), din ființe umane care îl posed pe Satana, care este în posesia lor până ajung în postura de nași și de care se leapădă. Până când? De ce? Din interesul de a putea face ritualul botezului ortodox?  Și ce garanție avem că nașii chiar îl abandonează pe Satana?

            Se știe din Sfânta Scriptură că Diavolul este Tatăl Minciunii. Dacă slujitorii Satanei răspund afirmând la celebra întrebare, ce ne garantează că aceștia nu mint, în contextul în care ei au fost în proprietatea Diavolului?

Mai e o dilemă: se spune că la botez copilul nou ”(în)creștinat” devine membru al bisericii, fiind pecetluit de Dumnezeu, devenind o persoană care este ”în spiritul lui Hristos” – că asta reprezintă realitatea cuvântului ”creștin”. Peste 20 ani (spre exemplu), când acesta ajunge să fie nașul unui copil, la botez, este întrebat dacă se leapădă de Satana? Cum adică? Cel care cu 20 de ani devenea proprietatea lui Hristos, prin botez, este întrebat dacă se leapădă de Satana? SATANA = HRISTOS? Nu are logică! Ce sens are acestă întrebare pentru el, în contextul în care el este al lui Hristos de la propriul său botez?  

Mă întreb dacă Biserica Ortodoxă Română prin reprezentanții ei, este conștientă de practica aceasta și de clasica întrebare? Dacă aș fi în locul Patriarhului Daniel, aș responsabiliza câțiva teologi bine instruiți să i-a la puricat teologia și practicile bisericii pentru a abandona tot ce e împotriva bunei logici și a Sfintei Scripturi, încercând să obțin o teologie curată, coerentă, fără aspecte contradictorii și fără sens.  

Reflecții asupra FRUMUSEȚII


pintura_de_angel

Privesc persoanele frumoase și mă întreb dacă, în universul lor interior, poartă un chip sufletesc asemănător celui exterior. Dacă cultivă și frumusețea aflată dincolo de imagine. Sunt convins că omul e o creație divină și că Dumnezeu nu face opere de mâna a doua. Și totuși, unele persoane îmi par frumoase, altele nu. Să fie toate persoanele frumoase, iar problema cu (in)validarea frumuseții să fie o chestiune subiectivă, doar în mintea mea?

Despre mine? Sunt contrariat! Uneori mă consider frumos. Alteori, simt că nu sunt suficient de… frumos.

Despre Lucifer, prințul creaturilor demonice, pe seama căruia punem eșecurile și căderile noastre, ispitele și ne-spusele noastre, în ciuda reprezentărilor culturale, care ni-l prezintă cu o înfățișare exterioară groaznică, Scriptura ne spune că el a ajuns ”la cea mai înaltă desăvârșire, (…) plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe.” (Ezechiel 28:12).

Iată, deci, un argument serios în favoarea posibilului contrast puternic dintre frumusețea exterioară și cea interioară. Înaintea căderii sale, prințul întunericului nu era doar purtătorul superficial al frumuseții (din afară). Avea și o frumusețe interioară pe care a pierdut-o în urma răzvrătirii și acțiunii de a încerca să-i i-a locul lui Dumnezeu.

În adolescență mă îndrăgosteam ușor. Eram obsedat de fetele excesiv de frumoase (fizic), de a căror frumusețe condiționam fericirea mea. Am realizat peste ani că frumusețea fizică singură nu e capabilă să mă facă fericit. Am nevoie și de existența frumuseții interioare, de chipul interior restilizat de Dumnezeu, fără de care toți suntem hidoși. 

Persoana a cărui chip îmi inspiră frumusețe, mă face acum sceptic. Fiindcă mă interesează și estetica chipului ei interior, a cărei descoperire solicită timp. Și nu, nu e vorba doar de un potențial partener de viață. Poate fi un prieten, un partener de afaceri, un vecin căruia îi place compania mea etc. Fiindcă existența frumuseții exterioare nu garantează prezența frumuseții interioare. Cea dintâi validează armonia unor trăsături fizionomice. Cea de-a doua se exprimă prin bunătate, empatie, altruism etc., rezultate din șantierul în care a intrat sufletul, pentru renovarea creată de Inginerul Constructor Șef – Dumnezeu.

O persoană frumoasă pe dinafară poate avea o frumusețe interioară deficitară, cu o ”frumusețe” ce necesită artificii exagerate, de genul celor folosite de poetul George Bacovia ce a încercat să spună că și urâtul are estetica lui. Părerea lui…

M-am deprins cu exercițiul privirii dincolo de aparențe. Practic, când văd o persoană necunoscută, încerc să pătrund în lăuntrul ei, pe ferestrele casei (ochii), să văd ce este acolo, dincolo de fațada fizionomică, frumos fardată și machiată.

Datorită iluminismului, după anul 1750, cultura europeană suferă datorită excesului de atenție acordat realității perceptibile vizual și a excluderii realității imperceptibile, nepalpabile. Concepția noastră despre lume și viață – acea definiție complexă materializată în practică prin modul de a privi/înțelege fiecare aspect al realității și a te defini în raport cu aceasta – a avut de pierdut prin excluderea din ecuație a elementelor transcedentale, ce trec dincolo de ”aici și acum”, a lui Dumnezeu prin excelență, fiind dublată de consumerism, hedonism și pragmatism. Iar noi pierdem oamenii mai puțin frumoși – din punctul nostru de vedere –  și ceea ce ar putea ei să ne ofere, ce poate specia oamenilor foarte frumoși nu au de oferit.