Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Spațiul Schengen, Olanda și noi


schengen-m

Oare olandezii l-au citit pe Titu Maiorescu cu a lui teorie a formelor fără fond ce încă este de actualitate asemeni unui breaking news? Olanda cunoaște, se pare, cel mai bine, realitatea de pe plaiurile mioritice cu ai ei ciobani, șmecheri și indivizi însuflețiți de interese personale ce reprezintă România, o țară ce se aseamănă mult cu o carte a căror coperți de lux (promovate de doamna Udria în Vest pe bani grei) nu susțin conținutul paginilor pe care le reprezintă. E ca și cum cineva ar ține în mâinile sale un manual tehnic al unei limuzine de lux (promis pe coperți) și ar descoperi după ce ar răsfoi prima copertă că are de-a face cu schițele și fișa tehnică a Daciei 1300, primul tip!

Auzeam la știri că Olanda încă nu e sigură că vrea să intrăm în Spațiul Schengen. Și bine ar fi nici să nu fie de acord. Oricum, în afara faptului că avem posibilitatea de a pleca liberi peste granițe, suntem degeaba și în UE.

Mi-ar plăcea ca Olanda să condiționeze intrarea României în salonul de lux al Europei fără pantaloni rupți și cizme de cauciuc Made in China pline cu noroi și haină de cioban slinoasă și urât mirositoare, ci să impună României mai puțină infracționalitate, mai puține drumuri ne-asfaltate, mai puține gropi și cratere în asfalt, mai puține drumuri europene peticite cu pavele (cum se întâmplă în Gura Humorului, unde Primarul Marius Ursaciuc a comandat peticirea gropilor de pe centura orașului – care este și Drum European,  cu pavele, de zici că străzile sunt curtea casei sale), mai puține cartiere fără apă și canal, mai puțină corupție și combinații ale oamenilor politici, mai multă modernitate și civilizație, mai multe spații verzi, mai mulți bani investiți în crearea de locuri de muncă și în agricultură.

Oricum avem orașe în sudul României a căror înfățișare e mai groaznică decât unele sate și comune din nord și nu meritau să se numească urbi.

Județul Ilfov, de pildă, trebuia să fie o comună mai mare și nimic mai mult. Ceva în genul omoloagelor din Nord, Vicovul de Sus și Vicovul de Jos. Acolo măcar sunt șosele asfaltate cu oameni gospodari și de bun simț. Aici…

De fapt, mă tot întreb cu frenezie de ce liderii noștri politici insistă cu atâta supărare cu includerea noastră în Schengen? Băsescu se și oftica cu ceva timp în urmă de refuzul Olandei… Răspunsul nu întârzie să apară: citesc primele rânduri despre ce înseamnă și cu ce se mănâncă Schengen și mi se aprinde beculețul: pentru ca oamenii politici să ducă cu mai puțin stress banii spre Elveția! Că la binele nostru, al muritorilor de rând la Carfur și nșpe miile de ghișee la care sunt nevoiți majoritatea să se așeze ca ghioceii în pădure, primăvara, nu am cum să mă gândesc. Că Schengen înseamnă și o mai neperchiziționată circulație pe teritoriile integrate în Schengen.

Şi astăzi Cerul a plâns


M-am aşezat la fereastră spre seară. Ploua. Ploua abundent. Cerul a plâns intens astăzi şi în Bucureşti. A plâns starea noastră, a oamenilor, a acestor fiinţe proiectate de Marele Arhitect, de Crator, într-un fel aparte. Omul a fost proiectat pentru a fi într-o stare diferită decât este acum, pentru a fi aşa cum era când trăia în Eden.

E înfricoşător plânsul cerului! Nu e un plâns oarecare. E plânsul furios al Divinităţii mişcate de starea umanităţii decăzute, din ce în ce mai decăzute de la momentul căderii şi până în prezent. Faptul că cineva frecventează o Biserică nu mai garantează că este creştin. Şi Satana frecventează Bisericile, nu-i aşa? (citiţi începutul cărţii Iov din Biblie pentru lămuriri)

Plânsul Său este plânsul care a inundat şi a făcut victime în nordul ţării. E plânsul care nu s-a terminat şi mai poate face victime. M-am întrebat: ce suntem noi în faţa mâniei lui Dumnezeu? „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide…” (Blaise Pascal)

O „picătură de apă” ne-ar putea ucide şi totuşi, printre multitudinea de picături strânse în pahare, sticle, bălţi şi râuri, mări şi oceane, trăim. Încă trăim pe planeta aceasta sinucigaşă şi tristă. Încă trăim. Totuşi, până când? Vom apuca vârsta cronologică la care să ne aşteptăm sfârşitul sau moartea ne va îmbrăţişa trupurile acestea păcătoase înainte de termen? Şi dacă da, când va fi acesta? De fapt, nu ar fi nici o contradicţie în termeni. Am merita un astfel de destin.

Ca şi umanitate, am ajuns în pragul de a fi epuizat resursele Terrei prin simplul fapt că am expluatat în exces resursele ei (în special prin extracţia de hidrocarburi) şi am determinat clima să fie olimpică la gimnastică prin datul peste cap. Ce Protocol de la Kyoto din ce an 1997 ne mai poate salva de emisiile exagerate de CO2?

Am devenit caricaturi şi parodii de fiinţe umane. Nu mai suntem fiinţe aparţinătoare speciei umane. Ne luptăm pentru posesii materiale şi omitem cea mai importantă valoare: fiinţa de lângă noi.

Blestemate să fie vilele, automobilele germane şi conturile din bănci dacă s-au realizat prin sacrificiul fiinţelor apropiate!

Blestemate să fie căsătoriile din interese şi relaţii cu motivaţii ascunse!

Blestemaţi să fie cei pentru care fiinţa umană a ajuns un mijloc uzat într-un mod machiavlic şi nu mai reprezintă un scop în sine!

Blestemaţi să fie fariseii zilelor noastre!

Blestemate să fie perfidia şi orgoliile imbecile!

Cât ne va mai suporta CERUL?!

Fascinanta Românie văzută din tren


Dacă aveţi ocazia să călătoriţi cu trenul pe ruta Bucureşti – Suceava, ve-ţi avea ocazia să traversaţi România pe axa Sud – Nord. Ve-ţi avea oportunitatea de a o admira şi de a reflecta în oglinda imensă, ce o făcea odinioară unul din cei mai importanţi grânari ai Europei – pământul.

Acum, auriul grâului şi al florii soarelui a pălit pe câmpurile inundate de vânt sau soare şi ne mai mirăm de ce preţul uleiului a luat-o razna, verdele fiind culoarea care domină panorama câmpurilor româneşti. În lupta dintre implicare şi nepăsare, cea din urmă a câştigat lăsând paradisul autohton în destrămare, câmpurile necultivate, pe care au răsărit în voie buruienile, au devenit adevărate jungle în miniatură, netulburate de lamele necesare şi nemiloase ale plugurilor.

În afară de verdele ce predomină peisajul mioritic, unde mai poţi găsi pâlcuri de oi, ciobani şi ţărani cu umerii plecaţi de povara realităţii deloc uşoare, culoarea imediat următoare ce îşi semnalează apariţia, de undeva din periferia aparentă a atenţiei, este gri-ul. Privirii tale îi este dat să admire realitatea nepolitizată (pentru că, nu-i aşa, gri-ul nu a fost încă preluat de niciun partid politic ca şi culoare reprezentativă) cu case vechi şi dărăpănate, clădiri neglijate şi părăsite, ici-colo, doar câteva case sau clădiri mai de Doamne-ajută!

Mai târziu, după finalizarea călătoriei, într-un cadru familiar, am vizionat din tren (la figurat) ştirile. La ştiri, tot România făcea obiectul atenţiei prin Preşedintele ei, Traian Băsescu, prezent la evenimentul lansării unui program de susţinere a tinerilor români ce doresc să apese start-ul unei afaceri în domeniul IT cu mouse-ul iniţativei. Cu această ocazie, a declarat că „ne place mai puţin să muncim cu sapa, mai mult cu capul dacă s-ar putea şi trebuie să ne adaptăm locul de muncă exact la aceste calităţi native.” Cum adică?

Conform celor spuse de stimabilul nostru conducător, se pare că majoritatea românilor lucrează la birou, zgâlţâind cu talentul stiloului biroul, acum nemairămânând decât să avanseze la stadiul computerizat al muncii lor, stadiul ultim, ultima frontieră, cum spunea şi Jean Luc Picard, căpitanul navetei spaţiale „Enterprise” din serialul S.F. Star Trek. Oare aceasta să fie realitatea? Ne place să muncim mai mult cu capul decât cu sapa? Suntem capabili să manipulăm mai degrabă mapa decât sapa?

Să încercăm altceva.

În contextul unei ţări fost comuniste, cu un procent semnificativ al populaţiei distribuite în spaţiul rural, din care majoritatea este semidoctă, nu cumva mapa, ca simbol al strofocării neuronilor, este de fapt pretextul sau alibiul, acoperirii „viciului consistent” (vorba lui Cioran), a golului ascuns în profunzimea noastră sufletească numit lipsă de iniţiativă şi saturare de operare cu sapa pe câmpurile noastre? Sau este de fapt o lipsă de capacitate intelectuală reală ce nu ne ajută pentru a munci „mai mult cu capul”?!

Lui Traian Băsescu i s-a şters din minte istoria scrisă relativ recent până în ’89 în care sloganul „noi muncim, nu gândim!” se înfăţişa zgomotos, cât se poate de nud şi de grotesc în societatea noastră, asemeni unei desfrânate vârstnice scoase la lumină, a cărei valoare sexuală era nulă şi care se persista totuşi în bordelul valorilor naţionale ale României.

Mă întreb: s-a transformat realmente peste noaptea celor 17 ani de la lovitura de stat societatea românească, paradoxal cu rezultatele recente deplorabile obţinute la BAC de absolvenţii născuţi după ’89?

Preluând ca reper contrastul dintre realitate şi spusele Preşedintelui Traian Băsescu, fascinanta Românie trece prin crize existenţiale şi de identitate, încât nu mai ştii cine este şi unde se poziţionează România. Cine suntem de fapt noi, românii secolului XXI, intraţi de curând în UE? Suntem un popor de intelectuali sau un ţinut mărginit, stagnat, frânat de graniţele sale deschise în sfârşit acum şi în care există câţiva intelectuali, câteva stele încă aprinse în noapte ce încearcă să respire? Am depăşit stadiul biologic despre care problematiza filosoful român Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României? Sau suntem doar ceea ce numea acelaşi filosof când spunea că Românie e geografie şi nu istorie, o subistorie fără evoluţia la stadiul minim de scriere a istoriei?

Fascinanta Românie îşi pierde pe zi ce trece farmecul, prospeţimea şi specificul. Lichelismul ocupă încă poziţii opuse profiulului real pe care îl reprezintă. Nu mai deţinem, ca popor, nici măcar tradiţiile sau natura despre care acelaşi Cioran spunea că reprezintă aspectele originale ale României, iar puţinul farmec ce ne-a rămas ar mai putea fascina, probabil, ochiul privitorului neavizat doar de la nivelul înalt al hubloului unui avion. În rest e frustrant şi tragic.