Azi, de 1 mai…


1 mai

Azi, 1 mai, sărbătorim Ziua Internațională a Muncii.
Paradoxal, în loc să muncim, lenevim: la mare, la munte, prin păduri, la grătare sau, după caz, în pat.
România are prea multe sărbători. Nepermis de multe. Prea multă leneveală pentru-atâta sărăceală.
Parcă am avea bunăstarea Elveției sau a nu știu cărui stat arab.
Cu-atâtea zile de încremenire în proiect, ce șanse avem să ”trăim (mai) bine”?

Anunțuri

Fii CONTEMPORAN CU TINE!


timp

Într-o noapte recentă, fără somn, pe fondul unei liniști depline, reflectam la una din realitățile care ne frânează spre plus infinitul devenirii noastre, spre viitor, reflectam la TRECUT. Mă gândeam la acel timp consumat în care am trăit experiențe negative ce au intrat în mormântul Timpului și care-mi bântuie, asemeni unor fantome ce vor a se afișa ”în carne și oase” dar (mai) există doar în cutia mea craniană.

Adevărul este că nu putem șterge cu buretele trecutul asemeni scriiturii de pe tabla clasei în care unii din noi se chinuiau cu învățătura, dar putem dobândi maturitatea de a înțelege că nu putem da timpul înapoi și e nevoie să transformăm experiențele neplăcute din filme color în cele ”alb-negru” văzute la televizoare cu lămpi, de-acum cvasi-dispărute, pentru a ne auto-securiza emoțional și a fi mai puțin afectați atunci când Memoria ne pune pe birou în mapa uneori imprevizibilă, evenimente din trecut.

Avem nevoie să fim mai puțin vulnerabili și să ne debarasăm de ancorele înțepenite pe fundul apei pentru a putea părăsi Portul Trecutului și a naviga mai departe spre Porturile Viitorului.

Am întors multe file negre din carte de istorie personală cu titluri scrise în negru, altele în gri și încerc să exist în prezent, contemporan cu mine, eu, cel care nu mai există atunci și acolo, ci doar acum și aici, cu gândul orientat spre viitor.

Apropo de ideea filmului color, versus ”alb-negru”: citeam undeva că atunci când ești confruntat de o persoană cu un spirit de-un criticism excesiv, fă un efort psihologic, de imaginație, și încearcă să vezi persoana în alb-negru, cu linii de contur pierdute, ușor neclare, într-un degrade întâlnit în tablourile realizate cu măiestrie. Ne-maipercepând-o color, cu ale ei haine multi-colore, probabil țipătoare, te va ajuta să faci față mai bine criticilor care-ți tulbură apele universului tău interior. Aceasta deoarece, dincolo de imperfecțiunile și greșelile tale consemnate pe filele ei de jurnal nescris ce merită confruntate cu critici, îți destabilizează lăuntrul – acea cameră de ccomandă sufletească și rațională. Or tu ai nevoie în permanență să-ți păstrezi echilibrul mental și sufletesc, pentru a fii mereu pe linia de plutire, astfel încât, dacă i-ai pierdut pe toți, să ai grijă să nu te pierzi chiar pe tine. Fiindcă criticile – dacă-mi este permisă exprimarea aceasta impersonală, încearcă să te bage la fund. Dac-ai ajuns acolo, riști să te pierzi pe tine, partenerul cu care faci cea mai bună echipă. Nu te poți autoboicota!

Fenomenul Pitești…la mare


fenomenul pitesti

Dimineață. Devreme. Întins cu burta și cu ochii-n sus, pe cearceaful purpuriu, admiram cerul. Era de-un albastru infinit, splendid, cu o nuanță ce semăna parcă cu cea de pe Biserica mănăstirii ordodoxe din Voroneț. Era excelent ca fond al unei hârtii imaginare pe care vroiam să scriu cu litere, de asemeni, imaginare, gândurile înmuiate în călimara cu cerneală neagră, despre litoralul românesc unde ajunsesem în dimineața zilei de 3 august a.c., printre gogoși și porumbi fierți cărora li se făcea reclamă excesivă și agasantă, printre prosoape și turiști, în stațiunea unde reușisem să negociez un preț bun pentru o cameră, în Eforie Sud, aproape de plajă, la casa unei familii fără ”figuri în cap” și așteptări nerealiste.

