Bounty și meditație privind realitatea


Bounty

Duminică seară. E liniște. Am desfăcut o ciocolată Bounty. Banal acum, asemeni unui pahar cu apă sau a unei căni cu ceai. În urmă cu 20-25 de ani abia intrau dulciurile ”de firmă” în România, iar un Bounty nu era banal, ci asemeni unui ”trofeu” cu care veneai de la magazin, precum vânătorul cu animalul sălbatic proaspăt vânat în pădurea aflată la zeci de km de casă.
Libertatea de mișcare (în țară sau în afara ei), drumul spre muncă, găsitul unui (alt) loc de muncă, mersul la școală sau la facultate, fără să fii întrebat unde și de ce mergi…banalități… în urmă cu 3 luni. Banalități pe care le făceai superficial, în fugă, fără să simți valoarea libertății lor…Acum au devenit asemeni unui lux pe care oamenii nu și-l mai permit…fără justificare și hârtii inutile…
Citind istoria secolului XX marcată de comunism și nazism, holocaust, gulag, cele două războaie mondiale, foamete, recesiune extremă etc., am putea fi tentați să spunem că ce a fost în trecutul apropiat al acestui secol nu are cum să se mai întâmple…Și totuși, privind scena cotidiană de două luni încoace, atât cea din România cât și cea din alte țări europene, realizez că legile fundamentale (Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului etc.) care garantează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor în așa numitele democrații europene, sunt lovite, slăbite, chiar decapitate de agende (inter)naționale ascunse, neștiute și contradictorii cu aceste legi… sub pretextul unui virus…
Ce e de făcut? Ca români suntem slabi. Prea slabi cred. Suntem o națiune dezbinată, care trebuie să se unească pentru a putea supraviețui, învingând o realitate în care libertățile fundamentale (circulație, exprimare, viață, muncă, sănătate, consimțământ privind actul medical etc.) de care nimeni nu are dreptul să se atingă sau să le pună sub semnul întrebării, sunt puternic afectate prin pervertirea înțelesului simplu a lor și ducere lor (absolut nejustificată) în derizoriu… riscând să fie confiscate în contexte și pretexte credibile, evident, doar pentru copiii de grădiniță…
Doar uniți suntem mai puternici – fiecare în parte. Doar uniți putem preveni repetarea anumitor repere istorice din secolul precedent…Dezbinați… déjà cunoaștem amprenta dură a bocancului… ce a început să apese pe tâmpla paralelă cu asfaltul…
Ne mai permitem luxul și prețul dezbinării?

Meditație la 37 de ani


37

Azi am împlinit 37 ani. Parcă ieri eram un copil și azi sunt mai aproape de 40 de ani, ca niciodată. Nu cred că am fost lipsit de inteligență până acum, ci mai degrabă am mimat prostia în anumite situații (unii ați mușcat-o, știu! Să vă fie de bine (sic!) ). Ce cred că mi-a lipsit cel mai mult de-a lungul anilor a fost încrederea în Dumnezeu și am exagerat cu încrederea investită în (unii) oameni. Încrederea în unii oameni s-a dovedit a fi falimentară, limitată și lipsită de fundament. Nu am priceput de multe ori că viitorul nu depinde de oameni decât într-o mică măsură, limitată.
Pierderi? Desigur! Am pierdut multe de-a lungul anilor: timp, bani, încredere, energie, transpirație inutilă…
Câștiguri? Desigur! Clipe trăite, sănătate, împlinirea unor vise, experiență.

Meditația zilei – despre sinceritate(a mea)


sinceritate

Azi, mintea mea a dat timpul înapoi. Cu doi ani. O persoană ”sus-pusă” mă critica, în urma citirii cărții mele, Din Paradis, în deșert, că am scris prea sincer ceea ce am scris.

Chiar așa! De ce, sau de cine m-aș ascunde? La ce bun ascunderea realității despre noi? Oare nu tocmai îndrăzneala de a transmite informații reale despre tine înseamnă, de fapt, adevărata comunicare? Oare nu tocmai felul sincer de a fi al cuiva, atrage persoanele esențialmente asemănătoare, dacă nu chiar identice cu acesta și elimină din capul locului ”balastul”? Legea atracției încă nu a fost abrogată de Creator!

Oare nu tocmai de sinceritate avem nevoie în relație cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu, pentru ca, uitându-ne în oglindă, să putem spune că nu suntem o imitație a personelor autentice și nu purtăm chipul persoanei care nu vom deveni niciodată?

