Momente de seară


centrul-vechi

București. Centrul vechi. Mă plimb, solitar, fără direcție. Lume multă. Admir oamenii – o paletă diversă de culori în mișcare. Contraste între culori și chipuri. Remarc cel puțin trei continente… Îmi place să observ cuplurile. Asta pentru că, probabil, îmi doresc și eu… combinația el-ea. Oamenii care iubesc sunt mai frumoși. În ochii lor se joacă acea scânteie… Oamenii singuri sunt mai puțin frumoși. Sau, cel puțin, frumusețea lor e ternă. Lipsește scânteia și zâmbetul acela… În locul lor e-un gol.
Doi clovni încearcă să atragă ”donatori”. O statuie vivantă întruchipează fetița cu chibrituri. Mă întâlnesc cu un cunoscut, schimbăm câteva vorbe și ne hotărâm să măsurăm aleile împreună. Ne hotărâm….ne îndreptăm spre metrou.

Primele amintiri din București


arcul-de-triumf-bucuresti

Locuiesc în București. În acest weekend, în câteva momente de liniște, am căutat în sertarele memoriei personale primele imagini din momentul venirii mele în București. Cea mai veche imagine pe care o am este aceea de la Podul Izvor. Nu știu exact ce vârstă aveam atunci, (să fi avut patru ani?) dar e cert că eram cu mama care venise în București din considerente profesionale.

Cele mai multe imagini le am sunt de pe vremea când am venit în București pentru a da examenul de admitere la facultate. Aveam 18 ani. Era în vara anului 2001, când m-am trezit singur, la ieșirea din Gara de Nord, dimineața, pe la 5, din trenul Suceava-București Nord,  în atmosfera luminată de becurile ce emanau o lumină gălbuie pe fațata Gării de Nord. Căutam linia tramvaiului 45 cu care am mers multe stații pentru a ajunge pe Șoseaua Chitilei unde locuia gazda mea.

La început am savurat călătoriile cu tramvaiul, autobuzul și metroul ca pe ceva nemaiexperimentat. Practic, primele luni de studenție, chiar primii ani petrecuți în Micul Paris, au fost o perioadă de timp în care exploram și descopeream un oraș imens. Un oraș cu multe bulevarde și cartiere unde m-aș fi putut rătăci foarte ușor. Dar nu m-am rătăcit. Am învățat într-o progresie lentă Bucureștiul, în ani de zile. Acum mi se pare o joacă să mă plimb prin tot Bucureștiul. În special seara, pe Magheru, spre Parcul Herăstrău. În Băneasa, Piața Scânteii, Arcul de Triumf, Cotroceni, Militari, Drumul Taberei etc.           

Din nou la plimbare


piaggio

În seara aceasta m-am plimbat (din nou) prin Micul Paris. Nu cu mașina. Nici cu metroul. Nici cu bicicleta. Cu scuterul. A fost o plăcere maximă. E prima oară în acest an când ies cu scuterul pe care nu l-am pornit luni bune și a cărui pornire mi-a solicitat foarte multă perseverență. Traficul de pe marile bulevarde pe care am trecut era acceptabil. Cred că scuterul e mijlocul ideal de transport prin București. Te poți furișa printre mașini. Mereu ești primul la semafor, chiar dacă ajungi ultimul în coloana lungă de mașini ce așteaptă verdele.

Înțeleg încă o dată de ce imobiliarele sunt atât de scumpe în zona de nord a Capitalei. Am trecut și pe Șoseaua Nordului, prin Băneasa și realizez din nou că este una din cele mai frumoase zone din București. Aerul e mai oxigenat, parcul Herăstrău e sub nas, iar densitatea clădirilor nu e atât de mare ca în celelalte zone.

Am trecut și pe lângă Cotroceni. Era liniște. Jandarmii monitorizau zona iar poliția oprise două mașini pentru un probabil control de rutină. Am văzut mai în toată Capitala echipaje de poliție ce trăgeau pe dreapta șoferi. Mă mir că nu m-au oprit și pe mine.

