Paradisul studenției mele


sala-curss

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)

Continuarea în:

20150910_132428

Cartea poate fi comandată la prețul de numai 9,90 lei + eventuale taxe poștale, lăsând un mesaj în privat /blog sau Facebook sau cezar_augustusjunior@yahoo.com

LUXUL UMILINȚEI


tristete

Când ai tot ce îţi doreşti, când orice lux a devenit o banalitate, legea insuficienţei permanente te face să cauţi un altfel de lux: luxul umilinţei.
Ca obiect al umilinţei cuiva, simţi că pierzi, pe zi ce trece, condiţia de om. Te întrebi dacă relaţia în care te-ai angajat îşi mai are rostul sau mai are misiunea şi parfumul pe care o avea odinioară.
Orice om îşi are propriile sale limite. Atingerea limitelor sale cu „ajutorul” altcuiva, prin comportamente indezirabile, se rezolvă prin cuvântul cheie numit evadare. Fiindcă o relaţie resimţită, iar şi iar, ca pe o închisoare cu sistem deschis, este o detenţie pe viaţă. O persoană privată de libertate pe viaţă nu are altă opţiune concretă de a-şi schimba condiţia, decât să evadeze. E singura lui oportunitate ce poate să-i schimbe statutul. Altfel, înnebuneşte, dobândind o afecţiune psihică. Fie părăseşte mediul nociv, părăsind persoana care încearcă (conştient sau nu) să îl aducă la stadiul de posesor al unei afecţiuni psihice.
Nu poţi exista la infinit într-o relaţie în care nu mai eşti subiectul dragostei, ci obiectul plăcerii ei de a te umili. Când o relaţie s-a destrămat, devenind anormală, aproape patologică, distructivă, este indicat ca persoana sau persoanele implicate în acea relaţie să părăsească ecuaţia relaţională pentru a-şi putea menţine sănătatea mintală intactă.
O relaţie nefuncţională, cultivată de dragul imaginii/blazonului unei persoane angajate în acea relaţie, este o pierdere de timp. Este menţinerea neşansei de a întâlni pe cineva cu care relaţia ar fi benefică!
Nu putem exista la întâmplare, în relaţii haotice, dezordonate, cultivate în ignoranţă. Nu ne putem permite ca cineva să-şi permită aproape orice! E absurd să continuăm o relaţie care s-a transformat din colţul de rai, din tărâmul iubirii, în cel al urii şi al luptelor nesfârşite în domiciliul conjugal!
Când dialogul a dispărut,(…)

Cartea poate fi comandată pe Facebook – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂 Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

Reflecții la cinci ani după divorț


divort

Se împlinesc cinci ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază. Mi-am făcut bagajele și am plecat. Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde că n-a mai plouat. A fost secetă. O secetă de iubire autentică. Un pustiu de trăire.
A fost seceta siguranței că ești iubit și acceptat cu adevărat, asemeni acceptării pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Bărbatul își privește soția oarecum cu aceiași ochi cu care își privește mama. Sunt proiecții asemănătoare.
Revin. A lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației „el-ea”. Problemele, diferențele și plictisul s-au instaurat asemeni unor legi fizice fundamentale de pe Terra. Precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.
Fără acel „ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire.
Mitul dragostei erotice ce menține oamenii în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, nu depășește nivelul mitologic.
Dacă ar fi ca un cuplu să aleagă un singur obiectiv, doar unul singur, pentru atingerea căruia să muncească, cu scopul supravieţuirii, atunci atașamentul ar fi acela. Ataşamentul e realitatea ce conține emoționalitatea și afectivitatea care confirmă fiecăruia că este o parte esențială a întregului parcurs conjugal.
Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu rutinat e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină dinamică cuantică – afectele.
Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești, firești. Nu „atingem” suficient nivel imperceptibil vizual, emoțional şi spiritual. Nu ne atingem suficient sufletele. Ne sărutăm prea mult pe trup și prea puțin pe suflet. Cum să țină o relație cu o astfel de disproporție?
Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții. Iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la „pur și simplul” obiect ceresc ce degajă lumină. Nimic în plus.
Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie, pe care dorim să-l dăruim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.
Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-ai pierdut cu mult timp înainte să ajungi aici. Durerea divorțului e aceea a singurătății. A absenței fizice a celuilalt, conştientizate abia acum, când din câmpul tău vizual a dispărut. E o pată de inexistență din spectrul vizual. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului – de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru realitatea surprinsă de Dumnezeu înaintea creării Evei: „nu este bine ca omul să fie singur…”
Probabil că cine citeşte aceste rânduri e curios să înţeleagă ce „piese” ale relaţiei maritale au cedat la noi. Voi spune:

