Ura nu naște copii


copii

Am locuit într-un orăşel de provincie, nu departe de un centru de plasament. Într-o duminică, venind de la biserică, am trecut, ca de fiecare dată, pe lângă acesta. Aţi trecut vreodată pe lângă un centru de plasament? Aţi văzut copiii de acolo? E un loc în care trăiesc copiii abandonaţi, sub o formă sau alta, de propriii părinţi. E de remarcat conformaţia fizionomică a acelor copii. Între fizionomia copiilor de acolo şi a celor din afară, din mediul „normal”, familial, există diferenţe izbitoare. Şi nu mă refer la particularităţile diferite ce ne fac să spunem că suntem persoane diferite. Există ceva, o amprentă specifică pe faţa copiilor din centrele de plasament. E amprenta lipsei de iubire şi a lipsei de grijă a părinţilor lor.
Mergeţi o dată la un centru de plasament şi observaţi chipurile copiilor. Veţi vedea imagini încruntate și pustii. Din cauza lipsei de iubire. Veţi vedea chipuri încremenite, triste, lipsite de acel ceva ce există pe chipurile celorlalți, care primesc afecțiune. Într-un anumit fel, chipurile copiilor de acolo seamănă unele cu altele. Nu prin existenţa aceloraşi „părţi componente” (ochi, nas, gură etc.), ci prin acea privire…
Ce am vrut să spun cu asta? Că divorţul e o realitate ce contribuie la fenomenul copiilor abandonaţi, a celor din centrele de plasament. Puţin din chipul acelor copii se regăseşte şi în mine. Şi nu am fost abandonat, ci doar educat şi crescut într-o familie monoparentală. Doar cu mama.
S-a împământenit ideea că apariţia unui copil leagă un cuplu. Susţin contrariul. Un cuplu cu probleme relaţionale nu va găsi rezolvarea problemelor prin concepţia şi naşterea unui copil. Dimpotrivă! Intuiesc agravarea problemelor lor, creşterea dramei ce se extinde la un membru al familiei în plus: copilul.
Ați fost vreodată la țară? Aici copiii se joacă pe afară, în curte sau pe stradă. Am observat, odată, (….)

                                                              continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

coperta cartea mea

Decembrie, fără brad


s560x316_luna_decembrie

2014, decembrie. E unul din acei ani – puțini, în cei 31 ani de viață – care se termină, pentru mine, fără brad. N-am (mai) simțit să-l împodobesc. Am cunoscut bradul împodobit în decembrie, pentru prima dată, în copilărie. Să fi avut trei ani? Bunicii și mama îl împodobeau cu globuri – un mix de globuri românești și rusești – beteală, beculețe prinse lanț de sârma băgată-n priză și râvnitele bomboane, cumpărate la kil din piață. Erau foarte bune. Le simt și acum, parcă, gustul diversificat.
Mă fascina bradul ce veghea noaptea din dormitorul copilăriei, până-n zori. Crea o atmosferă de vis, de care, copilul și adolescentul anilor trecuți, aveau, probabil, nevoie. Pe-atunci îmi trebuia atmosfera decupată din basme, pentru a seda, probabil, realitatea din spectrul privirii mele, spre a nu-mi curma, prematur, însăși copilăria.
Acum, nu mai sunt un copil. Însă copilul din mine nu a murit. Totuși, nu mai simt nevoia bradului de Crăciun. Mai păstrez globurile cu care brazii copilăriei mele erau împodobiți. Încă așteaptă, cuminți, în cutiile prăfuite din carton, ziua când vor fi scoase, din nou, la lumină. La acea lumină emanată de beculețe.
Nu știu. Nu știu când și dacă le voi mai scoate vreodată. Nu știu dacă voi re-deveni suficient de nostalgic și de romantic pentru a dori să retrăiesc atmosfera copilăriei de Crăciun. Ceea ce știu astăzi, este că (și) bradul mă împiedică să văd motivul real al acestei sărbători: nașterea lui Hristos. Bradul nu are nimic în comun cu El. Îmi va fi tot-una dacă, într-o zi, redevenind nostalgic într-o mare măsură, aș împodobi un brad în decembrie, sau în mijlocul (primă)verii.
Bradul ne introduce într-o atmosferă de visare, în care, cu privirea fixă pe globul ales (din motive necunoscute), căutăm ceva în pustiul acestei atmosfere. Doar ne petrecem timpul, preț de câteva clipe înșiruite și, revenind cu picioarele pe pământ, ne minunăm de tulpina împodobită a bradului.
Acum sunt mulțumit doar prin a privi, noaptea, înainte de a adormi, pe fereastră, spre casa vecinului, unde luminițile instalațiilor trezesc un visător…

Despre spiritul satanic al lui Moș Crăciun


mos craciun

 

Am vrut să scriu un articol de sezon. Unul care nu se potrivește decât acum, în acest decembrie nu foarte friguros. M-am gândit despre ce subiect în vogă aș putea scrie? Cu siguranță, subiectul ales de mine este Moș Crăciun.