O plimbare nocturnă prin ploaie


Trafic_urban_pe_Magheru

Mi-am făcut și hatârul acesta: o plimbare nocturnă cu mașina. Seara acesta. Ploua mocănește iar mașina mea mânca bulevardul Magheru spre nord. Mașini? Destule. Dar circulația era acceptabilă. Am ajuns în apropierea Palatului Victoria unde nimic nu contrasta cu atmosfera ploioasă și mohorâtă din Piața Victoria. Am trecut pe lângă Palatul lui Becali pe a cărui fațadă e proiectată lumina albă, ușor verzuie (lumina lui Hristos?) a reflectoarelor și am mers până la Șoseaua Nordului, lângă Parcul Herăstrău. La un giratoriu am întors bolidul spre Calea Victoriei până la Universitate unde cădea aceeași ploaie liniștită. Am făcut dreapta și am ajuns la Palatul Cotroceni unde era aceeași liniște ca în Piața Victoriei. Am mers mai departe cu herghelia motorului, transpirată de goana pe străzile nocturne, până la Lujerului, în Militari, și am luat-o la stânga pe linia tramvaiului 41, pe lângă Steaua unde era aceeași liniște și apoi spre casă.     

Savurez plimbările în Herăstrău


herastrau

S-a încălzit. Savurez din nou plimbările în Herăstrău. Plimbările în acest parc au fost și vor fi o plăcere. E parcul pe care-l iubesc cel mai mult. Are ceva aparte pentru mine. Aici mă reculeg, fac bilanțul zilei și al ultimei perioade în timp ce măsor câteva alei și respir un aer ceva mai curat decât cel din restul Bucureștiului. Tot aici vin de obicei să alerg. Seara aceasta m-am plimbat mai puțin decât în seara precedentă. A început să plouă iar pașii mei au întors în loc pășind înapoi, spre gura de metrou Aviatorilor.   

Jurnal de Constanţa, Mamaia


În absenţa ploii şi pe fondul unei vremi superbe, curcubeul a fost răpus şi capturat pe plaja din Mamaia. Roşu, orange, galben, violet, albastru, indigo, verde sunt culorile ce au predominat fâşia de la malul mării pe tot întinsul de la Mamaia până la Constanţa, într-o combinaţie aleatorie şi inegală, obsesivă chiar.

Mă regăsesc plimbându-mă la întrepătrunderea dintre apă şi uscat, pe portativul melodiilor difuzate de postul Radio Vacanţa sub soarele unui Septembrie ce îşi neglijează soţia, Toamna, pe care nu o însoţeşte cel puţin deocamdată în natura ce va face obiectul înmormântării nu peste mult timp. Parcă şi oamenii au omis că septembrie e luna toamnei şi a spectacolului frunzelor ce cad legănându-se asemeni unor eroine ce au rezistat în războiul caniculei şi acum părăsesc realitatea vegetală.

Pe plajă se construiesc castele de nisip sortite demolării, se aleargă, se face plajă, se socializează, se plimbă, se spintecă apa cu sky-jeturile, în contextul algelor ce nu au dispărut şi, pentru ca descrierea să fie completă, nu departe, la sediul PD-L Constanţa, se desfăşoară excluderi şi conflicte, proteste şi nemulţumiri… dar las măcar acum politica în pace.

Remarc şi câteva aspecte interesante: o fată sensibilă desenează atent pe nisipul umed o inimă. Doresc să îi spun că e-n zadar… dar mă abţin gândindu-mă că mai bine ar încerca să contureze inima aceea, a ei, pe suprafaţa conştiinţei şi a inimii unui alt suflet. La câteva şezlonguri depărtare, o altă fiinţă feminină se admiră în oglindă. E mai departe de mine şi nu intenţionez să-i spun nimic. Şi nici nu o fac. Dar mă gândesc că ar fi mai bine să se oglindească în oglinda unui alt suflet, oglindă realizată din adâncimea ochilor, pentru a primi o confirmare mai autentică şi mai reconfortantă.

La mare mă simt super, fiindcă marea, în absenţa unei alte entităţi feminine, rezonează cu sufletul meu ce emite unde în eter…

Dintr-un timp în altul aud invitaţii la mini plimbări cu barca pe mare în următoarele formule::

„Nu mai staţi pe gânduri şi poftiţi în rânduri!

Profitaţi de mare, profitaţi de soare!

Grăbiţi pasul, să nu pierdeţi vasul!

Mai avem locuri libere.”

Sau

„Pentru omul pe felie dăm bilet pe datorie,

Pentru oameni cu mustaţă avem locuri chiar în faţă,

Pentru fete părăsite, avem bilete gratuite!”

