Cunoscând România profundă cu Fundația Principesa Margareta a României


fundatia margareta

Gândurile nu mi-au dat pace. M-am așezat să scriu, așadar, setat pe pilot automat, căci ideile se cereau a fi scrise fără niciun efort de gândire suplimentar, despre România profundă. România unde mai există valori, curățenie sufletească, autenticitate umană, în ciuda sărăciei. În București, între patru ziduri, în metrou sau pe străzile Capitalei e dificil de remarcat România profundă. Trebuie să ieși din casă, chiar din oraș.
Ca voluntar al Fundației Principesa Margareta a României de doi ani, am avut oportunitatea de a cunoaște România profundă și superbă: de la Ialomița până la Bihor, din Maramureș până-n Mureș sau din Avrig până-n Roșia Montană – ca să exemplific doar câteva din zonele între care m-am deplasat împreună cu Sorin Marinescu, asistentul social coordonator al fundației, pentru a vizita și ajuta copiii defavorizați și familiile acestora din diverse colțuri ale profundei și superbe Românii.

marinescu

Lucrurile banale, cum ar fi dulciurile sau jucăriile, care pentru unii nu stârnesc nicio trăire și nicio surpriză, reprezintă pentru copiii unei familii sărace din Avrig o adevărată sursă de surpriză și bucurie ce contrastează pe fața lor cu tristețea ce a prins contur demult și pe care patina timpului și-a desăvârșit amprenta.
Bicicletele pentru copiii din Roșia Montană te fac să îți amintești că tu, Cezar, ai avut o copilărie lipsită de griji în care nu ți-a lipsit bicicleta, iar bucuria copiilor care primesc biciclete te contagiază și te îmbogățește sufletește.
Ajutorul financiar pentru copiii unei familii de oameni simpli, dar muncitori și curați sufletește, cu posibilități limitate, din județul Sălaj a înseninat chipurile întunecate de tristețea realității dure românești.
Peisajele superbe ale României din Maramureș sau din Bihor, la răsărit sau la apus, te face să realizezi în ce țără binecuvântată de Dumnezeu cu o asemenea natură, te-ai născut.
Să ai ocazia să discuți cu acei oameni simpli despre viață și problemele curente din viața lor, te face să realizezi că tu ești bine și că nimicurile pe care tu le numești probleme rămân nimicuri pe care trebuie să le scoți din categoria problemelor și să le încadrezi la capitolul fițe.
Alege să ieși și tu din confortul tău și fii voluntar într-o organizație care aduce un plus de bucurie și valoare oamenilor nevoiași!

 

2 pariuri relaționale


PARIUL

Tratează oamenii ca și cum ar fi ceea ce ar trebui să fie și îi ajuți să ajungă ce pot să fie.