N-am mai scris despre litoralul încremenit parcă în proiect, ca să preiau ideea unui scriitor preferat – Gabriel Liiceanu. Am preferat să citesc pe fondul acesta albastru rândurile unei cărți – Fenomenul Pitești – o insulă a ororii absolute din Gulagul autohton în perioada anilor 49-52, așa cum a fost înțeles de regretata personalitate aflată în exil, la Paris, Virgil Ierunca, în cartea publicată la editura Humanitas.

Fascinantă dar cutremurătoare, dezgustătoare dar totodată plină de savoarea unui conținut veritabil ce o transformă într-o mare FILĂ din Istoria României recente, o carte ce luptă împotriva pierderii adevăratei memorii, implicit împotriva atrofierii simțului realului dintr-un prezent continuu de după lovitura de stat din 89 ce parcă a încercat să mascheze realitatea anilor unui regim imbecil și imbecilizator ce-a încercat în diversele pușcării de la Gherla, Aiud, Râmnicul Sărat, Târgu Ocna, Jilava etc., culminând cu Piteștiul, să ucidă structura psihică, spirituală și intelectuală a unei Românii ce părea fără viitor și fără ieșire din imensul lagăr ce se întindea între granițele țării, prin impunerea unei filosofii create și impuse de minți atee precum Marx, Lenin sau Stalin.

Citind această carte aflii despre realitatea ororii absolute, sadismul urcat la superlativul cutremurător al umanității cu față de bestie, emblematic fiind un anume Țurcanu despre care mă întreb dacă poate exista o bestie umană mai feroce ca el?

Citind această carte ai mari șanse să apreciezi prezentul din perspectiva libertății de expresie și acțiune. Prin contrastul izbitor produs de realitatea penitenciarelor politice și cea în care trăim, probabil vei începe să apreciezi perna și patul pe care dormi, liniștea necurmată a nopții, somnul netulburat de acțiunile diabolice ale unor ființe umane ce-au acceptat să coboare la subsolul umanității, sau, mai bine spus, la nivelul lipsei totale de umanitate.

M-am întrebat care regim totalitar a fost mai crud? Nazismul, sau comunismul. Aleg comunismul prin aceea că acest ”model” a ucis pe modelul picăturii chinezești, comparativ cu celălalt care mai extermina ființe umane și fără prea multă suferință.

Gânduri proaspete de mai


Ne-a călcat pragul sufletului un nou mai. Posibil, cel mai crizat mai din istoria vieţilor noastre. Pentru unii au înflorit cireşii. Pentru alţii cireşul e încă îngheţat, semn că iarna e lungă şi păstrată intactă în livada sufletului, anormal de mult, întreţinută cu maşinării ce produc gheaţă artificială. Şi câtă gheaţă e în unele suflete!

În câteva momente de linişte m-am îndepărtat puţin de agitaţia lumii exterioare pentru a pătrunde complet şi profund în propriul univers interior. Aici, n-am fost surprins să (re)găsesc marea mea, cu ale ei valuri şi corăbii obosite, văi scunde şi adânci, vârfuri de munte ce ascund o linişte atemporală asortată cu animale sălbatice sprintene dar şi unele piese de puzzle compuse din zăpadă şi gheaţă încă netopită.

Scriu, pentru că ar fi, probabil, o dovadă de egoism să ţin doar pentru mine ceea ce ar putea fi util şi pentru altcineva. Sau poate nu. Cine ştie?

Meditez, la timp şi la viaţă, la ceea ce umple şi ceea ce (nu) ar trebui să umple timpul ireversibil al vieţii mele. Nu este o noutate ceea ce scriu. Aştern pe hârtie idei familiare mie. Dar întotdeauna impresia privitoare la ceea ce aştern pe hârtia străveche sau digitală este că ideile şi gândurile mele îmi (re)apar într-o nouă atmosferă, proaspătă şi actuală, fără îmbâcseala trecutului înscris rigid în istorie.