În aşteptarea trenului spre Bucureşti, am măsurat peronul gării din Constanţa cu pasul meu gigantic (câţi paşi am făcut? Hmmm… nu mai ştiu). M-a luat prin surprindere din nou Nostalgia, neschimbată, în rochia ei albastră, pentru a-mi prezenta câteva imagini din copilăria decedată (să fi avut patru ani?) când mă găseam în aşteptare, pe acelaşi peron, împreună cu mama, pentru a urca în trenul de Suceava după o vacanţă de vis la mare…

Fiecare venire a mea la mare se lasă cu aduceri aminte şi păreri de rău, fiindcă, părăsesc marea iar sufletul meu ar dori să prelungească şederea.

Dacă ar fi să iau ceva din Constanţa sau Mamaia, ar fi faleza din apropierea binecunoscutului cazinou şi marea cu valurile sau briza inconfundabilă. Aş lăsa în locul celor luate „marea” de timp zbuciumat ce a trecut fără să iubesc şi să fiu iubit…

Vagonul trenului în care mă găsesc la întoarcere este aproape gol, abundenţa locurilor libere vorbindu-mi de singurătate, neiubire, dezolanţă, lipsă de semnificaţie sau de tăcerea specifică cimitirelor pentru a reflecta, probabil, realitatea sufletului meu… Asemeni, majoritatea ferestrelor sunt triste fiindcă aduc în zadar razele unui apus de soare splendid pe materialul stacojiu al scaunelor libere. Iar seara se amornizează cu defilarea trenului aducând, fără rost, atmosfera romantică ce se va destrăma la sfârşitul călătoriei din vagonul tăcut. Încerc să nu disper fiindcă pe când mă plimbam pe plajă, de la Mamaia la Constanţa, am văzut dintr-o dată, la mal, o barcă de croazieră botezată cu numele „Speranţa”.

La final, surprind analogia dintre tren şi viaţa fiecăruia din noi. Trenul circulă pe şinele reci tâind câmpuri pustii în cea mai mare parte a înaintării sale. Asemeni, viaţa… Trenul ajunge la destinaţie indiferent de locurile pe care le traversează. Şi viaţa noastră va ajunge la destinaţie. Distincţia constă în a defini destinaţia. Fiecare ne-o conturăm într-un fel sau altul. Cert este că, dincolo de moarte voi ajunge la o destinaţie. Mă întreb: mi-am definit favorabil destinaţia finală a vieţii mele? Şi dacă da, voi merita să ajung acolo? Pentru un călător ce a ieşit momentan din vagon „mangă” (era băut), în timp ce problematizam „destinaţia”, aceasta din urmă e clară pentru el, cel puţin în prezent. Pentru mine şi pentru tine, cel ce citeşti aceste rânduri e clar unde vei ajunge după moarte?

O zi ploioasa


Astăzi a fost o zi călduroasă. Spre seară Cerul ne-a binecuvântat cu o ploaie binevenită. Mai puţin întâlnită în Bucureşti , mă refer la ploaia „furioasă” ce a spălat cerul Capitalei, a venit cu prinţesa care m-a vizitat cu câteva luni în urmă, atunci când postam pe blog o amintire din liceu, cu Nostalgia. Ploaia de azi m-a făcut să îmi aduc aminte de copilărie.

Nostalgia a venit udată de ploaie în rochia ei de un albastru mai închis, pentru că, nu-i aşa, albastrul deschis îmbibat cu apă îşi închide nuanţa. A venit şi m-a purtat pe aleile timpului când admiram ploaia de la fereastră în aşteptarea soarelui de după, a timpului frumos, a naturii ce va zâmbi după ploaie. Mi-a arătat vara aceea superbă în care eram cu bunica la treierat şi, în miez de vară am îngheţat şi m-am transformat într-un sloi imens de gheaţă când, pe câmpul aurit pe suprafeţe imense de grâu aşteptând cu sufletul la gură să fie treierat, m-a prins o ploaie rece şi deasă, asemeni unei fete dezamăgite din dragoste…

Acum am privit de la fereastra clinicii unde lucrez fata aceastra trădată în dragoste cum vărsa lacrimi imense şi furioase din cer.

Seara, când am plecat de la serviciu am început să respir un aer mai curat. Şi, în ciuda aerului umed şi a trotuarelor ude, amestecate cu noroi pe alocuri, mergea de o plimbare… Problema era că nu aveam cu cine să mă plimb. M-am luat doar pe mine la plimbare şi visul…în drumul meu de întoarcere… visul că odată mă voi plimba  cu cea pe care o voi iubi…