Infernul primilor ani de școală


Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când mă gândesc la primii ani de școală, mă cutremur. Manualele şcolare îmi dădeau fiori. Eram zilnic cu Bau-Baul în ghiozdan!
Din clasa mea, cred că eram elevul cel mai naiv, mai greoi la minte și mai slab la înfățișare. Aproape că mă lua vântul pe sus, spre norii în care stăteam cu capul, oricum. Eram ultimul pe clasă. Nu-mi plăceau cărțile deloc. Până la 16-17 ani nu prea mi-a plăcut să citesc.
Aveam o bibliotecă de care mama s-a îngrijit să existe, în apartamentul cu două camere din strada Carpați, în orașul Siret.
Ceea ce mi se cerea la școală erau romanele care existau în biblioteca de acasă. Ori mie nu mi-au plăcut romanele care nu erau altceva decât niște telenovele închise între coperțile unor cărți. Nu spun că n-am citit. Eram nevoit să mai răsfoiesc câte-un roman, două. Mare neplăcere a fost să urmăresc telenovelele pe paginile alb-gălbui.
Clasa întâi a fost un mare coșmar pentru mine. Nu era de ajuns că nu mă agrea cartea. Nici pentru colegi nu eram o mare simpatie. Stăteam în bancă cu Ancuța și, nu știu din ce tărășenie, ne-am luat la harță. Iar stimabila școlăriță, de iute cum era, m-a altoit puternic cu o riglă de lemn pe una din mâini. Fiindcă aveam cerneală de prisos în stiloul chinezesc, m-am transformat ad-hoc în micul Picasso. Am făcut din cămașa ei albă o mică operă de artă, în care se combina albul cu albastrul, obținând o imagine pe care nici eu nu puteam s-o explic.
Când vedeam manualele, mi se făcea frică. Nu pricepeam (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Gusturi şi parfumuri din copilăria mea


Am avut o copilărie bogată. Una suprasolicitată de multe parfumuri și gusturi!
Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama mă răsfățau cu ciorbe diverse, din care emana îmbietorul miros de pătrunjel sau leuștean, salate din ceapă verde, salată și roșii sau spanac. Toate erau proaspete și, adaptându-mă limbajului contemporan, erau „bio”. Le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că nu mâncasem de mult timp. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios remarcabil, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude, care răbdase mult de foame la fostul stăpân.
Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodau de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și din spatele casei. Mai târziu, trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață delicioasă. Toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de paradis.
Nu pot uita perii din fața casei. Rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură înghițitură.
Astăzi, perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați cu fierăstrăul care habar nu avea ce „făbricuțe” de fructe delicioase demolează. Fierăstrăul a gustat puțin doar din lemnul sec și uscat prin ale cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva acelor peri.
Vara savuram căpșuni cu zahăr. Țin minte că, odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile dintre căpșuni ce trebuie smulse. Erau plecați de-acasă când, dorind să le fac o surpriză, m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg, de fapt și căpșunii. Surpriza a fost neplăcută… „Producția” de căpșuni a acelui an a fost compromisă.
Îmi făcea o plăcere deosebită să miros florile de tei de la poartă. Undeva în iulie, teiul te înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces, ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Tudor Gheorghe ar fi slăvit, probabil, teii, în locul salcâmilor înnebuniți, lângă teiul de la poartă…
Îmi amintesc și de iarba proaspăt cosită al cărei miros mă urmărea în serile când jucam „ascunsa” sau „pac-pac” cu vecinii.
Apropo! Primăvara, până toamna târziu, strada bunicii era însuflețită de glasul nostru, al copiilor. Nici iarna nu lipseau urmele din zăpadă. Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții, ieșeam pentru a ne da cu sania sau a juca hockey pe lacul îngheţat al lui Sorin. Astăzi, strada e tăcută. Iarna, doar roțile mașinilor și pașii mari ai adulților lasă urme pe zăpada din fața casei. Copiii sunt puțini… și, oricum, calculatorul le acaparează toată atenția.
La sfârșitul verii (…)      continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Obiectele copilăriei mele