Mă întreb, dacă sufletul purtat de trup îşi justifică existenţa în această lume? Dacă trupul este mai mult decât o carcasă studiată şi tratată în lumea medicală, „mâna” sufletului (trupul) altruist, este bine intenţionat pentru aproapele său? Sau, sufletul se şubrezeşte asemeni trupului a cărui viaţă involuează prin degradare până deznodământul concretizat prin dispariţia totală în ţărână? Dac-am rămas doar o banală amintire a unor ani sfârşiţi în mormântul trecutului, nu am trăit decât impostura existenţială a unor fiinţe ce şi-au lipit doar apţipildul pe care a fost scris cuvântul „CREŞTIN”. Conştientizând răspunsul la aceste întrebări, supliciul fără transformarea sa în amintiri memorabile, e de prisos. Este inutilă simpla spovedanie neînsoţită de pocăinţă sinceră, asemeni rândurilor mele fără rezultatul vreunei vieţi ce va pune în practică teoria pozitivă înţeleasă din combinaţia mea de cuvinte.

În rest doresc să vă plimbaţi prin mijlocul pomilor înfloriţi şi să trăiţi bine, dincolo de criză şi simplele cuvinte expirate de-acum mai bine patru ani!

Jurnal de Mangalia


Marea m-a primit astăzi agitată trimiţând valurile ei zbuciumate spre ţărm. Totuşi, realizez că îmi place şi marea tulburată. Mi-am alungit privirea în largul mării ce se şterge undeva la orizont, aşteptând să vină ceva… Nici eu nu ştiu ce. De fapt, ştiu… Dar…

Păstrez un moment de reculegere… Uneori, tăcerea e mai semnificativă în părerile de rău decât un arsenal de cuvinte spuse din motive de tristeţe, concolare, resemnare sau adio. Fiindcă tăcerea e acel adio ce mai păstrează fiinţa ce va părăsi în curând cealaltă fiinţă.

Reflectez…

Singurătatea se percepe diferit la mare. Ea apare mai acut aici decât în alte locuri, asemeni unei senzaţii ce te face să crezi că eşti singur pe lume. Singur şi cufundat în mica ta lume interioară ce deţine o fiinţă a cărei proprietar esti chiar tu.

Ceilalţi care te înconjoară la mare nu par a fi fiinţe. Indiferenţa îi transformă în fantome cu trupuri palpabile.

Plimbându-mă, observ în vecinătatea plajei, scrijelite pe piatră sau metal, cuvinte sensibile (ex: love) ce mă fac să cred că sunt reminiscenţele unei lumi apuse, a unei comunităţi de fiinţe dispărute în care exista ataşamentul şi dragostea. Astăzi…

Parcă nici pescăruşii cărora le rămâne toată marea şi plaja nu se mai împacă. Se ceartă în triluri necunoscute mie…

Pe mare, câteva yahturi daansează pe muzica veche a mării antrenate de vânt, un dans lent dictat de fundalul muzical grav ce aminteşte de naufragii şi dramele celor ce nu mai sunt printre noi.

Astăzi a fost ultima zi la mare în anul 2008. Vine frigul. Am respirat prelung aerul mării încercând să răpesc o parte din el pentru a-l lua cu mine. Asemeni, am decupat imaginea mării şi-am ataşat-o în rama unei amintiri de septembrie.

A fost frumos…

Jurnal de Constanţa, Mamaia


În absenţa ploii şi pe fondul unei vremi superbe, curcubeul a fost răpus şi capturat pe plaja din Mamaia. Roşu, orange, galben, violet, albastru, indigo, verde sunt culorile ce au predominat fâşia de la malul mării pe tot întinsul de la Mamaia până la Constanţa, într-o combinaţie aleatorie şi inegală, obsesivă chiar.

Mă regăsesc plimbându-mă la întrepătrunderea dintre apă şi uscat, pe portativul melodiilor difuzate de postul Radio Vacanţa sub soarele unui Septembrie ce îşi neglijează soţia, Toamna, pe care nu o însoţeşte cel puţin deocamdată în natura ce va face obiectul înmormântării nu peste mult timp. Parcă şi oamenii au omis că septembrie e luna toamnei şi a spectacolului frunzelor ce cad legănându-se asemeni unor eroine ce au rezistat în războiul caniculei şi acum părăsesc realitatea vegetală.

Pe plajă se construiesc castele de nisip sortite demolării, se aleargă, se face plajă, se socializează, se plimbă, se spintecă apa cu sky-jeturile, în contextul algelor ce nu au dispărut şi, pentru ca descrierea să fie completă, nu departe, la sediul PD-L Constanţa, se desfăşoară excluderi şi conflicte, proteste şi nemulţumiri… dar las măcar acum politica în pace.

Remarc şi câteva aspecte interesante: o fată sensibilă desenează atent pe nisipul umed o inimă. Doresc să îi spun că e-n zadar… dar mă abţin gândindu-mă că mai bine ar încerca să contureze inima aceea, a ei, pe suprafaţa conştiinţei şi a inimii unui alt suflet. La câteva şezlonguri depărtare, o altă fiinţă feminină se admiră în oglindă. E mai departe de mine şi nu intenţionez să-i spun nimic. Şi nici nu o fac. Dar mă gândesc că ar fi mai bine să se oglindească în oglinda unui alt suflet, oglindă realizată din adâncimea ochilor, pentru a primi o confirmare mai autentică şi mai reconfortantă.

La mare mă simt super, fiindcă marea, în absenţa unei alte entităţi feminine, rezonează cu sufletul meu ce emite unde în eter…

Dintr-un timp în altul aud invitaţii la mini plimbări cu barca pe mare în următoarele formule::

„Nu mai staţi pe gânduri şi poftiţi în rânduri!

Profitaţi de mare, profitaţi de soare!

Grăbiţi pasul, să nu pierdeţi vasul!

Mai avem locuri libere.”

Sau

„Pentru omul pe felie dăm bilet pe datorie,

Pentru oameni cu mustaţă avem locuri chiar în faţă,

Pentru fete părăsite, avem bilete gratuite!”

În aşteptarea trenului spre Bucureşti, am măsurat peronul gării din Constanţa cu pasul meu gigantic (câţi paşi am făcut? Hmmm… nu mai ştiu). M-a luat prin surprindere din nou Nostalgia, neschimbată, în rochia ei albastră, pentru a-mi prezenta câteva imagini din copilăria decedată (să fi avut patru ani?) când mă găseam în aşteptare, pe acelaşi peron, împreună cu mama, pentru a urca în trenul de Suceava după o vacanţă de vis la mare…

Fiecare venire a mea la mare se lasă cu aduceri aminte şi păreri de rău, fiindcă, părăsesc marea iar sufletul meu ar dori să prelungească şederea.

Dacă ar fi să iau ceva din Constanţa sau Mamaia, ar fi faleza din apropierea binecunoscutului cazinou şi marea cu valurile sau briza inconfundabilă. Aş lăsa în locul celor luate „marea” de timp zbuciumat ce a trecut fără să iubesc şi să fiu iubit…

Vagonul trenului în care mă găsesc la întoarcere este aproape gol, abundenţa locurilor libere vorbindu-mi de singurătate, neiubire, dezolanţă, lipsă de semnificaţie sau de tăcerea specifică cimitirelor pentru a reflecta, probabil, realitatea sufletului meu… Asemeni, majoritatea ferestrelor sunt triste fiindcă aduc în zadar razele unui apus de soare splendid pe materialul stacojiu al scaunelor libere. Iar seara se amornizează cu defilarea trenului aducând, fără rost, atmosfera romantică ce se va destrăma la sfârşitul călătoriei din vagonul tăcut. Încerc să nu disper fiindcă pe când mă plimbam pe plajă, de la Mamaia la Constanţa, am văzut dintr-o dată, la mal, o barcă de croazieră botezată cu numele „Speranţa”.

La final, surprind analogia dintre tren şi viaţa fiecăruia din noi. Trenul circulă pe şinele reci tâind câmpuri pustii în cea mai mare parte a înaintării sale. Asemeni, viaţa… Trenul ajunge la destinaţie indiferent de locurile pe care le traversează. Şi viaţa noastră va ajunge la destinaţie. Distincţia constă în a defini destinaţia. Fiecare ne-o conturăm într-un fel sau altul. Cert este că, dincolo de moarte voi ajunge la o destinaţie. Mă întreb: mi-am definit favorabil destinaţia finală a vieţii mele? Şi dacă da, voi merita să ajung acolo? Pentru un călător ce a ieşit momentan din vagon „mangă” (era băut), în timp ce problematizam „destinaţia”, aceasta din urmă e clară pentru el, cel puţin în prezent. Pentru mine şi pentru tine, cel ce citeşti aceste rânduri e clar unde vei ajunge după moarte?