GOETHE

   A mai rămas o singură zi din anul 2018. Mâine va începe numărătoarea inversă a orelor și minutelor rămase din acest an. Privind retrospectiv în anul care a trecut și în ceilalți ani, gândul îmi zboară la oamenii cu care am interacționat. Nu au fost puțini. Chipul unor oameni îmi apare atât de clar în minte… ! Am întâlnit două tipologii: cei bine intenționați, curați, care au mizat pe inteligența, cunoștințele și aptitudinile mele (chiar dacă nu m-au cunoscut suficient înainte) și cei cu intenții ascunse, care au mizat pe contrariul celor înșirate… și s-au înșelat…
Cu siguranță ți s-a întâmplat și ție să fii subestimat cel puțin o dată de cineva în privința vreunei (in)capacități sau aptitudini ale tale de către anumiți oameni. Cu siguranță ai uimit la un moment dat când, în ciuda a ceea ce credeau anumiți oameni despre tine, sau a aparențelor, le-ai dovedit contrariul. În viața de zi cu zi a acestei lumi pragmatice care ne înconjoară, există două mari pariuri pe care, conștienți sau nu, le-am făcut de-a lungul timpului cu noi înșine în legătură cu percepția și atitudinea noastră față de oamenii întâlniți. Chiar acum, în timp ce citești aceste rânduri, tu ai pariat deja cu tine însuți în legătură cu mine cu (non)inteligența și capacitățile sau aptitudinile mele (nu-i așa? Recunoaște!).
Concret, noi construim o imagine în mintea noastră, ne formăm o anumită percepție privind persoanele cu care interacționăm la nivel personal sau profesional și, în funcție de imaginea sau percepția formată asupra acelor persoane, ne setăm comportamentul, atitudinea, reacțiile și intenția de a ne respecta ”termenii contractuali” față de acele persoane.
Dacă mizăm pe faptul că persoana din fața noastră este în cunoștință de cauză în privința unui subiect sau a unei probleme care ne leagă discuția sau relația dintr-un anumit moment, vom avea o anumită abordare și atitudine, fără a specula că acea persoană nu cunoaște ceva anume. Dacă vom miza pe faptul că acea persoană este în necunoștință de cauză, vom avea o abordare și o atitudine diferite celor din prima miză… Dacă mergem pe al doilea pariu, pentru a obține anumite avantaje de natură materială sau nu, iar persoana ”se prinde”, imaginea noastră în ochii acelei persoane va avea de suferit.
Singurul pariu câștigător ÎNTOTDEAUNA PE TERMEN LUNG este acela pus pe prezumția de inteligență, știință, capacitate și aptitudine a persoanelor cu care interacționăm. A paria pe necunoașterea unui om se poate dovedi profitabil dacă omul este cu adevărat neștiutor iar intenția ta este aceea de a obține profit din asta. Dar dacă speculezi că acel om nu știe iar el dovedește că știe, atunci ai pierdut încrederea acelui om, dovedind că nu ești de bună credință, iar imaginea ta se face țăndări asemeni unei oglinzi căzute de pe un perete.
A fii de bună credință și a paria ÎNTOTDEAUNA pe existența științei și aptitudinilor unei persoane este cel mai bun pariu pe termen lung, chiar dacă nu toate persoanele cu care interacționezi vor fi precum ți-ai imaginat. Într-un astfel de pariu nu vei pierde nimic. Dar dacă practici celălalt pariu, ai pierdut încrederea oamenilor pe care i-ai ”citit” greșit! Dacă ai ”citit” greșit anumiți oameni și ei se prind că tu ai speculat neștiința lor în favoarea ta, mai ales în mediul online pe vreo rețea de socializare, iar ei reacționează scriind că te-ai înșelat, asumă-ți asta și schimbă pe viitor miza pariului… E ca-n Pariul lui Blaise Pascal privind (non)existența lui Dumnezeu: a paria pe existența lui Dumnezeu este un pariu câștigător, comparativ cu pariul pe non-existența lui Dumnezeu, pentru că dacă în lumea cealaltă realizezi că El nu există, nu ai pierdut nimic, dar dacă El există, ai pierdut totul.
La mulți ani cu pariuri înțelepte!

Gânduri matinale


rasarit-de-soare1

Uneori, viața este dificilă, marcată de perioade amprentate cu piedici și situații nedorite. Geografia vieții are uneori Everesturi, alteori Groape Mariane. Tentația proximă este aceea de a privi doar impedimentele. Tindem să ne înțepenim privirea doar pe aspectele cu înfățișarea nasoală. Oare am putea vedea dincolo de imaginea izbitoare?
Ați încercat vreodată să găsiți beneficiile perioadelor dificile? V-ați întrebad dacă nu cumva situația negativă X sau Y are rolul de a vă pregăti pentru ceva pozitiv?
Pe mine m-au călit toate experiențele indezirabile. M-au maturizat. Momentele proaste m-au întărit. Am ieșit mai puternic la final. Și oamenii cu care ”m-am fript” m-au învățat să filtrez mai bine viitoarele întâlniri. Totuși, nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Acum ofer încrederea doar cu rezervă. Dar o acord, fiindcă există oameni cu care merită ”să te riști”. Dar sunt puțini. Poate prea puțini. O parte însemnată ”e pe șmechereală”. Mai ales în București.
Nu știu dacă exagerez spunând că nu mai există ceva care să mă surprindă în rău. În bine, aștept să fiu surprins. Aștept să mi se întâmple multe – în bine.

Momente de seară


centrul-vechi

București. Centrul vechi. Mă plimb, solitar, fără direcție. Lume multă. Admir oamenii – o paletă diversă de culori în mișcare. Contraste între culori și chipuri. Remarc cel puțin trei continente… Îmi place să observ cuplurile. Asta pentru că, probabil, îmi doresc și eu… combinația el-ea. Oamenii care iubesc sunt mai frumoși. În ochii lor se joacă acea scânteie… Oamenii singuri sunt mai puțin frumoși. Sau, cel puțin, frumusețea lor e ternă. Lipsește scânteia și zâmbetul acela… În locul lor e-un gol.
Doi clovni încearcă să atragă ”donatori”. O statuie vivantă întruchipează fetița cu chibrituri. Mă întâlnesc cu un cunoscut, schimbăm câteva vorbe și ne hotărâm să măsurăm aleile împreună. Ne hotărâm….ne îndreptăm spre metrou.

