Ultimul sonet a lui Corneliu Vadim Tudor din lumea de dincolo


vadim tudorr

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a curs-a pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

El este omul omniprezent:


danbitmandanutzsrl-1349908375

Până azi, omniprezența era un atribut netransferabil ființelor umane, fiind rezervat doar lui Dumnezeu. Probabil fiecăruia îi este greu să-și imagineze cum este să fii în același timp în studioul Antenei 1 și în cel al Pro Tv-ului. Dar azi, am aflat că Dan Bittman are capacitatea de a  fi în platourile celor două televiziuni diferite în același timp: la Simona Gherghe și la Cătălin Măruță, Antena 1 și respectiv Pro Tv.  Practic, a fost o gafă (ne)intenționată a Antenei 1 de a scrie că interviul e în direct. Sunt multe surse care susțin asta. Una din surse: http://www.evz.ro/detalii/stiri/gafa-uriasa-la-acces-direct-rusine-simona-gherghe-1028395.html

Reflecții asupra FRUMUSEȚII


pintura_de_angel

Privesc persoanele frumoase și mă întreb dacă, în universul lor interior, poartă un chip sufletesc asemănător celui exterior. Dacă cultivă și frumusețea aflată dincolo de imagine. Sunt convins că omul e o creație divină și că Dumnezeu nu face opere de mâna a doua. Și totuși, unele persoane îmi par frumoase, altele nu. Să fie toate persoanele frumoase, iar problema cu (in)validarea frumuseții să fie o chestiune subiectivă, doar în mintea mea?

Despre mine? Sunt contrariat! Uneori mă consider frumos. Alteori, simt că nu sunt suficient de… frumos.

Despre Lucifer, prințul creaturilor demonice, pe seama căruia punem eșecurile și căderile noastre, ispitele și ne-spusele noastre, în ciuda reprezentărilor culturale, care ni-l prezintă cu o înfățișare exterioară groaznică, Scriptura ne spune că el a ajuns ”la cea mai înaltă desăvârșire, (…) plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe.” (Ezechiel 28:12).

Iată, deci, un argument serios în favoarea posibilului contrast puternic dintre frumusețea exterioară și cea interioară. Înaintea căderii sale, prințul întunericului nu era doar purtătorul superficial al frumuseții (din afară). Avea și o frumusețe interioară pe care a pierdut-o în urma răzvrătirii și acțiunii de a încerca să-i i-a locul lui Dumnezeu.

În adolescență mă îndrăgosteam ușor. Eram obsedat de fetele excesiv de frumoase (fizic), de a căror frumusețe condiționam fericirea mea. Am realizat peste ani că frumusețea fizică singură nu e capabilă să mă facă fericit. Am nevoie și de existența frumuseții interioare, de chipul interior restilizat de Dumnezeu, fără de care toți suntem hidoși. 

Persoana a cărui chip îmi inspiră frumusețe, mă face acum sceptic. Fiindcă mă interesează și estetica chipului ei interior, a cărei descoperire solicită timp. Și nu, nu e vorba doar de un potențial partener de viață. Poate fi un prieten, un partener de afaceri, un vecin căruia îi place compania mea etc. Fiindcă existența frumuseții exterioare nu garantează prezența frumuseții interioare. Cea dintâi validează armonia unor trăsături fizionomice. Cea de-a doua se exprimă prin bunătate, empatie, altruism etc., rezultate din șantierul în care a intrat sufletul, pentru renovarea creată de Inginerul Constructor Șef – Dumnezeu.

O persoană frumoasă pe dinafară poate avea o frumusețe interioară deficitară, cu o ”frumusețe” ce necesită artificii exagerate, de genul celor folosite de poetul George Bacovia ce a încercat să spună că și urâtul are estetica lui. Părerea lui…

M-am deprins cu exercițiul privirii dincolo de aparențe. Practic, când văd o persoană necunoscută, încerc să pătrund în lăuntrul ei, pe ferestrele casei (ochii), să văd ce este acolo, dincolo de fațada fizionomică, frumos fardată și machiată.

Datorită iluminismului, după anul 1750, cultura europeană suferă datorită excesului de atenție acordat realității perceptibile vizual și a excluderii realității imperceptibile, nepalpabile. Concepția noastră despre lume și viață – acea definiție complexă materializată în practică prin modul de a privi/înțelege fiecare aspect al realității și a te defini în raport cu aceasta – a avut de pierdut prin excluderea din ecuație a elementelor transcedentale, ce trec dincolo de ”aici și acum”, a lui Dumnezeu prin excelență, fiind dublată de consumerism, hedonism și pragmatism. Iar noi pierdem oamenii mai puțin frumoși – din punctul nostru de vedere –  și ceea ce ar putea ei să ne ofere, ce poate specia oamenilor foarte frumoși nu au de oferit.             

Despre un om, un doctor…


Este din Constanța. Este amabil. Te întâmpină cu un zâmbet contagios. Are cea mai ”ușoară” mână pe care am întâlnit-o. Și o vastă experiență de care poți beneficia acum!

Da! V-ați prins! Vorbesc despre un dentist! Îmi face o deosebită plăcere să scriu despre Dr. Teodor Leahu.

După cum scrie și pe site, ”în secunda în care intri în Centrul de Medicină Dentară Leahu vei ști că ai ajuns unde trebuie. Dr. Teodor Leahu conduce o echipă profesionistă de medici care îți vor asigura cea mai bună îngrijire cu putință.

Specializat in Stomatologia Generala și având aproape 30 de ani de practică intensă în domeniul medicinii dentare, Dr. Leahu a pus un accent deosebit pe educația medicală continuă, obținând competențe în arii precum Implantologie, Estetică Dentară, Ortodonție sau Protetică.

Însă dând la o parte numeroasele competențe și calificări ale sale, cea mai importantă calitate a Dr. Leahu, una mult prea rară în lumea grăbită de azi: aceea de a asculta într-adevar oamenii. Punând accentul pe eficiența și importanța unei comunicări sincere și deschise, Dr. Leahu a impus în Medicina Dentară de azi un standard ce cu siguranță vă va face să zâmbiți.”

Așezat pe scaunul lui, nu vei simți durerea! Implantul e doar o chestiune de timp. Abia simți anestezicul pe care ți-l face! După câteva minute, timp în care jonglezi cu câteva idei în mintea ta, iar mâinile sale se mișcă cu delicatețe și precizie, ți se spune că e gata! Primești rețeta cu antibiotice și poți să pleci!

Chiar dacă am făcut un drum de 500 km: București – Constanța, retur, realizez că s-a meritat! Abia aștept ziua de marți să merg din nou la Constanța să-l întâlnesc pe Dr. Teodor Leahu!

Pentru detalii privind cabinetul Dr. Teodor Leahu intrați pe site-ul: www.leahudental.ro

Eu, cartea, omul și fiarele vechi din autobuzul 335


 

Am urcat în autobuzul 335. Vin de la școală (Intact Media Academy), din Băneasa. Am găsit un scaun liber și am (re)început să citesc  Despre frumusețea uitată a vieții, de Andrei Pleșu. Îmi plac cărțile lui Pleșu. Și această carte pe care mi-am cumpărat-o recent, la târgul Gaudeamus. Se citește relativ ușor. V-o recomand!

Revin. Reflectez la ideile citite, când, brusc, atenția se mută pe strigătul șoferului de autobuz: ”Dă-te jos! Acum!” M-am uitat la una din uși. La cele din spate. A urcat un om cu haine sărăcăcioase și murdare, lăsând pe podeaua autobuzului o legătură de fiare vechi, strânse bine. Strigătul șoferului a dezarmat omul inestetic ce a coborât trădând nervi și o resemnare zgomotoasă.

Contrastul acesta puternic între frumusețea ideilor lui Pleșu și inestetica fiarelor vechi, a deșeurilor metalice strânse clai grămadă și urcate în autobuz. Superficialitatea mea cu care tratez acest contrast. Ambele, mă fac să scriu. Mă determină să fiu atent la prima mea tendință: ușurința cu care sunt tentat să resping, la nivel mental, un astfel de om! Fără să caut explicații adânci. Fără să mă abțin de la ceea ce urăsc, de fapt: judecata și critica. Îmi lipsește exercițiul unei altfel de gândiri. Acela în care să-mi adresez întrebări legate de o posibilă istorie de viață a acestui om. Despre ce anume îl face să apeleze la acest (potențial) mijloc de câștig? Cu ce sunt mai deosebit decât el?

Problema rămâne în aer. Nerezolvată. Continuu să citesc. Puțin. Foarte puțin mai reușesc să citesc. Trebuie să cobor…cu gândul la omul estetic și cel inestetic, la Pleșu și anonimul ce a eșuat să rămână în autobuz…

Omul contemporan


Aflat între maternitate şi cimitir, viaţă şi moarte, materie şi vis, eros şi tanatos, între a fi şi a nu fi, da şi nu, palpabil şi iluzie, sens şi nonsens, între aici şi acolo, omul contemporan se mişcă din ce în ce mai decăzut pe suprafaţa invizibilă a proiectului său existenţial.

Ar dori din nou să prindă aripi pentru a se avânta spre visare, imaginar, spre idealul la care visa în anii copilăriei lui zidite cu cărţile de poveşti ce l-au fascinat prin Ilenele Cosânzene şi Feţii Frumoşi, ca simbol românesc al fascinantei perioade cu care nu se va mai întâlni vreodată. Dar plumbul dimensiunii materiale conţinut şi de textura fiinţei sale îl trage profund în josul dezgustător şi vulgar al materiei.

Omul contemporan aflat pe acoperişul noii Mănăstiri a Argeşului, ca maestru arhitect şi constructor al ei, nu se mai poate nici măcar gândi, asemeni meşterului Manole din trecutul mitologic al poporului român, la confecţionarea aripilor din şindrila cu care a construit acoperişul de pe care nu mai poate acum coborî. Şi, odată desprins de suprafaţa acoperişului, căderea în gol e iminentă, fără a mai mima zborul, ca aspiraţie înaltă şi garant al revenirii în condiţii de siguranţă pe pământ.

Omul de azi nu se mai poate pune nici în locul personajelor romantuice construite de Shakespeare în cazul lui Romeo şi Julieta, de Eminescu, în cazul Luceafărului şi a Cătălinei sau de Radu Paraschivescu, în locul personajelor Pedro şi Ines din Portugalia cea inundată de soare. Aceasta pentru că spaţiul de extindere a individului din prezent nu depăşeşte complexul biologic, sfera biologică cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj romantic fiindcă apusul romantismului înlocuieşte perfect apusul de soare pe care nu îl mai admiră. Hormonii, aspectul financiar, poziţia socială sau profesională sunt singurele motive pentru care el mai iniţiază o relaţie conjugală. Iubirea sa se defineşte doar prin secreţia şi lucrul mecanic din dormitorul conjugal şi prin tranzacţii financiare şi materiale. Stagnarea, fie şi mişcarea, în spaţiul limitat al sferei biologice reprezintă cea mai degradantă înfăţişare a fiinţei umane, a acestei entităţi ce împleteşte complexul psiho-socio-cultural şi spiritual, ultima dimensiune fiind cea care validează omului transcendentul, acel dincolo spre care el tinde (conştient sau nu) şi în care va ajunge după ce va părăsi întru totul imanentul, imediatul la care s-a redus, s-a idiotizat, în prezent.

Omul „fast-food” nu mai preferă nici muzica instrumentală, nici cea aparţinătoare categoriei „romantice”. Gusturile sale se remarcă prin aceea că optează pentru „hip-hop” – o încărcătură de zgomote preluate de pe strada periferică, golănească şi transpusă în boxele maşinilor de lux sau cele ale vilelor apărute „peste noapte”. Muzica „tehno” – un ansamblu de sunete sinistre repetate fără a transmite nimic în afara unei repetiţii obsesive de motive muzicale. De fapt, însăşi viaţa lui este un portativ viu ce transmite „hip-hop”-ul şi „tehno”-ul bizar în care se regăseşte.

Orele omului contemporan aleargă zgomotos pe hipodromul timpului. El a ajuns să se întâlnească cu ceilalţi fără a se mai întâlni cu propria sa persoană, fapt remarcat la sfârşitul sec. XIX de filosoful german Martin Heidegger. Aceasta îl face o fiinţă străină de sine, o separare fatală şi determinantă pentru propriul destin.

Cine este el? Cum îşi explică existenţa? Ce caută de fapt aici? Sunt întrebări la care nu poate răspunde şi nici nu deţine curajul de a se auto chestiona. Astfel, portretul său este neclar. Aflat într-o natură în care ceaţa s-a coborât şi peste chipul său, el seamănă cu un războinic obosit aflat în faţa râulu peste care va trece, mai devreme sau mai târziu, fără a şti dacă destinaţia sa este Raiul sau Iadul – realităţi pe care le-a abandonat sau cel puţin le-a redus la periferia tăcută a conştiinţei sale.

Primăvara vivaliană întârzie să apară şi pe portativul său stau aruncate notele unei toamne a cărei frunze căzute din copacii singuratici s-au degradat.

Desprins de rădăcinile sale prin care îşi procura odinioară seva, lăsând în paragină celelalte sfere ale fiinţei sale, omul contemporan se vestejeşte până la stadiul de moarte şi dincolo de ea. Abia acest om este „omul nou” promovat de comunişti sau chiar hitlerişti. Acela de atunci era o mimare. De la bunici am aflat că lumea credea realmente în Dumnezeu. Omul de azi e o autentificare, o reprezentare fidelă a omului fără Dumnezeu dorit în trecut, a „omului nou” ce prostituează sensul etimologic al cuvintelor exprimate.