Moș Crăciun e-un personaj universal. Este acceptat și primit cu brațele deschise de toți pământenii care se bucură de cadouri. Înfățișarea sa este identică oriunde te-ai duce. Retoric, există, oare, vreo țară pe-ntinsul mapamond în care bătrânul sprințar cu balbă albă să nu fie prezent în reprezentațiile din magazine, ornamente, străzi sau conștiința oamenilor?

Misiunea sa? Călătorește cu o sanie trasă de reni și împarte cadouri în stânga și-n dreapta. Timpul pentru Moș Crăciun este o realitate pe care o joacă la degetul său mic. Moș Crăciun nu îmbătrânește și nu moare. Chipul său este neschimbat în fiecare an. Este prezent peste tot și e capabil ca în 24 de ore să meargă în toate colțurile lumii.  

Reflectând la ceea ce face bătrânul acesta atunci când ne (re)amintim de ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru omenire, trimițându-L pe Hristos să se nască în Betleem, realizez că spiritul obezului în roșu este luciferic: îl imită pe Dumnezeu în ce privește omniprezența Sa și încearcă să ne răpească atenția de la DARUL SUPREM PRIMIT DIN PARTEA LUI DUMNEZEU: HRISTOS, pentru a o îndrepta spre bunurile de larg consum, spre jucăriile, bulendrele și dulciurile puse sub brad pe care le primim și savurăm cu bucurie.

Enciclopedia Universală Britannica surprinde realist dimensiunea sociologică contemporană a Crăciunului, care ”este privit ca o sărbătoare de familie, cu cadouri aduse de Moș Crăciun. Devenind o sărbătoare din ce în ce mai nereligioasă, a început să fie celebrat și de necreștini. (Enciclopedia Universală Britannica vol. 4, ediția 2010, ed. Litera, pag. 255)    

Nu cred că e greșit (în sine) să oferim/să primim în ajunul Nașterii Mântuitorului, dar, dacă pierdem din viziune adevărata semnificație a zilei de 25 decembrie, pierdem oportunitatea de a conștientiza că sufletul nostru are un PREȚ pentru care S-a născut Dumnezeu – să moară și să-l readucă la adevărata valoare și adevăratul potențial al devenirii: CERUL.

De ce a fost nevoie, oare, ca în istoria umanității să apară acest personaj-pretext pentru cadourile de Crăciun? Nu era mai bine să (ne) oferim cadouri pur și simplu? Nu este mai caldă, mai vie și mai reală ființa tatălui și a mamei care le oferă copiilor cadouri decât acest Moș Crăciun?     

Se spune că sursa acestui personaj încă contemporan cu noi a fost episcopul creștin Nicolae din Myra, provincia anatoliană Licia, care împărțea cadouri oamenilor săraci și care a salvat trei fete sărace oferindu-le câte 100 de galbeni pentru a nu se prostitua. Totuși, dacă originea acestuia se găsește la acel episcop creștin, de ce Moș Crăciun nu-L promovează pe Hristos ci se promovează pe sine, scoțându-L pe El din ecuație?

Nu am altă explicație decât aceea că Lucifer și-a băgat nasul, transformând sărbătoarea într-una fără conținutul originar pe care, dacă l-am pierdut, nu am rămas cu nimic. Sărbătorim goi, fără speranță și fără credință, în fața unei mese, iar Moș Crăciun nu rămâne decât un strălucit angajat al Satanei.

Satana este plagiatorul și adversarul numărul 1 al lui Dumnezeu, încercând să-i păcălească pe oameni. Satana caută orice prilej prin care ar putea să-L scoată pe Creator din mentalitatea și practica cotidiană a oamenilor. Oferă Dumnezeu un CADOU pe care credincioșii Îl sărbătoresc pe 25 decembrie? Vine și Satana cu Santa Closul lui care…oferă cadouri ”otrăvite”.

Dacă după această sărbătoare minunată care va veni curând vom rămâne doar cu sentimentul plăcut al cadourilor primite ”de la moșu’”, cu cel al pântecului suprasaturat de bucate, eventual cu plimbarea la urgență de la prea-plin și nu cu bucuria nașterii Mântuitorului Iesus Hristos, am trăit degeaba un nou Crăciun și am ratat oportunitatea de a celebra nașterea SALVĂRII de Iad.          

