O țară numită ROMÂNIA


romaniaaa
O țară numită România: ajunsă o rablă cu emblemă, sclipici și aparat improvizat de aruncat praf în ochii populației naive, fără roți și cu motor ce merge-ntr-un piston – ăla pus în mișcare doar de Dumnezeu și încercarea (eșuată) a demagogilor politici de a o prezenta ca o mașină de fițe, pe care o vor toți în garajul lor.
 
O țară numită România: trădată și vândută pe firimituri, cu praful depus peste cărțile de istorie și peste onoarea marilor OAMENI DE STAT avuți de-a lungul secolelor.
 
O țară numită România: o colonie populată cu oameni incapabili să organizeze o revoltă națională care să bage frica în trădătorii de neam și țară.
 
Asta e imaginea conturată în mintea mea după atâtea tragedii din ultimele luni (sinucidere Calea Victoriei, Colectiv, Ekeng etc.).
Reclame

Reflecții asupra neputinței la români


neputinta (sursa: papillonoir.wordpress.com)

Neputința e o trăsătură umană. Limita, ca realitate generală a umanității, e un sinonim al neputinței. Cât de limitați suntem noi? Cred că mai puțin decât ne imaginăm. Suntem mai capabili, mai ne-limitați decât credem. Dușmanul nostru și aliatul propriei limitări este chiar mintea noastră care, fie ne spune care este ”doza” de putință din noi (pe ce bază oare?), fie ne ciulește propriile urechi la șoaptele celorlalți; și sunt puțini, foarte puțini avizați, capabili să ne evalueze potențialul și propria devenire, aptitudinile și capacitățile noastre ce zac dormitând undeva în ființa noastră. Românii se pricep la toate. Și cei mai mulți ”rotunjesc” în jos imperfecțiunile noastre: dacă nu ești suficient de îndemânatic ți se ia prin cuvinte și puțina îndemânare pe care o ai, spunându-ți-se că nu ai nicio îndemânare. Deci, nu te mai chinui să faci nu știu ce. Există artilerii grele pentru a ținti defectele. Lipsesc reflectoarele pentru a pune în evidență calitățile și inițiativele timide, dar pozitive. Și asta e în defavoarea noastră. În defavoarea relațiilor noastre de toate tipurile. În defavoarea comunității și chiar a întregii Românii. Apropo. Ați remarcat în relațiile voastre tendința iubitei/iubitului de a scoate în evidență mai mult defectele și prea puțin calitățile, ceea ce este bun și de necontestat în voi?

În anul III de facultate mi-am astupat urechile pentru că nu doream să admit evaluarea referitoare la propria persoană făcută de unii colegi… Am făcut echipă cu mine însumi și am reușit, la sfârșitul anului, performanța celei mai mari medii, ”suflându-i” bursa de studii unei colege care-și făcuse calcule greșite, pe baza unor considerații greșite, în urma unor evaluări greșite: potențialul meu. Dacă nu am reeușit până atunci să urc foarte sus, nu însemna, automat, că nu voi reuși vreodată! Ea se baza pe faptul că e printre primii trei (și doar trei burse de studii existau în grupa noastră) și că nimeni nu poate surclasa trio-ul fruntaș. Mare eroare! A costat-o scump: bursa de studii, atât de necesară unui/unei student/studente.

La începutul clasei a XII-a, eram considerat neputincios la alergare rezistență – o probă esențială la sport, care se dădea la Bacalaureat. Aveam constituția ideală pentru aceasta (înalt și slab), dar nu reușeam să alerg nici 200 m (din 1000) fără pauză. M-am ”reprogramat” mintal și realitatea a fost alta: până la BAC am reușit să ating performanța personală de 15000 m fără oprire! Ce m-a ajutat? Ceea ce credeam, sau, mai bine spus, ce începusem să cred despre mine: că sunt capabil, că pot, că voi reuși cu multă muncă.

Cred că noi ne facem rău unii altora, ne privim și ne trântim pe ringul vieții în loc să ne ajutăm reciproc pentru a crește și a ne înălța. Neputința la noi, românii, are cauze multiple. De la cultura eșecului întreținută în școli de profesorii insuficient de capabili să remarce potențialul elevilor și până la eșecul din societatea românească, la nivel de clasă politică care cultivă neputința de a schimba ceva în bine prin neimplicare expresă. Ne mai lipsește din sfera educațională dezvoltarea personală la nivel național. Și eu am descoperit târziu această felie atât de importantă din educație. Nici ”cunoaște-te pe tine însuți” nu e luat în serios de prea mulți. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat pe noi înșine, am fi altfel. Am realiza că avem un POTENȚIAL ENORM care doarme și încă nu a fost trezit. Fără conștientizarea propriului potențial nu știm pe ce drum personal și profesional să mergem, nici ce să dezvoltăm la noi. Suntem corăbii fără direcție și fără pânze ridicate, pe o mare cu mult vânt.