Uneori, am impresia că unii fac posibilă prin stilul lor de viață, realitatea unui parlament extins dincol0 de zidurile Palatului Parlamentului, prin ipocrizie și răspunsuri în care ei nu cred cu măștile schimbate conjunctural. Probabil, sinceritatea lor este împiedicată de conflicte… Dar am trăi într-o societate veritabilă, necosmetizată de minciună și prefăcătorie.

Meditație de luni


90

Este luni. Nu am chef de nimic. Probabil nici de respirat n-aș avea; e bine că respirația e setată pe ”pilot automat”. Scuzați cacofonia – n-am găsit o exprimare mai potrivită – cuvânt ce are și el, asemeni asocierii de cuvinte din propoziția anterioară, o alăturare deranjantă de sunete. Iertare!
Mint. Am băut un pahar ccu apă minerală. Pentru el m-am mișcat.
Parcă săptămâna a luat-o lent din loc. Parcă nu ar face tandem indistructibil cu timpul ce a luat-o razna: azi e luni și mâine e…vineri, un sfârșit de săptămână și un nou început de…săptămână.
Mi-e foame. Dar mi-e lene și să mănânc. Burta e-o boxă… Ce remediu există pentru lene? Probabil un șut în fund. Dar nu e nimeni să mi-l dea. Să mi-l dau singur? Sau mai bine nu. Să mă iau de guler și să vin în fața oglinzii unde să-mi admir siliueta de 1,98 supusă unui autointerogatoriu pe tema lenei?
Soarele a răsărit dimineața. El nu e leneș ca mine. Nici ploaia bat pariu că nu e leneșă, dar vrea să se convingă că a luat o pauză suficient de lungă încât atunci când va îndrăzni să ne deranjeze, fi-vom plictisiți deja de soare. Sau nu! Noi nu ne plictisim de soare, fiindcă are grijă luna ca soarele să ia o pauză… Dar și asta e-o rutină plictisitoare… Dar ce, dacă ne vizitează și ploaia, nu tot rutină devine?
Dar nu s-a instaurat, totuși, o lene totală în mine. Pe Facebook am intrat. Energic! Dacă Facebook-ul ar da de mâncare…
Am început memoriile lui George Bush. Sunt interesante. Îmi țin motivația în priză. Dar mi-e lene…
Mi-e lene. Un remediu aveți?

 

Reflecții privind cuplul conjugal


cuplu-tinandu-se-de-mana11 (1)

Reflectam astăzi la relația de cuplu și la inflația de rupturi, divorțuri și despărțiri din ultimii ani ce-au survenit la nivelul acestui tip de relație în societatea umană europeană și americană. Am fost creați și ”distribuiți” de Dumnezeu în cele două genuri – feminin și masculin – pentru a ne potrivi și coexista într-o relație de dragoste, acea forță care ne ține, sau ar trebui să ne țină, împreună, relația bărbat-femeie fiind un dat, invenția Creatorului.

Cred că ceea ce ar spori succesul cuplului conjugal ar fi o anumită percepție, probabil forțată, artificială, identică cu cea pe care o avem vis-a-vis de relația părinți-copii sau noi-Dumnezeu. Indiferent de evoluția/involuția acestor relații, statutul celor două tipuri de relație și ecuația în care fiecare parte componentă din fiecare tip de relație, rămâne neschimbat. Indiferent de cum se vor comporta copiii față de părinți sau părinții față de copii, copiii se vor numi în permanență descendenții părințilr lor, iar părinții vor rămâne pentru totdeauna creatorii copiilor. Indiferent de cum se vor raporta la Dumnezeu, noi, oamenii, vom rămâne pentru totdeauna ființele create de Dumnezeu, Creatorul nostru.

În cazul îndrăgostiților/persoanelor căsătorite, situația stă altfel. O decizie, o greșeală, o răzgândire, pot schimba statutul persoanelor implicate într-o relație. Dacă am percepe și aceste ultime tipuri de relație amintite, diferit, întărindu-le cu mai multăresponsabilitate și cu refuzul de a ne gândi la despărțire/divorț, probabil, rezultatele ar fi altele. Dar, se pare, și la nivelul relațiilor am preluat mentalitatea consumeristă, de unică folosință – nu mai reparăm ce s-a stricat. Înlocuim produsul.

Timpul… la viteză supersonică


tablou spania

În fiecare zi văd această imagine. E în casă, pe hol. O am de anul trecut. E un tablou cumpărat din Spania, dintr-un loc minunat numit Peniscola. Dar nu asta vreau să scot în evidență. Peste o lună se împlinește un an de când am fost în Spania. Vai, ce repede trece timpul. Prea repede. Mă emoționează amintirea acestui tablou… Parcă ieri mă plimbam în Peniscola și cumpăram acest tablou. Iar azi este ”mâine-le” de ieri.

