Gânduri matinale


rasarit-de-soare1

Uneori, viața este dificilă, marcată de perioade amprentate cu piedici și situații nedorite. Geografia vieții are uneori Everesturi, alteori Groape Mariane. Tentația proximă este aceea de a privi doar impedimentele. Tindem să ne înțepenim privirea doar pe aspectele cu înfățișarea nasoală. Oare am putea vedea dincolo de imaginea izbitoare?
Ați încercat vreodată să găsiți beneficiile perioadelor dificile? V-ați întrebad dacă nu cumva situația negativă X sau Y are rolul de a vă pregăti pentru ceva pozitiv?
Pe mine m-au călit toate experiențele indezirabile. M-au maturizat. Momentele proaste m-au întărit. Am ieșit mai puternic la final. Și oamenii cu care ”m-am fript” m-au învățat să filtrez mai bine viitoarele întâlniri. Totuși, nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Acum ofer încrederea doar cu rezervă. Dar o acord, fiindcă există oameni cu care merită ”să te riști”. Dar sunt puțini. Poate prea puțini. O parte însemnată ”e pe șmechereală”. Mai ales în București.
Nu știu dacă exagerez spunând că nu mai există ceva care să mă surprindă în rău. În bine, aștept să fiu surprins. Aștept să mi se întâmple multe – în bine.

Anunțuri

Oameni fără memorie? – fragment 3 – Din Paradis, în deșert


Privesc uimit la comentariile amicilor din lista ta de feisbuk, ce însoțesc fotografiile postate de tine în ultimele zile. Regăsesc zâmbetul acela comercial în tandem, de puțin timp, cu noul exemplar masculin.

Privesc suspect uşurinţa cu care amicii îţi adresează felicitările însoţite de exclamaţii. N-au niciun semn de întrebare, nicio dilemă, nicio urmă de îndoială pentru imaginea „noii familii” afișate. Situația se aseamănă cu cea a unui tablou agăţat în sufragerie, de care te-ai plictisit (noi) şi, pe care, găsind un pictor iscusit, îl schimbi cu altul, pictat într-o repezeală greu de înţeles.

Mă-ntreb dacă o parte a amicilor tăi suferă de amnezie? Sau e doar felul lor amnezic de a fi? Poate sunt doar reacții apărute în virtutea unor particularităţi de turmă, a psihologiei poporului român, de care, probabil, nici subsemnatul nu poate face (în totalitate) abstracţie? E acea înregimentare inconştientă în turma ce tocmai îşi mărea numărul de oi cu veleităţi de papagal, care – nu m-am hotărât – repetau/imitau felicitările ce semănau suspect de mult unele cu altele?

Apropo … continuarea în:

coperta cartea mea

(Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.

Stoc limitat!!!

Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Momente de seară


centrul-vechi

București. Centrul vechi. Mă plimb, solitar, fără direcție. Lume multă. Admir oamenii – o paletă diversă de culori în mișcare. Contraste între culori și chipuri. Remarc cel puțin trei continente… Îmi place să observ cuplurile. Asta pentru că, probabil, îmi doresc și eu… combinația el-ea. Oamenii care iubesc sunt mai frumoși. În ochii lor se joacă acea scânteie… Oamenii singuri sunt mai puțin frumoși. Sau, cel puțin, frumusețea lor e ternă. Lipsește scânteia și zâmbetul acela… În locul lor e-un gol.
Doi clovni încearcă să atragă ”donatori”. O statuie vivantă întruchipează fetița cu chibrituri. Mă întâlnesc cu un cunoscut, schimbăm câteva vorbe și ne hotărâm să măsurăm aleile împreună. Ne hotărâm….ne îndreptăm spre metrou.

Când unii oameni te părăsesc…


relatii

Când unii oameni te părăsesc, nu-i implora să se întoarcă. Lasă-i! Privește în viața ta. N-au plecat toți, nu-i așa? Sunt convins că ai scăpat de balast, de umplutură, de un decor inutil. Oamenii pe care-i mai ai, posibil să fie reali și bine intenționați. Cei care (mai) sunt te acceptă așa cum ești. Pentru ei revederea este un motiv de bucurie. La ce ți-ar folosi o mulțime de oameni când ziua are doar 24 de ore și din acestea, de multe ori, abia reușești să investești orele pe care le poți număra pe degetele unei singure mâini în relația cu ei? Personal mă bucur când cineva alege să plece din viața mea. Îmi rămâne mai mult timp pe care să-l dedic persoanelor care încă mai sunt cu mine, fiindcă, nu-i așa, o relație de calitate cere timp, efort, disponibilitate și chiar necesitatea de a ajuta la nevoie. Am depășit stadiul adolescentin în care țineam cu dinții de oamenii care nu mai doreau să respire în proximitatea mea. Ducă-se învârtindu-se!

Noi și filosofia de unică folosință


521937_583818171637992_1833601422_n

Am văzut imaginea aceasta pe facebook. Exprimă un mare adevăr. Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar este valabilă condiția expusă de oficioșii care i-au căsătorit: ”la bine și la rău”. Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo, bunica comanda acasă.  :)))

Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia ”de unică folosință” – neplăcută oricum – întâlnită, probabil, pentru prima dată în anii 90, de la bunurile venite din occident, (în special enervanta și firava veselă sau amabalajele de suc și apă minerală, toate din plastic), la oameni și relații, la persoanele dragi cu care am construit relațiile. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni ”din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic…care se abandonează repede-repede, când s-a stricat.

 E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonând persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubim și iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, ”de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea. Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. Nu e ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm ”una-două”, fără niciun sentiment, în afara celui simțit când scoatem banii din portofel! Despărțirea ne marchează, ne afectează profund. Trăim depresii și lacrimi. Gânduri de sinucidere și de auto-abandonare. Încremenim în proiectul vieții noastre și ne revenim foarte greu, sau unii chiar deloc. Investim în relație și ne trezim că după un an și jumătate celălalt ne spune adio. Oare cât crede că va mai putea repeta finalul acesta abrupt? Avem o singură viață și după o vârstă nu ne mai cumpără nimeni! Haidem să ne trezim la realitate! Dacă nu vrem să reparăm, ne vom trezi la 50-60 de ani, singuri, cu amprentele timpului bine pronunțate pe trupul și chipul nostru, când viața activă va fi pe sfârșite, iar faptul că mai vrem să iubim și să fim alături de cineva ”la bine și la rău”, nu va mai convinge pe nimeni!