Sunt un nostalgic și-mi place să călătoresc în timp. Caut în sertarele memoriei amintirile primilor ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului „coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile din copilărie sau deciziei alor mei bazate pe crezul inutilității lor, de a mi le arunca.
Mă opresc uneori să admir pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri ale sale. Încă funcționează. Încă ascult la el Au clair de la lune, Twinkle, twinkle, little star sau Humpty dumpty. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.
Mai am macheta decapotabilă a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluş; toate intacte. Parcă au fost primite recent, nu acum 20 de ani.
Păstrez și ceasul de masă, rusesc, al mamei, marca Slava. Este mai vechi decât mine. Pentru acest ceas, timpul s-a oprit. Asemeni mamei mele, din existența terestră. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: ora 03:00 din 15.10.2000. Coincidență?! Minune?!
Păstrez şi doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă la imaginea oferită de Platon binelui și răului din noi – calul alb și calul negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea din primii ani ai existenței mele.
Nu pot omite veioza muzicală ce încă funcţionează. Încă ascult cântecul ei săltăreț, când îi armez mecanismul și privesc cum înfloresc trandafirii albaștri din interiorul capacului de sticlă.
Le-am recuperat pe toate din (…)

Continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Reflecții la împlinirea celor 31 de ani


31

Am terminat de scris încă un an cu viața mea. Înaintez în istorie. Trăiesc. Sunt încă contemporan cu ea și cu viața. De azi, încep scrierea unui nou an. Câți vor mai fi? Doar Dumnezeu știe. E cert doar că am apucat să trăiesc 31 de ani. Sunt mulțumit că prin harul și îndurarea lui Dumnezeu am ajuns aici. Sunt bucuros că n-am trecut prin experiența vre-unui accident auto, nici prin cea a unei afecțiuni medicale grave. Exersez secretul mulțumirii, acela de a fi mulțumit cu ceea ce am acumulat până acum și aici. Nu mă aventurez prea tare cu așteptările, cu capu-nainte, în viitor, pentru ceva ce, probabil, nu voi avea vreodată…

N-am înțeles nici până la această vârstă de ce, la onomastica cuiva, lumea se bucură? Practic, sărbătoritul marchează prin ”baieramul” oferit amicilor dispariția unui an din puținii ani pe care-i trăiește pe acest pământ. Oare nu s-ar potrivi mai degrabă condoleanțele?

Ce mă nemulțumește la 31 de ani? Nu sunt convins c-am întâlnit femeia care să-și articuleze iubirea ei pentru mine, de o voință puternică. Nici pe cea care să-și ancoreze iubirea de credința puternică în Dumnezeu și în relație.

Înainte să plece din viața mea, ea nu s-a întrebat dacă este/a fost cea mai iubită femeie de mine? Nici dacă va fi cel puțin la fel de iubită de următorul bărbat? În felul acesta, probabil, ea poate rata iubirea vieții ei…

Sunt bucuros că am terminat de scris cartea în care vorbesc de  paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie și paradisul copilăriei sau al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentului iubirii noastre.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine.

Fiecare despărţire a fost percepută de mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Sunt în plin proces de publicare al cărții. Lucrez la ultimele detalii necesare publicării și sper ca în cel mai scurt timp, cartea mea să vadă lumina tiparului.

Dacă vreți să-mi urați ceva, vreau să-mi spuneți orice, dar nu mai repetați deja exasperantul și mult-plagiatul ”la mulți ani”. Să vedem cât de creativ sunteți.

Jurnal de Cluj-Napoca


Am vizitat la sfârşitul acestei săptămâni, pentru prima dată, oraşul Cluj-Napoca. Ieri şi azi, necunoscutul oraş din Transilvania mi s-a făcut cunoscut plăcut privirilor mele însetate de frumos. În acest oraş nu doar arhitecţii pot admira câteva catedrale impunătoare ce se înalţă maiestoase pentru a apropia parcă cerul de pământ. Aici, oamenii par amabili, fără izul de oţet specific multor bucureşteni. Aerul e ceva mai curat decât în Bucureşti, iar coşurile de gunoi nu sunt rarităţi muzeale întâlnite uneori şi pe trotuare. Poţi jupui liniştit câteva banane fără a te-ngrijora în privinţa abandonării corespunzătoare şi în timp util a ambalajelor vegetale, a cojilor ce au furat din galbenul soarelui ce a lipsit astăzi pe cerul întunecat din Cluj cu norii, de un cenuşiu negricios, ce ţineau pedala de frână apăsată pentru a nu permite ploii să se dezlănţuie.