Când eram mic timpul trecea mult mai încet. Anotimputile se succedau lent. Vara dura o veșnicie de soare. Iarna o veșnicie de bulgăreală, săniuș și peisaje de un alb exagerat. Toamna admiram fără să mă satur snopii de păpușoi aduși de pe câmp, covoarele din frunze gălbui-ruginii căzute din nucii bunicilor. Săptămâna era lungă. Îmi pierdeam uneori răbdarea cu trecerea lentă a săptămânii. Acum, Timpul parcă a luat-o razna. E un mare gurmand. Parcă înfulecă câte trei-patru luni odată, și le înghite pe nemestecate. Acum e aprilie și parcă ieri a fost decembrie. Iar eu nu (mai) reușesc să trăiesc prea multe experiențe cu semnificație. Probabil am această percepție tocmai din acest motiv: mi-au lisit momentele semnificative, iar scurgerea timpului a fost o pură cronologie și nu a marcat ceva de mare valoare sufletească. Sau, am trăit pe apucate, superficial, fără să meditez suficient, fără să reflectez profund la viața mea, am trecut prin viață cu viteză supersonică, asemeni timpului, fără să imortalizez ceva semnificativ. Parcă văd că mâine e un nou decembrie și în sufletul meu va fi aceeași mobilă, aceleași ferestre, același soare văzut printre nori…

O meditatie scurta duminicala


timp

Privesc in oglinda si observ ca sunt deja barbat bine dar am fire albe de par. Bine, e la moda parul grizonat. Dar nu asta vreau sa scot in evidenta. (Am mai scris astfel de chestii) Ci numaratoarea inversa a vietii mele care se indreapta spre finalul ei, asemeni existentei umane pe seama careia se spune, mai in gluma, mai in serios, ca va intalni KONET-ul peste cateva zile, pe 21 decembrie.

Parca ieri eram copilul energic ce hoinarea in satul bunicii cu multe intrebari in minte. Tot parca ieri paraseam Bucovina, la 18 ani, pentru a veni aici, in sud, la Capitala ce mi s-a parut uriasa iar acum are o marime acceptabila. Mai rau e orasul si satul copilariei mele care au ramas mici. Parca s-au micsorat…

Azi sunt la varsta matura. Nu mai sunt aventurierul din anotimpul copilariei, nici naivul de ieri. Ma indrept spre 30 de ani. Cum ma voi simti, oare, dupa ce-mi voi schimba prefixul varstei?

Meditaţie la împlinirea unui nou an


Mi-am adus aminte de câteva cuvinte pe care le-am citit cândva, fugitiv (mă grăbeam spre ce? Nu mai ştiu). Citeam că adevăraţii prieteni sunt cu tine mereu. Chiar dacă distanţa este o barieră între tine şi ei. Ceilalţi semnatari ai contractului social ce are ca obiect prietenia dintre tine şi ei, tacit sau explicit, sunt asemenea umbrelor, existând în apropierea ta doar în prezenţa soarelui, când pot beneficia de un favor, un serviciu, un folos, fie el şi dprin simpla ta prezenţă. Cred că majoritatea „prietenilor” pe care îi avem ne sunt doar „obiecte” însufleţite cu temperatura naturii din anotimpul ce încă persistă. Inima lor nu compune simfonia sufletească pentru sufletul nostru. Corzile lor sunt dezacordate şi sună rău, dizarmonic, oribil.

Am dorit să scriu acestea ieri, 28 februarie, la împlinirea a 26 ani de când am văzut lumina într-un oraş liniştit din Bucovina, în Rădăuţi. Am scris aceste rânduri ca meditaţie la urarea de „la mulţi ani!” pe care am primit-o din partea a câtorva persoane, deşi numărul oficial al prietenilor pe care îi am este cu mult mai mare. De ziua mea au strălucit câteva lumini în acord cu universul tainic al fiinţei mele. Restul au fost umbre. Umbre indiferente cu corzi sufleteşti abandonate, cu nuanţe împrumutate din noaptea în care ţi se face frică…

Ziua de ieri a fost o zi obişnuită. Am fost la serviciu… În lăuntrul meu am apreciat persoanele ce mi-au adresat clasica urare. Totuşi, se potriveau condoleanţele. Fiindcă, cu fiecare an care trece, am un an mai puţin de trăit. Aceasta e realitatea!