1. Comunicarea. Comunicarea dintre noi a devenit deficitară.
Atunci când încercam să fiu deschis şi să-i transmit ce simt sau gândesc, dacă nu era de acord cu ce îi spuneam, se enerva. Mă făcea să (…)       continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog. Dacă nu ești ”prieten(ă)” cu mine pe Facebook, pentru moment sunt blocat și nu pot să reacționez. Ai putea folosi nr meu de telefon sau adresa de e-mail: 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. De asemeni, pot fi lansate comenzi și prin sms la nr. 0727.318.457
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_1557

 

Filosofia ”de unică folosință”


filosofie

Îţi aminteşti aceste rânduri?

Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar era valabilă condiția expusă de ofițerul stării civile care i-a căsătorit: „la bine și la rău”.
Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo. Bunica însă comanda acasă. :)))
Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia „de unică folosință”, întâlnită, probabil, pentru prima dată, în anii ‘90. A venit din Occident, însoțită de enervanta și firava veselă de unică folosință și pet-urile de suc și apă minerală din plastic. Folosim această filosofie și când ne raportăm la oameni și relații. La oamenii dragi cu care am construit relații. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni „din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic… care se abandonează repede-repede, când s-a consumat.
E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonăm persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile, când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, „de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea.
Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță, după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. E ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm „una-două”, fără niciun sentiment.
Despărțirea ne marchează, (…) continuarea în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei.

IMG_0056

Din Paradis, în deșert


desert

N-am pășit niciodată în paradis. Mi-am imaginat doar acea grădină cu frumusețea virgină, nemodificată de mâna omului.
Probabil că Dumnezeu a dorit să păstreze intactă imaginea paradisului gândită de El, fără a-și asuma riscul schimbării acestei imagini de către om. De omul căzut. N-a vrut să împartă drepturile de autor cu nimeni. Altfel, paradisul risca să devină o caricatură, apreciată, probabil, doar apelând la estetica urâtului.
Lăsând și paradisul la discreția omului, asemeni pământului, cel dintâi loc ar fi putut avea înfățișarea tristă a lumii de azi, cu ape poluate și păduri decapitate, cu animale sălbatice împotriva omului și cu omul ridicând mâna împotriva animalelor. Cain ar fi vărsat sângele fratelui său, Abel, în paradis.
Fiindcă paradisul e locul odihnei și al relaxării, al sublimului, ce nu mai putea fi păstrat. Prin cădere, omului îi era destinată o altfel de viață – bărbatul aștepta o viață marcată de suferința provocată de trudă și transpirație, iar femeia, o viață a suferinței nașterii copiilor. Astfel, n-am mai fi avut reprezentarea idealului, fiindcă totul ar fi devenit „o apă și-un pământ”.
La sugestiile șarpelui, omul s-ar fi apucat cu siguranță să maltrateze și natura paradisului. Și de aceea Dumnezeu l-a izgonit, salvând paradisul de amprentele și urmele pașilor săi și ai urmașilor lui, incapabili să mențină frumusețea originară.
Și noi – tu și cu mine, am maltratat paradisul. L-am ciopârțit prin durerea ce ne-am provocat-o singuri, până ce n-a mai fost paradis, ci infern. Atunci m-ai părăsit și am ajuns în deșert.
Interesant cum primele rezultate ale motorului de căutare consacrat (google) oferite cuvântului „paradis”, nu au de-a face cu sensul originar al său. I se atribuie semnificații mercantiliste, gastronomice, turistice. Abia la a treia pagină, apare poezia lui Lucian Blaga, Paradis în destrămare, ce începe cu versurile:

„Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.”

