Percepţia mea asupra EŞECULUI (II)


 

avvvatar

Noi, oamenii, suntem „interesanţi”. Ne place să fim doar în proximitatea oamenilor de success. Preferăm  doar oamenii de success. Oamenii  cu bani şi influenţă. Avem capacităţi reduse de a rezista lângă oamenii care se chinuie şi nu reuşesc. Rezistăm puţin lângă cei care încearcă să facă ceva dar (încă) nu au rezultate. Am simţit-o pe propria-mi piele. O femeie m-a parasit tocmai din această cauză: absenţa rezultatelor, a succesului. Acestea întârziau să apară. Mi-a dovedit că motivaţia ei fundamentală de a rămâne lângă mine nu a fost iubirea, ci succesul. Nu a construit relaţia pe temelia iubirii, ci a succesului potential pe care-l mirosea venind. Dar n-a venit. Încă nu venise.

Iubirea rămâne lângă tine şi atunci când eşti în cădere liberă. “Succesul”, evident, te abandonează dacă rezultatele aşteptate întârzie să apară. Iar ea m-a abandonat. M-a schimbat cu un om de succes, probabil. Eu nu m-am abandonat. Şi n-o voi face niciodată. Cred în mine. Cred că sunt un om de success. Am trecut prin multe eşecuri. Nu mai au un impact negativ devastator în universal meu interior. Ştiu că un om care nu se dă bătut în ciuda eşecurilor sale este un om de succes. Şi asta chiar dacă succesul său nu se vede. Chiar dacă, în aparenţă, n-are nicio perspectivă, nicio strategie, niciun orizont al succesului nu se întrevede.  Vine ziua când va triumfa. Vine ziua când voi triumfa iar ea va regreta.

Odinioară, priveam la oamenii de success şi-mi spuneam: WOOW! Vreau să fiu şi eu ca ei. Vreau să am realizările lor. Dar priveam la vârful icebergului, care este succesul. Nu şi la partea nevăzută a iceebergului, ascunsă sub apă. Ignoram să privesc spre “bucătăria” în care acei oameni şi-au preparat succesele. Omiteam din percepţia mea vizuală munca şi transpiraţia pe care ei au depus-o. Nici eventualele eşecuri prin care au trecut acei oameni nu căutam să le găsesc.

Este adevărat: EŞECUL TE ZDRUNCINĂ! Încearcă să-ţi întunece perspectivele. Îţi afectează imaginea de sine. Te face, uneori, KO. Te pune la podea asemeni unui boxeor profesionist, pe tine, amatorul, care-ai îndrăznit să vrei mai mult, să încerci ceea ce mulţi nici nu au curajul să viseze. Dar, fără eşec, nu vei putea niciodată să ai success. Dacă nu rişti, nu câştigi – aşa sună o vorbă de circulaţie internatională. Voi continua să risc. Îmi voi asuma posibilitatea să eşuez din nou şi din nou. Ce mă va putea împiedica să ating succesul?

Reflecții de duminică seara


Duminică seara am ieșit în Parcul Herăstrău. Canicula s-a băgat la somn iar plimbarea pe care am făcut-o a fost o reală plăcere.

În apropierea unei alei, pe o pânză, era proiectat un film. Unul românesc, care mi-a reamintit de anii copilăriei: ”Amintiri din copilărie”. Dacă pe atunci priveam filmul cu ochii mari ce abia descopereau lumea, acum am privit diferit, dintr-un alt unghi, pelicula amintirilor lui Creangă. Am urmărit cu invidie simplitatea vieții oamenilor contemporani cu Creangă. Ei nu aveau atâtea ocupații cronofage ca noi. Nu aveau radio, televizor, calculator, ipod sau telefon mobil. Oamenii de atunci gravitau în jurul realităților simple: familia, munca, biserica, școala, strângerile de sărbătoare sau iarmarocul.

Viața noastră este atât de complexă! Pe lângă ocupațiile pe care le aveau și oamenii de acum două secole, noi ne complicăm existența încărcându-ne viața cu-atâtea lucruri față de care devenim roboți, ne legăm precum un magnet de o bucată de metal, încât mă întreb dacă mai suntem ființe umane sau robi programați ai lucrurilor? Mă întreb dacă ne mai rămâne timp pentru meditație sau rugăciune, pentru interacțiuni de calitate cu apropiații, dacă mai acordăm suficient timp pentru ceea ce are importanță? Din supermarket ne cumpărăm atâtea sortimente de bunuri de consum! În casă avem atâtea chestii! Mașina noastră are atâtea opționale! De fapt, cred că trăim într-un context în care, chiar dacă am dori să ne simplificăm viața, să ne debarasăm de lucrurile mai mult sau mai puțin utile cu care ne-am accesorizat viața, nu am putea. Fiindcă am realiza că, viața trăită fătă tv, calculator, telefon sau mașină, tinde să fie imposibilă.

Viața noastră se desfășoară atât de rapid! Îmi amintesc că acum 10 ani, când internetul era o chestiune încă greu accesibilă, corespondam și așteptam cu nerăbdare să primesc răspunsul la scrisori. Acum scriu fără pasiune e-mailuri și nu mai trăiesc așteptarea răspunsului la e-mail. Mă întreb spre ce ne îndreptăm? Unde va ajunge societatea umană cu stilul ei alert?