Cea mai fascinantă atracţie a fost Grădina Botanică. Mi-a plăcut enorm apariţia ei în spaţiul liniştit şi splendid, cu multe plante amenajate elegant, îmbiindu-mi privirea şi lăsându-mă cu „papilele gustative” ale ochilor activate de ceva parcă nou, plin de viaţă şi culoare. Grădina îmbina cu talent spaţiul natural, în care aproape nu ai fi găsit amprenta şi bocancul fiinţei umane, cu urma celor ce au adus plante de provenienţă străină tărâmului românesc şi le-au amenajat pentru a ne încânta ochii salivând de frumuseţea ce nu o putem lua cu noi decât cu amintirea din care se va hrăni apoi Nostalgia, prinţesa în rochie albastră, veşnic tânără, al cărei chip inundat de zâmbet şi seninătate ne va vizita pentru a ne molipsi în încercarea de a ne face asemeni ei. Bucureştiul poate să îşi ascundă în uitare banala Grădină Botanică de lângă Cotroceniul încă dominat de mult nedorita umbră a Presidentului Băsescu.

Dacă Edenul ar fi fost localizat în spaţiul mioritic, atunci cu siguranţă Adam ar fi cunoscut-o pe Eva la Cluj. Ea ar fi fost ardeleancă. Dar cine ştie? Poate că a fost aşa. Poate că această grădină paradisiacă a fost amenajată de Dumnezeu chiar pe tărâmul Clujului de astăzi. Probabil, Grădina Botanică de aici e chiar locul Edenului evocat în Sfânta Scriptură. Aceasta fiindcă din aer am auzit încă lovindu-se de timpanele mele ecoul ameţitor al săbiilor de foc învârtite de îngerii trimişi de Dumnezeu cu unicul motiv de a împiedica intrarea omului căzut ce nu mai avea dreptul să deţină buletin de Eden, al acestui kilometru zero al pământului şi care ar fi încercat să pătrundă fraudulos pentru a se înfrupta din pomul vieţii şi a trăi veşnic, fără a mai îmbătrâni sau a muri şi fără a mai avea nevoie de Mântuitor.

Eu, asemeni lui Adam, m-am simţit singur în această grădină superbă. Cu toate că mă plimbam prin splendoare, nimic din grădina aceasta nu coexista fiinţei mele interioare. Nimic nu-mi oferea semnificaţie profundă. Am aşteptat-o pe Eva, dar nu a venit. Am explorat de jur împrejur… Acelaşi nimic… Am omis să strig după ea. Aş fi fost dispus, precum cel dintâi om, odinioară, să fiu cufundat într-un somn adânc pentru ca Dumnzeu să-mi poată lua o coastă şi, aidoma secvenţei edenice, să mi-o creeze pe Eva, unică şi irepetabilă, asemeni mie, fiinţa aceea feminină care să-mi fie dăruită şi de care să mă poată despărţi doar moartea. Dar nu a fost aşa… M-am regăsit trei ceasuri mai târziu în gară, aşteptând trenul, pentru a merge la Bucureşti. Eram la fel de singur precum am intrat în Grădina Botanică. Poate altădată… sau poate niciodată…

Obsesiile mele


Am găsit pe blogul cuiva o leapşă pe care o preiau şi eu.

Obsesiile mele? Hmmm. Nu sunt multe dar sunt…

În primul rând sunt obsedat de scris. Încă pe vremea când eram la grădiniţă mi s-a revelat că peste ani o să fiu obsedat de scris. Când îi spuneam bunicii că o să-mi placă să scriu, pe vremea când nu ştiam nici măcar să ţin un instrument de scris în mână, bunica îmi replica spunându-mi că după clasele primare o să mi se facă lehamite de scris. Din nefericire pentru ea, nu a fost aşa şi nici până acum nu s-a împlinit presupoziţia ei. Scrisul îmi face bine. Este asemeni unui act terapeutic mai eficient decât o aspirină sau un paracetamol.