E semn că paradisul e pustiu și nelocuit. Nimeni nu mai dorește cu adevărat paradisul, nimeni nu mai luptă pentru a ajunge acolo. Mai există oare, vreo femeie, ce dorește să aducă paradisul în viața unui bărbat?
Îngerul responsabil cu paza intrării în paradis șomează plictisit. Nu mai luptă cu vreun om care-ar veni să redobândească minunatul loc dăruit primilor strămoși.
Știi, fiecare bărbat e un Adam în relație cu o Evă. Suntem un tandem indivizibil. Fiecare din noi este jumătatea componentă a întregului, ce conferă sens și împlinire fiecărei părți componente.
Luați separat, despărțiți, suntem incompleți. Ne lipsește celălalt. Cunoaștem asta prin aceea că, atunci când există în proximitatea noastră, celălalt umple marea absență. Astfel, celălalt este marea prezență după care tânjim cu toată ființa noastră, ce vrea să se interconecteze, cu toți atomii și receptorii lui, la atomii și receptorii corespunzători ai celeilalte ființe.
Ne dorim contopirea cu celălalt. Ne dorim contopirea identităților, simțurilor și ființelor noastre, singularul „eu”, devenind, astfel, „noi”, rodul de mai târziu al acestei contopiri – copilul/copiii, fiind expresia imuabilă a eternei contopiri dorite în geneza relației. De ce mulți dintre noi se răzgândesc și uită eternitatea dorințelor incipiente?
Nu știu dacă pentru tine am fost vreodată Adam. Nici dacă-ți doreai eterna contopire cu mine. Pentru mine, tu ai fost Eva, ființa cu care-mi doream tandemul etern al iubirii. Erai singura femeie la care visam, singura variantă a sufletului meu. Prin tine am ajuns să cunosc Paradisul. Sufletul meu era în Paradis atunci când ne sărutam sau ne îmbrățișam cu acea strânsoare ce-mi oferea acea beatitudine.
Oare de ce ea și numai ea, femeia, aduce în viața unui bărbat paradisul? Să fie de la asemănarea de forme – rotunde, dintre paradis și femeie? Căci nu-mi imaginez un paradis pătrat, nici dreptunghiular, nici rombic. Cum nu-mi pot imagina existența vreunei femei cu linii drepte. În orice caz, doar formele rotunde ale unei femei sunt atrăgătoare în ochii unui bărbat. Dar sufletul unei femei, oare ce formă are? Cel mai probabil, e sferic. Altfel, cum ne-ar putea face fericiți, pe noi, bărbații?
Când ai plecat, ai luat Paradisul cu tine: cu apă și verdeață, cu triluri de păsărele și răsărituri de soare, cu palmierii la umbra cărora ne adăposteam de arșiță. Ai lăsat în locul lui deșertul – un spațiu întins, (…)    continuarea în continuarea capitolului este în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Absenţa succesului – o formă de eşec a relaţiei noastre?


succes

Nouă, oamenilor, ne place să fim doar în proximitatea oamenilor de succes. Avem capacităţi reduse de a rezista lângă oamenii care se chinuie şi nu reuşesc să răzbată. Rezistăm puţin lângă cei care încearcă să facă ceva dar (încă) nu au rezultate.
Am simţit-o pe propria-mi piele. M-ai părăsit tocmai din această cauză: absenţa rezultatelor, a succesului. Recunoaște! Rezultatele mele întârziau să apară. Mi-ai dovedit că motivaţia ta fundamentală de a rămâne lângă mine nu a fost iubirea, ci succesul. Nu ai construit relaţia pe temelia iubirii, ci a succesului potenţial pe care-l miroseai venind. Dar n-a venit. Și ai plecat.
Iubirea rămâne lângă tine şi atunci când eşti în cădere liberă. „Succesul”, evident, te abandonează dacă rezultatele aşteptate întârzie să apară. Iar ea m-a schimbat cu un om de succes, probabil.
Eu nu m-am abandonat. Şi n-o voi face niciodată. Cred în mine. Cred că sunt un om de succes. Am trecut prin multe eşecuri. Acestea nu mai au un impact negativ, devastator, în universul meu interior. Ştiu că un om care nu se dă bătut, în ciuda eşecurilor sale, este un om de succes. Chiar dacă succesul său nu se vede. Chiar dacă, în aparenţă, n-are nicio perspectivă, nicio strategie, niciun orizont al succesului nu se întrevede. Vine ziua când va triumfa. Vine ziua când voi triumfa, iar tu vei regreta.
Odinioară, (…) continuarea capitolului este în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Paradisul îndrăgostirilor, deșertul despărțirilor


poze indragostiti (132)

M-am întrebat adesea, de ce ni se îngăduie deșertul despărțirilor? De ce Dumnezeu, în providența Sa, permite întâlnirea și investirea noastră în relații ce nu ne duc la destinație? De ce a trebuit să mă-ntâlnesc cu tine și să trăim, în zadar, tot acel timp în așteptarea zilei când ne vom uni viețile la altar, în fața spectatorilor? De ce n-am fost asemeni lui Adam și Evei? De ce ni s-a refuzat privilegiul de a ști că (nu) suntem unul pentru celălalt? De ce nu ne îndrăgostim și nu ne căsătorim cu persoana de care-am fost îndrăgostiți prima oară?
Am motive serioase să-mi pun astfel de întrebări.
Nici unor foști colegi de facultate nu le-a fost mai ușor.
Să-ți povestesc:

