Despre o întâlnire eșuată CU DOI ROBOȚI


image_123249672213641000_1

Astăzi am avut de-a face cu doi roboți. Nu vă speriați. Nu ne atacă japonezii. Și nici n-au coborât personajele din desenele animate cu roboți, în realitate.

E vorba de roboții inofensivi pe care-i întâlnim la stațiile de metrou și care vând sucuri, ciocolată și chiar coduri de reîncărcare a cartelelor de telefonie mobilă preplătite.

Unii le spun simplu, aparate. Dar eu, când le privesc, am în minte imaginea unui robot. De aceea îi numesc astfel.

Într-o stație de metrou centrală am încercat să cumpăr un cod de reîncărcare pentru unul din telefoanele mele mobile și, din cauza setei, și o doză de cola. Și primul și al doilea robot au refuzat să-mi ia banii! Probabil au și ei un orar de funcționare. J

Mă întrebam, după această banală experiență, cum ar fi ca de mâine să dispară toți comercianții, toți funcționarii ce lucrează în bănci și să fim nevoiți să ”vorbim”cu roboții care să ne livreze bunurile și serviciile de care avem nevoie, și, într-o zi, aceștia să ne refuze banii pentru comenzile și cumpărăturile pe care intenționăm să le achităm? Dar dacă nu am mai putea plăti facturile la utilități? Cum am reacționa?  

Reclame

Personaje vechi, personaje noi


Pe scena lumii se joacă o piesă ce are încă în distribuţie un personaj principal ce se dorea să dispară…Dar nu, nu dispare. Se anunţă un spectacol palpitant cu un rol vast pentru Criză. Criza, da, că desprea ea este vorba. Ea e personajul cu rezonanţă internaţională despre care vorbim. Criza, ce nume iritant, cu ce notorietate! Vorbim de ea peste tot, de dimineaţă şi până seara. La orice colţ de stradă, de la mic la mare, numele ei e în gura tuturor. Până şi oamenii de afaceri, care, cu siguranţă gândesc la cina romantică de seară cu o femeie tunată, de Dorobanţi, îi acordă mai multă atenţie Crizei! Cică în 2008 nu avea musculatura suficient de dezvoltată, se antrena într-o sală de fitness. În ringul de box nu a lovit cu suficientă forţă. Încă nu ne-a făcut K.O. Aparatele la care-şi lucra grupele musculare nu-i solicitau prea mult efort. Acum e 2011. Sunt voci care spun că fetiţa aceasta fiţoasă şi-a schimbat sala de antrenament. Se pregăteşte într-o sală de forţă. Trage la haltere cu greutăţi mari pentru a-şi defini musculatura. Se pregăteşte pentru la anul şi vrea ca în maxim doi ani să ne facă K.O. Va reuşi? Superstiţia, un alt personaj de salon, ne face cu ochiul de undeva, din colţul scenei, şoptindu-ne că în 2012 va fi un adio final. Lângă ea, deasupra scaunului pe care ea stă aşezată confortabil, Superstiţia a atârnat calendarul maiaş ce profeţeşte STOP-ul existenţei pentru anul viitor. Dacă ea vorbeşte de ce se va întâmpla, în viitor, fratele ei mai mare, Mit-ul, bătrân şi sătul de zile, încearcă să ne răpească privirea de la viitor spre trecut, unul îndepărtat, despre care nu există nici cărţi de istorie şi pe ideile căruia s-a depus praful. Corupţia, un alt personaj bătrân, este prezentă unde te aştepţi şi nu te aştepţi. E o doamnă cochetă, uneori vulgară, o damă de companie de lux la care au acces oamenii cu bani. Ea îi scapă pe criminali de “mititica”. Ea oferă locurile de muncă din birourile călduroase, iarna şi, din excursii, vara. Doar ea semnează contractele exprimate în monedă europeană sau americană cu multe zerouri. Singurătatea e personajul care ne însoţeşte mai tot timpul. Ne ţine companie când prietena sau prietenul ne părăseşte sau suntem certaţi. Dumnezeu e personajul absolut despre care vorbim conjunctural, ca Persoană divină despre care am auzit că a creat mecanismul ceasornicului numit glob pământesc cu oameni cu tot şi cosmosul. Din păcate El e undeva sus – asta dacă nu suntem în asentimentul lui Nietzsche şi îi facem prohodul lui Dumnezeu…

Fotografii de ieri, fotografii de azi…


Personajele ce trăiau pe vremea când încă erau la modă aparatele de fotografiat clasice, cu film, şi fotografiile scoase în camera obscură pe hârtie fotografică – deşi mai terne decât cele scoase de aparatele digitale, erau mai vii, mai pline de strălucire şi de viaţă. Acum privesc la fotografiile digitale. Cele făcute de mine, sau postate de alţii pe facebook. Compar. Fotografiile de ultimă generaţie sunt mai reuşite, mai clare. Dar, parcă, oamenii sunt mai lipsiţi de viaţă ca oricând. Au privirile triste în ciuda zâmbetelor livrate instant. Nu mai au timp de viaţă, decât de planuri, obiective şi acţiuni… Nu-i aşa că noi, oamenii, ne-am înstrăinat unii de alţii şi doar pozăm o aparenţă ipocrită pentru a nu ne speria de cât de singuri şi egoişti suntem în realitate?