 

 

 

 

 

 

O primavara ciudata


Ciudată primăvară ne-a întâmpinat anul acesta. O primăvară influenţată de noi. Ce, numai instituţiile să fie influenţate de culoarea politică şi monetară? Primăvara se ia şi ea după noi, românii, cei pentru care anotimpul prim al anului nu ne-a prea atins încă. Probabil nici nu am sesizat că a venit. E drept, e o primăvară ce ne zâmbeşte cu surâsul uneoi rece al dinţilor soarelui spălaţi cu un Colgate ceresc. Ziua e cald, şi ai putea exclama că a venit primăvara! Seara e rece iar sfârşitul e marcat de o întrebare: a venit primăvara?

Floarea de vişin aproape că a trecut iar cotidianul a rămas neschimbat.

Zilnic îmi iese în cale „gardul căscaţilor” pe trotuarul pe care paşii mei îl măsoară obosiţi de rutina aceluiaşi traseu spre serviciu. Aceleaşi feţe schimonosite şi expirate, de formula chimică lichidă a alcoolului, stau la taclale şi îmi oferă ora exactă fără a mai fi necesar să îmi şifonez mâneca stângă ca să verific ceasul. Simpla lor prezenţă coincide cu mereu aceeaşi formaţie a acelor de ceasornic. Când uzez trotuarul pentru a face drumul întors, de la serviciu spre acasă (impropriu, fiindcă sunt venit din provincie în Bucureşti şi nu mă simt chiar ca acasă), peisajul nu este diferit de cel ce a obosit prin rutină ziua de ieri la aceeaşi oră: la „gardul căscaţilor” şi-a mutat dormitorul unul din cei ce pălăvrăgeau dimineaţa. Stă întins cu rateuri. Ratează mereu mutarea de la poziţia orizontală la cea verticală iar Sistemul Nervos Central îl descurajează mereu, mituit de aroma de rom sau de votcă ce l-a corupt pentru încă o zi. Soarta lui a fost crudă şi de această dată, ca să parafrazez un vers dintr-o poezie a cărei titlu, fără a fi mituit de aroma vreunei băuturi alcoolice, chiar nu îl mai reţin.

Când ajung în staţia de tramvai, maiestosul „41” se încadrează în traiectorie şi, uneori aerisit, alteori ducând povara tensiunii şi a grabei bancului de heringi ce urcă în conservă, mulţumiţi doar cu apa din atmosferă, opreşte pentru a-mi permite şi mie îmbarcarea. Sunt şi eu un peşte? Lumea e grăbită, eu la fel şi mă întreb ciudat unde aleargă lumea, ce nu suferă amânare în seara aceasta, unde se îndreaptă sau alte asemenea întrebări, când de fapt răspunsul e la mine, fiindcă şi eu sunt un grăbit uneori fără direcţie şi îndreptându-mă spre nicăieri. Vroiam să cuceresc o direcţie dar fiţele brunete al unei fete (aţi ghicit!) brunete mi-a dat peste cap instrumentele folosite cândva la ora de geometrie oricum neplăcută şi, am rămas asemeni unui bişniţar ce deţine valută şi nu cunoaşte cursul leu-dolar.

În timp ce spectacolul cotidian se desfăşoară şi suntem tentaţi să facem din trotuare, străzi, tramvaie, vicii şi oameni, recuzita imensei piese de teatru numită „Realitate” ce se joacă zilnic în faţa ochilor flămânzi, primăvara a venit! E venită de câteva zile bune. Ce facem? O admirăm? Sau o lăsăm să treacă pe lângă noi, însoţită de Dumnezeu, fără a ne atinge?! Ea, prima prinţesă în rochie de culoare verde şi porţiuni albe, ea, la a cărei sărut încurajat la Starea civilă a universului trezeşte la viaţă tot ce are viaţă din regnul vegetal şi animal, se pare, nu reuşeşte să ne trezească şi pe noi la viaţă. La VIAŢĂ. Nu reuşeşte să ne invadeze lăuntrul, universul interior închis cu multe lacăte grele.

A venit primăvara! Haidem să spargem lacătele! Să lovim cu baroasele lacătele noastre dacă încuietorile sunt ruginite, cheile nu ne mai slujesc sau poate că le-am pierdut. Ar fi păcat să plece de la noi primăvara fără să ne lase ceva din parfumul, prospeţimea şi din viaţa ei. Ar fi păcat să plece fără nici un impact în viaţa noastră, cu zilele acestea frumoase încă necaniculare, cu singurătatea şi nepăsarea noastră, cu rutina şi pierderea de noi şi din noi.

Timpul trece, primăvara va trece iar cu iarna aceasta cronicizată în noi mi-e teamă că vom ajunge în fază terminală când citostaticele sau retroviralele vor fi inutile pentru cancerul sau HIV-ul existenţei noastre, când deviaţia de sept al existenţei ne va mai împiedica să respirăm şi să mai mirosim admirativ parfumul proaspăt de primăvară.

Ne vom vedea prohodul încă în viaţă dar va fi prea târziu.