Elogiu răcelii mele zdravene


raceala

M-am oprit la pat pentru mai mult timp începând de ieri… Răceala e de vină. Și m-am apucat de scris un elogiu la adresa ei, a răcelii mele zdravene:

Răceala zdravănă este fantastică. Apare când nu-ți dorești. Întotdeauna!  Aceasta reușește ceea ce nu reușește geografia – să te pună în contact cu experiența învârtirii pământului și, odata cu el, a învârtirii dormitorului.
Răceala zdravănă te aduce în starea omului meditativ, cum nu reușesc nicio carte despre budism – contempli albul imaculat al tavanului și norii împinși de vânt pe scena cerului, pe care-i urmărești prelung la fereastra dormitorului.
Acum devii pasagerul propriului tren al amintirilor și realizezi mai bine ca oricând ce repede au trecut anii, asemeni unui zbor de păsări din poezia lui Anatol E. Baconsky…

Sau, îți imaginezi cum ar fi ca dormitorul tău să se transforme într-un vehicul aerian asemeni unei (mici) farfurii zburătoare aidoma celei din Star Trek cu care să călătorești deasupra pământului, la câteva sute de metri înălțime pentru a vedea peisaje montane și marine, începând cu lanțul munților Carpați, continuând cu Alpii sau masivul Himalaya și până în Haway și câteva plaje tropicale.

Te mai gândești la ce bine e că te-ai născut în 1983 și ai ajuns să trăiești în 2017, când au fost scoase pe piață tot felul de tratamente pentru răceală și gripă, dar apoi începi să trăiești o ușoară invidie gândindu-te la profitul pe care-l fac companiile farmaceutice.

Răceala aceasta ce te-a sleit de puteri îți aduce aminte de cuvintele Scripturii din scena ispitirii lui Hristos de către Diavol (Matei 4), în care Domnul Hristos îi răspunde Diavolului atunci când cel din urmă îi cere să transforme pietrele în pâini, că ”omul nu trăiește numai cu pâine” (când pofta de mâncare ți s-a tăiat).

Răceala zdravănă aduce din planul figurat în cel real, palpabil, realitatea ideii existenței la temperaturi înalte și te întrebi de ce nu ai fost și tu proiectat, asemeni motorului de sub capota autoturismului cu termostat și lichid de răcire?

La finalul fluxului de gânduri și imagini ce-mi trec prin minte ocazionat de răceala asta zdravănă, îmi spun că nu e chiar atât de rău! Am răgazul de a mă odihni de-a binelea și de a coborî din mașina de formula 1 în care am fost în timpul fiecărei zile din săptămână…

Reclame

Din nou,… despre moarte


moare

Privesc la teve funerariile pilotului Adrian Iovan. Ieri priveam funeraliile studentei Aura Ion, decedată în același accident aviatic din Munții Apuseni cu Adrian Iovan. Remarc că moartea deschide o imensă scenă absurdă: aceea în care ființa decedată evoluează fără voia ei, asemeni unei păpuși trase de sfori, din locul în care sufletul ei s-a desprins spre cer, spre Creatorul ei, până la biserică, apoi spre cimitir,  în fața spectatorilor ei, ce nu plătesc bilet de intrare pentru acest ”spectacol” al întristării profunde, al despărțirii și dispariției pentru totdeauna de pe acest pământ, de ”actorul” așezat în coșciug.

Mi-e greu să înțeleg de ce la nașterea unui om, spectatorii veniți să-i adreseze un ”bun venit” sunt puțini, iar viața sa, dacă este aceea a unui om simplu, este fără niciun spectator – decât dacă profesează ca actor, politician sau om de afaceri. La moartea sa, scena în care acesta este purtat până la cimitir, este privită de tumult. O mare de oameni vine la moartea ta, deși, probabil, dacă 10% din aglomerație te-a cunoscut în timpul vieții și a avut treabă cu tine. Aproape m-aș putea întreba de ce vine mulțimea la înmormântare? Îl convinge pe Dumnezeu să-l învie pe cel decedat? Care e satisfacția privirii acestui ”spectacol” morbid, rezervat, apelând la bunul simț, doar persoanelor apropiate care au interacționat în timpul vieții cu persoana decedată și au fost spectatori în timpul vieții acesteia, pentru care despărțirea, ca și viața, are semnificații reale?

Reflectez și realizez că la moartea mea nu vreau tumultul acesta înregimentat în spatele mașinii mortuare. Ce să caute necunoscuții la înmormântarea mea? Ce sens ar avea pierderea timpului în care s-ar pregăti înmormântarea mea, de către ”spectatorii” curioși de ”parcarea” trupului meu ne-însuflețit la doi metrii sub pământ? Nici măcar fostele iubite nu văd cu ce sens ar avea venirea lor la înmormântarea mea? Nu voi mai putea iubi niciuna. Nu voi mai putea oferi niciun răspuns, nu voi putea să mai întreb nimic. Dacă atât timp cât trăim nu apucăm să iubim și să ne spunem tot ce-am vrea să ne spunem, după moartea noastră, orice părere de rău, orice declarație, orice acțiune, e-o imagine a non-sensului și a inutilității.

Dar noi, cei care trăim, care ne mai putem mișca pe scena vieții, haidem să ne-ntoarcem cu gândul la viață, la oamenii vii dintre noi pe care încă îi putem privi, cărora încă le putem vorbi, pe care încă îi putem iubi…cât încă ”om mai trăi” până nu vine Moartea după noi și toate acestea, pe care le dorim, cu siguranță, să rămână doar vise neîmplinite o eternitate!

Amintiri din copilărie


copilarie

Când eram mic (să fi avut patru ani?), bunica şi mama îmi pregăteau budincă de orez. Avea un gust deosebit. Nu exista budinca la plic din amidon. Bunicul cumpărase un televizor alb-negru, cu lămpi, marca „Venus”, care există şi astăzi în casa bunicii. În puţinele ore în care apăreau imagini la televizor,  în acei ultimi ani ai regimului ceauşisto-bolşevic, vedeam munţi acoperiţi cu zăpadă. Credeam că acei munţi sunt îmbrăcaţi cu budinca făcută de mama şi bunica. Am ajuns să cred că mănânc munţi. : ))  

Mai credeam că vântul e un fenomen produs de oameni atunci când se enervează mai mulţi şi trântesc uşile de intrare în casă.

Aveam trei sau patru ani când am mers pentru prima dată la colindat. De fapt, nu colindam la acea vârstă. L-am însoţit pe bunicul care mergea cu bărbaţii satului la colindat şi-mi aduc aminte că nu m-a luat prea mult cu el, ci m-a lăsat acasă la o bucată de seară, s-a dus mai departe, iar eu plângeam că nu m-a luat toată seara cu el.

Când am crescut mai mare, mergeam singur la colindat toată seara şi când mă-ntorceam acasă aveam buzunarele pline cu monezi şi bancnote. Eram foarte strângător: nu cumpăram bomboane şi ciocolată cum făceau alţi copii. Îi aduceam pe toţi acasă. Ce vremuri, demult apuse!