Nu ai fost singura persoană la care m-am aruncat cu gândul la acea zi deosebită pe care sora lui Radu Popa o visa din clasa întâi. Nu ai fost prima persoană cu care am trăit paradisul îndrăgostirii și nici deșertul despărțirii.
Îmi amintesc că, în primul an de facultate, m-am îndrăgostit de Roxana. Nu era prima fată de care mă îndrăgostisem. Dar a fost fata cu care am avut prima relație. Era o studentă ce se dorea eminentă, la medicină. Nu știu ce m-a atras la ea. Probabil puritatea. Era o ființă simplă și curată sufletește. Nu epata prin forme trupești pe care ea să le scoată în evidență, nici printr-o frumusețe trivială, accentuată prin cosmetizare. Era șatenă, părul lung și drept, ochii căprui, comunicativă și mică de statură. Am avut o relație scurtă, de ordinul câtorva luni, căreia i-a pus capac un coleg de-al meu de facultate, Carol, care „mi-o suflase”, profitând de neînțelegerile noastre și, probabil, de incapacitatea mea de a-i oferi un răspuns concret la întrebarea „când vrei să te căsătorești?”.
Incapacitatea de a răspunde la această întrebare a fost și mobilul ultimei noastre despărțiri. Îți amintești?
Nu ajunsesem la stadiul iubirii cu studenta de la medicină, nesiguranța relației împiedicând oarecum nașterea iubirii. Astăzi, Roxana este căsătorită cu Carol și, cu siguranță, dacă va citi aceste rânduri, va deschide și ea, asemeni mie, sertarul amintirilor în care mă va regăsi: naivul și slabul student înalt cât o ușă, care s-a aventurat să o curteze.
Gândindu-mă la ea, dar și la tine, nu am reușit nici până azi să înțeleg lejeritatea unei femei de a se muta dintr-o relație în alta, asemeni trecerii unui tren prin două stații apropiate.
V-a lipsit, amândurora, liniștea unor momente de reculegere întinse pe luni bune, cu scopul reabilitării universului interior și al elaborării bilanțului relației bușite în zidul dur al realității și ignoranței voastre.
Ați sărit în brațele altui bărbat de parcă acesta ar fi fost Hristos, Mântuitorul, sau bărbatul visurilor voastre. Parcă n-ați mai simțit un bărbat la zero milimetri distanță de voi. V-a trecut atât de repede trauma produsă de ruptura ultimei relații, încât mă întreb: chiar aveați resurse interioare pentru următoarea?! Mă îndoiesc serios. Le-ați livrat bărbaților gogoși tăvălite în zahăr pudră amestecat cu zahăr vanilat.

O alta a fost Eleonora. Mă-ndrăgostisem de chipul ei brunet, cu ochii negri, privirea melancolică și mersul lent, vorbirea calmă și caldă. S-a întâmplat în urma despărțirii de Roxana.
Dorind s-o surprind plăcut și s-o sensibilizez, am încercat să-i dăruiesc un ceas, o jucărie de pluș și-o carte poștală. Îmi amintesc reacția ei: imprevizibilă, abruptă și rece. M-a respins, asemeni unei adolescente la care vine un moșneag bărbos, urât, neglijent cu propria înfățișare și mirosind a alcool.
A păstrat cartonul, dar a refuzat ceasul și jucăria de pluș. Ceasul era un simbol al trecerii timpului, căruia, probabil, nici azi nu-i conștientizează ireversibilitatea. Nici azi nu realizează, probabil, că anii se duc, iar fiecare an care trece lasă în urma sa doar amintirea.
Timpul îi confiscă, cu fiecare an care trece în singurătate, un an de iubire pe care-l putea trăi, dacă atunci, în acea iarnă, accepta căldura și dorința sufletului meu. I-am și spus că e prima și ultima mea încercare cu ea. Și m-am ținut de cuvânt. Probabil nu am fost nici primul, nici ultimul băiat care s-a îndrăgostit de ea. Și, probabil, n-am fost nici primul, nici ultimul față de care ea, Eleonora, a reacționat așa.
Astăzi, tânjește, poate, după o relație stabilă cu cineva, privind la colegele ei care și-au construit o viață de familie, iar ea încă nu-și leagănă copilul. Oare când…?

Patricia a fost o altă brunetă pe care am (…)         continuarea capitolului în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea