Material şi spiritual


Mă surprind pe mine însumi cu atenţia pe care o acord prosperităţii carnale, trupului acesta fizic trecător, înfometat şi însetat. Îmi dau seama de cât de mult cheltuiesc pentru a-mi procura alimentele ulterior digerate ce nu lasă nimic deosebit în urmă. Întreţin doar viaţa, cultiv persistenţa mea, trupul meu care, odată despărţit de partea nevăzută a mea, de suflet, prin moarte, datorează pământului reintegrarea prin descompunere a elementelor constituente. Andrei Pleşu spune ceva memorabil în Jurnalul de la Tescani: „în regnul vegetal, moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride.” În regnul animal moartea nu este scutită de mizerie, de dezintegrare ce poate fi admirată doar uzând estetica frumosului specifică unui Bacovia.

Mă-ngrijorez când mă cufund în mine pentru a-mi observa trupul spiritual ce îmi apare cu o înfăţişare extenuată, obosită şi slăbită, înfometat sau însetat asemeni trupului fizic dar de ceva cu totul diferit, de Dumnezeu. Mă îngrijorez gândindu-mă că trupul acesta pe care-l admir îmbrăcat excelent în costum, căruia îi ofer ceea ce îşi doreşte, există sub imperativul marii treceri, al dezintegrării, al regresului spre oribil şi neplăcut, spre deosebire de „trupul” spiritual care mă va însoţi în lumea de dincolo de percepţia omenească, în lumea unor altfel de dimensiuni decât cele de aici, constituind „paşaportul” de intrare în „locurile cu verdeaţă”. Cât de puţin investesc în silueta aceasta invizibilă a fiinţei mele comparativ cu cealaltă siluetă, materială! Îmi dau seama că mă pot asemăna de multe ori cu cineva care-şi investeşte economiile într-o bancă ce se va dovedi într-un final falimentară, o bancă ce nu-şi va dovedi întru’ totul legitimitatea încrederii acordate de mine. Astfel, deposedez ceva semnificativ din identitatea trupului meu spiritual, identitate căreia e necesar să-i acord o atenţie mai consistentă.