M-am alăturat și eu campaniei inițiate de Radio România Cultural, ”uită o carte undeva”


20150910_132428

M-am alăturat și eu campaniei inițiate de Radio România Cultural și am ”uitat o carte undeva” în metrou, deși, inițial, în cursul zilei de ieri intenționam ca azi să ”uit” o carte pe una din băncile Parcului Herăstrău.

Au fost nori pe cerul Capitalei și am renunțat la ideea de a ”uita” cartea în parc de teama ca cititorul/cititoarea anonim(ă) care o va găsi, să o ia udă și, de fapt, să o abandoneze…

20150910_132419

Așadar, am luat o carte scrisă chiar de mine, am lăsat un mesaj cititorului/cititoarei care o va găsi, am ”uitat-o” pe unul din scaunele din ultimul vagon, am făcut poze și am plecat în alt vagon.

P.S. Despre această campanie puteți citi aici.

Anunțuri

Eu, prin obiectivul lui Mihai Enachi


10002936_823195321043436_1102880532_n

961291_823195107710124_2039055963_n

10173299_823195067710128_1230083084_n

Mihai Enachi este autorul acestor fotografii. L-am descoperit în toamna anului trecut, admirând fotografiile realizate de el unui amic care le-a postat pe pagina de Facebook. Am intrat pe pagina de FB a lui Mihai și am acceptat provocarea de a da like și share unei postări. Astfel am câștigat o ședință foto. Am acceptat cu bucurie premiul. Dar nu s-a concretizat nimic anul trecut. Abia în această după-amiază.

Dificil de crezut pentru România: Mihai s-a ținut de cuvânt. Ședința foto a avut loc la ora și locul stabilit: Parcul Titan, ora 18:15. M-au uimit profesionalismul și talentul său, răbdarea și atitudinea sa, cât și promptitudinea cu care mi-a livrat fotografiile executate. Bravo Mihai Enachi!

Mihai Enachi poate fi găsit pe site-ul http://7arts.ro/

Din câte știu, el s-a specializat în fotografia de nuntă încă din 1996, dar din ce am observat urmărindu-i portofoliul actualizat periodic pe pagina sa de facebook, se ocupă cu orice tip de fotografie ce necesită implicarea unui profesionist !

10173298_823195331043435_1041183837_n

10253396_823195337710101_250582961_n

Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Fără timp. Fără semnal


timp

Aseară am ieșit din nou în Herăstrău să alerg. De obicei alerg aici și o fac fără să iau prea multe cu mine. În buzunare nu iau decât șervețele, iar restul, telefon, cartelă de metrou, chei, le țin în mână. Deși sunt obiecte pe care le port frecvent, chiar și atunci când ies să alerg, acum nu mi-am luat ceas, nici telefon mobil. Nici buletin sau permis auto. Senzația? Ciudată. Am simțit neliniștea faptului că am pierdut noțiunea timpului. Și potențialul de a intra în legătură cu o persoană apropiată. Am simțit că-mi lipsește ceva: cunoașterea timpului ori de câte ori simt nevoia să știu cât timp a mai rămas în fiecare zi. Am simțit că nu-mi (mai) pot satisface nevoia de socializare celulară. Dar și mai liber. Fără poveri și triluri de telefoane prin buzunare.