 

 

 

Reflecții în preajma sărbătorii pascale


paste_si_lumina

Nu înțeleg de ce în România sărbătorile creștine sunt ticsite cu atâta mâncare, de zici că în centrul sărbătorii e stomacul și bucatele pregătite în cinstea sa, asemeni unui semi-zeu, și nu Persoana lui Hristos, figura centrală a acestor sărbători? Sau, probabil, sărbătorile sunt doar pretexte pentru marile crăpelnițe și cheltuieli iraționale care le preced. Probabil, românii (o parte din ei, cel puțin) mor de foame 11 luni din an pentru a se putea înbuiba într-o lună, cumulată cu zilele ce marchează Sărbătoarea Nașterii Domnului, a Morții și Învierii Sale și altele cu semnificație. Dublate de invitațiile insistente ale gazdelor ospitaliere, adresate rudelor, vecinilor, cunoscuților, prietenilor etc., în astfel de zile, mesele îmbelșugate nu sunt prilej de bucurie, sau plăcerea de a (de)gusta preparatele gătite în multele ore de trudă, ci o adevărată corvoadă. Fiindcă insistențele cu care sunt invitați musafirii se transformă în insistențele cu care aceștia sunt rugați să mănânce din fiecare fel de mâncare, devenit obligatoriu. Sunt insistențe însoțite de amenințări subtile la adresa potențialei inapetențe pentru un fel sau altul, aproape periclitând relațiile: gazda se va supăra profund dacă musafirii refuză fie și un singur fel de mâncare: ”dar de ce nu mâncați? Nu-i așa că nu e bun?” :  )))

Nu înțeleg nici postul lung, obtuz, de dinaintea Paștelui sau a Crăciunului în care mulți din cei care-l țin nu fac nimic altceva decât să facă o mare cură de slăbire și să se abțină mecanic de la apucăturile lor, gândindu-se la perioada de după post, când vor recupera și vor uita de toată această asceză sezonieră prin excesul de  toate obiceiurile vicioase.

Dezechilibrul este un cuvânt cheie foarte bine reprezentat de contrastul izbitor dintre tabieturile românilor în aceste zile de sărbătoare și restul zilelor ce nu reprezintă Crăciunul sau Paștele. Cu alte cuvinte, în majoritatea zilelor, organismul e cel mai obosit, iar stomacul cel mai odihnit, fiindcă nu prea are ce digera: nici trei feluri de mâncare, nici de trei ori pe zi. În cele câteva zile de sărbătoare, organismul e cel mai odihnit, iar stomacul cel mai obosit, până la extenuarea dusă uneori la extrema unui exces alimentar ce se lasă cu apeluri la 112 și ambulanțe ce nu mai fac față solicitărilor datorate n-șpe miilor de feluri alimentare servite de n-șpe-miile ori într-o singură zi.

De ce trebuie să concentrăm toată paleta de bucate în doar câteva zile, iar majoritatea zilelor rămân sărace, malnutrite, cu un  aport insuficient de substanțe nutritive pentru funcționarea normală, eficientă și sănătoasă a organismului?

Practic, prin obiceiurile noastre alimentare, ratăm Ținta, pierzând esența sărbătorilor care vorbesc despre cu totul altceva, decât o facem noi cu stomacul umplut de bucate: reamintirea nașterii, morții și învierii lui Hristos. Adevărul este că e mai greu să te gândești la implicațiile spirituale ale acestor realități cu pedala poftelor culinare călcată la maxim.

Reflecții la moartea actorului Șerban Ionescu


Dintr-un Breaking news la teve am aflat în dimineața asta că s-a mai despărțit un suflet de al său trup: cel al lui Șerban Ionescu.
Din când în când, în monotonia și rutina vieții apare o astfel de știre, un astfel de eveniment care ne oprește, cel puțin pentru moment din alergătură (spre ce alergăm?).
Și e bine. Nu că pleacă cineva dinte noi. Ci că aceasta oprește (fie și pentru puțin timp) propria noastră mașinărie și, vrem sau nu vrem, realizăm că și noi suntem muritori. Realizăm că mâine, sau chiar mai târziu, putem repeta chiar noi (și o vom face într-o zi!) sfârșitul lui Șerban Ionescu. Sau mai ieri, a lui Iurie Darie.

Întreb retoric: cu ce plecăm spre Cel de la care venim când ne naștem?