O a doua obsesie a mea e reprezentată de lectură. În ultimul timp sunt pasionat de cărţile ce abordează domenii precum cel politic sau economic.

O a treia obsesie este gândul de a-mi întâlni jumătatea cu care să împart prezentul şi viitorul, timpul, energia, în definitiv ceea ce sunt, ceea ce voi deveni. Să o întâlnesc pe cea cu care să schim două braţe calde şi cu care să construiesc un colţ de paradis la noi acasă.

O altă obsesie e reprezentată de blog. Îmi place să lecturez ceea ce se debitează pe blogul lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu.

Nu în ultimul rând, sunt obsedat de mare. 

O ultimă obsesie: somnul de dimineaţă. Sunt înnebunit să dorm dimineaţa, să lenevesc fără să fiu deranjat în patul inundat de razele de soare ce-mi zgârie faţa pentru a mă scula.    

Visul meu


Visul meu este să scriu şi să citesc. (De fapt este unul din visele mele. Faceţi abstracţie de faptul că scriu ca şi cum ar fi unicul meu vis.)

Îmi pare nespus de rău că în vremea paradisului vieţii mele, acela al copilăriei, am retezat puţin câte puţin din aripile acestui vis pe care doar de puţin rimp îl conştientizez. Atunci aveam tot timpul din lume să o fac şi nu o făceam. Abia acum, într-un târziu ceas ce se scurge cu regrete, îmi cultiv visul acesta. Dar mi-l cultiv frustrat fiindcă timpul nu îmi este un amic. Îmi este un duşman care rânjeşte ori de câte ori îmi şopteşte mişeleşte că trebuie să plec la serviciu, trebuie să mănânc, trebuie să dorm, trebuie să spăl, trebuie să fac cumpărături sau să efectuez nişte plăţi de care nu mă pot debarasa.

Asemeni lui Cărtărescu, pentru mine scrisul e modul prin care îmi plătesc biletul pentru a exista. E tariful achitat (nu ştiu cui) pentru a intra pe uşa unei noi zile, pentru a păşi pe podul unei noi luni şi a intra în cetatea unui nou an. Nu e uşor să scriu. Scrisul mă consumă. Diferenţa este că, spre deosebire de alte realităţi care mă consumă într-un mod pe care l-aş abandona dacă aş putea în pustiul inexistenţei, scrisul mă consumă într-un mod plăcut. El este un act catarhic, un mod de a scoate produsul univerului interior la suprafaţă, un mijloc de comunicare.

Când scriu simt că trăiesc, că fac ceva care dovedeşte cât se poate de palpabil că exist, că amprentez pagina reală sau virtuală cu propriile mele gânduri şi idei, cu propriile mele satisfacţii sau insatisfacţii cu zborul înalt sau căzut al fiinţei mele, în definitiv, cu mine, cu tot ceea ce sunt şi îmi doresc. Scrisul e un mod de a rămâne nemuritor, pentru că şi după moartea biologică a ta rămâne ceea ce ai scris. Acel ceva produs de tine prin scris rămâne. Nu are moarte. Cel mult, va muri în conştiinţa oamenilor. Atât.

Când citesc mă având într-o altă lume. Mă mişc în lumea conturată şi mobilată de autorul unui articol, al unei cărţi, al unei poezii. E ca şi cum trec graniţa din spaţiul real al materiei în spaţiul imaginar pe care îl simt cât se poate de real încât îmi vine uneori să strig asemeni lui Arghezi: „ESTE!” Ce mi se pare interesant e faptul că nu am nevoie de Paşaport pentru a păşi în lumea fiecărei cărţi. Am nevoie doar de timp şi disponibilitate, condiţionări pe care mi le asigur pentru a-mi îndeplini visul: acela de a scrie şi de a citi.