Despre nevoia ca ea să fie mama lui


sotia
Ştiu, e enervant, e inadmisibil ca soţia să pară uneori a fi mama soţului ei. Asta îmi spunea fosta soţie. Dar nevoia aceasta este acolo, inserată în psihologia unui bărbat, în setul de dorinţe nespuse.
Cultura contemporană, din filmele şi piesele muzicale, construieşte un portret nerealist al bărbatului: puternic, puternic şi iar puternic. Fals! Bărbaţii au vulnerabilităţile lor. Au momente când simt nevoia de a sta cu garda jos, pentru a plânge fără a fi judecaţi, ci ajutaţi şi înţeleşi. Nu în zadar un bărbat tinde să-şi aleagă ca parteneră de viaţă pe aceea care seamănă cu mama lui.
Bărbatul devine confortabil cu femeia ale cărei trăsături o fac asemănătoare cu mama lui. De ce? Fiindcă mama lui nu-l judeca atunci când copilul de ieri plângea. Fiindcă mama nu-l respingea când îşi recunoştea limitele şi spunea că nu reuşeşte să ducă la bun sfârșit o sarcină solicitată de ea.
Ne place sau nu, cealaltă persoană care dobândeşte status-rolul de soţ/soţie, proiectează în noi ceea ce îşi doreşte de fapt de la partener. Celălalt este oglinda dorinţelor, necesităţilor, năzuinţelor sau viselor noastre. Este proiecţia jumătăţii lipsă, răspunsul la complexul de necesităţi materiale şi non-materiale pe care-l avem.
O femeie este relevantă bărbatului ei când (…)   continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0036

Infernul primilor ani de școală


Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când mă gândesc la primii ani de școală, mă cutremur. Manualele şcolare îmi dădeau fiori. Eram zilnic cu Bau-Baul în ghiozdan!
Din clasa mea, cred că eram elevul cel mai naiv, mai greoi la minte și mai slab la înfățișare. Aproape că mă lua vântul pe sus, spre norii în care stăteam cu capul, oricum. Eram ultimul pe clasă. Nu-mi plăceau cărțile deloc. Până la 16-17 ani nu prea mi-a plăcut să citesc.
Aveam o bibliotecă de care mama s-a îngrijit să existe, în apartamentul cu două camere din strada Carpați, în orașul Siret.
Ceea ce mi se cerea la școală erau romanele care existau în biblioteca de acasă. Ori mie nu mi-au plăcut romanele care nu erau altceva decât niște telenovele închise între coperțile unor cărți. Nu spun că n-am citit. Eram nevoit să mai răsfoiesc câte-un roman, două. Mare neplăcere a fost să urmăresc telenovelele pe paginile alb-gălbui.
Clasa întâi a fost un mare coșmar pentru mine. Nu era de ajuns că nu mă agrea cartea. Nici pentru colegi nu eram o mare simpatie. Stăteam în bancă cu Ancuța și, nu știu din ce tărășenie, ne-am luat la harță. Iar stimabila școlăriță, de iute cum era, m-a altoit puternic cu o riglă de lemn pe una din mâini. Fiindcă aveam cerneală de prisos în stiloul chinezesc, m-am transformat ad-hoc în micul Picasso. Am făcut din cămașa ei albă o mică operă de artă, în care se combina albul cu albastrul, obținând o imagine pe care nici eu nu puteam s-o explic.
Când vedeam manualele, mi se făcea frică. Nu pricepeam (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Obiectele copilăriei mele


Sunt un nostalgic și-mi place să călătoresc în timp. Caut în sertarele memoriei amintirile primilor ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului „coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile din copilărie sau deciziei alor mei bazate pe crezul inutilității lor, de a mi le arunca.
Mă opresc uneori să admir pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri ale sale. Încă funcționează. Încă ascult la el Au clair de la lune, Twinkle, twinkle, little star sau Humpty dumpty. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.
Mai am macheta decapotabilă a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluş; toate intacte. Parcă au fost primite recent, nu acum 20 de ani.
Păstrez și ceasul de masă, rusesc, al mamei, marca Slava. Este mai vechi decât mine. Pentru acest ceas, timpul s-a oprit. Asemeni mamei mele, din existența terestră. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: ora 03:00 din 15.10.2000. Coincidență?! Minune?!
Păstrez şi doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă la imaginea oferită de Platon binelui și răului din noi – calul alb și calul negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea din primii ani ai existenței mele.
Nu pot omite veioza muzicală ce încă funcţionează. Încă ascult cântecul ei săltăreț, când îi armez mecanismul și privesc cum înfloresc trandafirii albaștri din interiorul capacului de sticlă.
Le-am recuperat pe toate din (…)

Continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Amintiri din copilărie


copilarie

Când eram mic (să fi avut patru ani?), bunica şi mama îmi pregăteau budincă de orez. Avea un gust deosebit. Nu exista budinca la plic din amidon. Bunicul cumpărase un televizor alb-negru, cu lămpi, marca „Venus”, care există şi astăzi în casa bunicii. În puţinele ore în care apăreau imagini la televizor,  în acei ultimi ani ai regimului ceauşisto-bolşevic, vedeam munţi acoperiţi cu zăpadă. Credeam că acei munţi sunt îmbrăcaţi cu budinca făcută de mama şi bunica. Am ajuns să cred că mănânc munţi. : ))  

Mai credeam că vântul e un fenomen produs de oameni atunci când se enervează mai mulţi şi trântesc uşile de intrare în casă.

Aveam trei sau patru ani când am mers pentru prima dată la colindat. De fapt, nu colindam la acea vârstă. L-am însoţit pe bunicul care mergea cu bărbaţii satului la colindat şi-mi aduc aminte că nu m-a luat prea mult cu el, ci m-a lăsat acasă la o bucată de seară, s-a dus mai departe, iar eu plângeam că nu m-a luat toată seara cu el.

Când am crescut mai mare, mergeam singur la colindat toată seara şi când mă-ntorceam acasă aveam buzunarele pline cu monezi şi bancnote. Eram foarte strângător: nu cumpăram bomboane şi ciocolată cum făceau alţi copii. Îi aduceam pe toţi acasă. Ce vremuri, demult apuse!

Scurte reflecții privind suferința


suferinta

N-am citit și n-am scris prea mult pe tema suferinței. Realizez că suferința există pentru a ne reduce avântul superficial prin această viață. Ne ridică privirea spre cer – ultima sursă de speranță care ne mai rămâne. Nu-mi place să sufăr. Fug de suferință. Dar cred că există situații când cea mai bună atitudine, pentru a nu spori suferința, este aceea de a o accepta. De a o face parte din viața ta, de a o privi ca pe o realitate coexistentă indivizibil cu tine și cu aspirațiile tale. Negarea suferinței nu face decât să o prelungească.

Încep să am mai mult curaj să-mi privesc suferința în ochi. Încep să-mi analizez suferința și s-o accept. Nu mă mai zbat cu eforturile mele limitate prin a încerca să manipulez realitatea. Nu are rost. Îmi las suferința în suflet, să văd până unde se duce și ce va transforma în mine. Încep să mă împrietenesc cu ea. Nu mai fug de ea. N-o mai alung. Poate am ceva de învățat de la ea. Este cert că suferințele mele din trecut nu m-au distrus, ci mi-au întărit lumea interioară. Să vedem ce va face acum, cu ce mă voi alege la capătul ei, încă necunoscut ca orizont de timp.

Noi nu avem, de multe ori, imaginea de ansamblu a realității și nici răspunsul la întrebarea de ce sufăr? Aici este cheia negăsită a înțelegerii suferințelor noastre.

După ce mi-a murit mama mi-a rămas clar faptul că a dispărut un univers față de care gravitam și că niciodată nu voi mai putea co-exista aici cu ea. Poate dincolo… Orice încercare ulterioară de a găsi acceptarea maternă… fiind sortită eșecului. Fetelor le este greu să-i înțeleagă și să-i accepte necondiționat pe  băieții mămoși…deși, probabil, această specie de masculinitate deține ”cultul” afectivității dorite de orice femeie ce-și cunoaște în profunzime paleta diversificată a propriilor nevoi afective. Băieții mămoși nu se plictisesc niciodată de afecțiune, dimpotrivă! Asemeni ființelor feminine, trăiesc o perpetuă sete de a primi și de a oferi afecțiune… Forma infantilă dar sinceră de manifestare a afecțiunii mămoșilor este forma nativă de comunicare a cererii și a ofertei potențiale afective fantastice pe care o femeie conștientă de valoarea ce se găsește în băiatul mămos, nu o va rata. Paradoxal cu ceea ce este și dorește de fapt o femeie (MULTĂ AFECȚIUNE!), am remarcat că multe femei se ”dau în vânt” după bărbații duri. Le place ambalajul de culoarea ”sângelui de taur”, crezând că acesta le garantează și satisfacerea nevoilor profunde. Dar se-nșeală. Taurul nu are cultul afecțiunii absolute, nici pe cel al sensibilității ce deschide robinetul lacrimilor.

 

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.