Când unii oameni te părăsesc…


relatii

Când unii oameni te părăsesc, nu-i implora să se întoarcă. Lasă-i! Privește în viața ta. N-au plecat toți, nu-i așa? Sunt convins că ai scăpat de balast, de umplutură, de un decor inutil. Oamenii pe care-i mai ai, posibil să fie reali și bine intenționați. Cei care (mai) sunt te acceptă așa cum ești. Pentru ei revederea este un motiv de bucurie. La ce ți-ar folosi o mulțime de oameni când ziua are doar 24 de ore și din acestea, de multe ori, abia reușești să investești orele pe care le poți număra pe degetele unei singure mâini în relația cu ei? Personal mă bucur când cineva alege să plece din viața mea. Îmi rămâne mai mult timp pe care să-l dedic persoanelor care încă mai sunt cu mine, fiindcă, nu-i așa, o relație de calitate cere timp, efort, disponibilitate și chiar necesitatea de a ajuta la nevoie. Am depășit stadiul adolescentin în care țineam cu dinții de oamenii care nu mai doreau să respire în proximitatea mea. Ducă-se învârtindu-se!

Noi și filosofia de unică folosință


521937_583818171637992_1833601422_n

Am văzut imaginea aceasta pe facebook. Exprimă un mare adevăr. Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar este valabilă condiția expusă de oficioșii care i-au căsătorit: ”la bine și la rău”. Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo, bunica comanda acasă.  :)))

Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia ”de unică folosință” – neplăcută oricum – întâlnită, probabil, pentru prima dată în anii 90, de la bunurile venite din occident, (în special enervanta și firava veselă sau amabalajele de suc și apă minerală, toate din plastic), la oameni și relații, la persoanele dragi cu care am construit relațiile. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni ”din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic…care se abandonează repede-repede, când s-a stricat.

 E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonând persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubim și iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, ”de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea. Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. Nu e ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm ”una-două”, fără niciun sentiment, în afara celui simțit când scoatem banii din portofel! Despărțirea ne marchează, ne afectează profund. Trăim depresii și lacrimi. Gânduri de sinucidere și de auto-abandonare. Încremenim în proiectul vieții noastre și ne revenim foarte greu, sau unii chiar deloc. Investim în relație și ne trezim că după un an și jumătate celălalt ne spune adio. Oare cât crede că va mai putea repeta finalul acesta abrupt? Avem o singură viață și după o vârstă nu ne mai cumpără nimeni! Haidem să ne trezim la realitate! Dacă nu vrem să reparăm, ne vom trezi la 50-60 de ani, singuri, cu amprentele timpului bine pronunțate pe trupul și chipul nostru, când viața activă va fi pe sfârșite, iar faptul că mai vrem să iubim și să fim alături de cineva ”la bine și la rău”, nu va mai convinge pe nimeni!

În afara iubirii…


13191

În afara iubirii e lipsă de direcție profundă

Sunt ziduri reci și singurătate.

În afara iubirii e noapte,

Un nicăieri universal cioranian.

În afara iubirii sunt demoni,

Depresii și multă tristețe.

În afara iubirii nu-s îngeri,

nici aripi de suflet ce zboară.

În afara iubirii ne irosim

și nu avem cu cine să-mpărtășim bucurii,

nici eșecuri, nici realizări.

În afara iubirii pierdem,

ce suntem și ce mai avem.

Despre prima mea floare


  floarea mea

Așa arată prima mea floare. Am primit-o cadou anul trecut. De la doi tineri foarte apropiați. Ce era să fac? Să o refuz? Să o pasez mai departe la cineva care iubește cu pasiune florile? Nu! Am păstrat-o. Pentru un experiment de autocunoaștere. Și floarea a înflorit. Dar, nu după mult timp, i-au căzut petalele. Și am crezut că a murit. Dar am continuat să-i pun apă. Săptămânal. Cu speranța subconștientă că va reînvia. Iar floarea și-a revenit. A venit primăvara și pentru ea. Probabil simte că o iubesc. Apropo! Uneori mă întreb ce este iubirea, față de oameni și față de  Dumnezeu? Cu atât mai mult mă întreb acum ce e aia iubire manifestată față de flori? Dar mă ocup de floare. Nu mult. Dar suficient. Îi ofer apă minerală din când în când și ei, se pare că-i priește. Că uite ce frumos a înflorit!

Nu mi-aș fi închipuit vreodată să îngrijesc o floare. Mama și bunica aveau, cu mulți ani în urmă, ca multe alte vecine, multe flori în casă. Prea multe, chiar. Dar eu nu mi-am dorit să am o floare în casă. Nu mi-aș fi asumat vreodată îngrijirea unei flori. Probabil fiindcă sunt de gen masculin și nu am receptori interni pentru flori sau pentru că am un stil de viață ce nu se prea intersectează cu florile. Grija față de flori se confundă cu pierderea de timp pe care îl pot valorifica altfel. Mai util. Mai pragmatic.

Floarea e singura pată de culoare vie din living. O privesc fugar, de fiecare dată când intru în sufragerie. Și realizez că sunt capabil să am grijă și de-o floare. Nu moare. Trăiește. Cu ocazia primirii acestei flori, acum, mă cunosc mai bine. Bun experiment de autocunoaștere.