DE CE SUNT ROMÂNII ORTODOCȘI?


daniel barbu

Am găsit un articol EXCEPȚIONAL al pofesorului Daniel Barbu, actualul Ministru al Culturii, din care vă redau două fragmente:

 

”Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.”

”Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

Puțin despre sportul datului cu părerea la români


 

Nu-mi este străin faptul că românii se pricep la tot și la toate. E binecunoscut faptul că:

 Ne pricepem la politică. Deși, practic, mulți români habar nu au ce e aia politică, care este rolul politicii, dacă este cu adevărat necesară politica în țara Românească și în orice altă țară și cu ce se mănâncă ea. Oare câți români au citit cărți de politică?

 Ne pricepem la mașini. Dar nu știu cum se face că preferăm numai mașini germane, cu predilecție trio-ul german (Audi, BMW, Mercedes) și banalul VW, spunând despre cei ce nu aleg una din aceste mașini că ratează una din cea mai bună alegere. Dacă ne-am pricepe cu adevărat la mașini, probabil că am lăsa baltă mărcile nemțești și am alege ceva japonez. Sunt voci care spun că cele mai fiabile ar fi cele japoneze. Deci…

 Ne pricepem la fotbal și la orice sport.

 Că veni vorba de sport, voi comenta puțin despre un sport național care ne reprezintă: sportul datului cu părerea în necunoștință de cauză. E interesant de remarcat cum oamenii își dau cu părerea, cum știu tot despre oportunitatea despre care vrei să le vorbești, înainte să asculte, să vadă despre ce este vorba. De asemeni, e foarte interesant ce doctori în psihologie avem, înzestrați cu capacități paranormale nemaiîntâlnite, transformați în agenții matrimoniale ambulante ce se pronunță cu privire la tine și la persoana cu care ești în relație fără să fi stat de vorbă măcar o oră cu tine sau cu celălalt! Unor astfel de persoane le sugerez să se uite în oglindă, bine, bine de tot, să-și caute bârna din fața ochilor, sau să vadă dacă nu cumva sunt și academicieni doctori în economie și poate reușesc să dea soluții pentru scoaterea României din criză. Sau mai bine privesc prin casă, să vadă dacă nu cumva trebuie să aspire, să șteargă praful, să meargă la cumpărături sau, poate, să-și caute un loc de muncă mai bine plătit, să fie ocupați, aă aibe bani de-o vacanță la greci (poate le crește și lor PIB-ul cât să nu iasă din zona euro) și să se lase de sportul datului cu părerea în necunoștință de cauză!

România, o naţiune liberă spre cer


Am încremenit la auzul veştii că se scumpesc alimentele şi combustibilul, mai ales că nu se anunţă a fi pimul val de scumpiri.

Se pare că cei ce au cumpărat pământ pe Lună, Venus sau Marte au ştiut ei ce-au ştiut. Cei 1000 de români care sunt deja proprietarii de teren pe planetele sus amintite (conform cu ziua) au fost vizionari. Au fost profeţi ce au vorbit fără glas despre viitoarele scumpiri care ne vor face viaţa din ce în ce mai greu de trăit.

Acum, ideea de a cumpăra pământ pe Lună, Marte sau Venus începe să-mi suscite şi mie interesul. Probabil că acolo se găsesc zăcăminte de petrol încă neexploatate care se poate lua moca, departe de privirea unui Patriciu, Tender sau ştiu eu ce Năstase doritor să se reprofileze pe o afacere mai profitabilă; nu de alta dar dacă în viitor ne va surprinde filmul evenimentelor „Gripa aviară II” sau „Gripa aviară reloaded”, ce se face domnia sa fără ouă?

Scriu acestea asemeni unui Marin Preda în romanul Moromeţii. Se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi. Realitatea ar dori să ne alunge pe noi, românii fără averi, din spaţiul acesta mioritic al Terrei. Prezentul ar dori să ne lase fără cetăţenie şi, oricum, dacă dorim cetăţenie italiană sau spaniolă riscăm să fim ucişi cu sânge rece.

Dar cum ar arăta oare România fără noi? Cum ar fi România doar cu  stimabilii conducători ai ţării, din Parlament, din opoziţie şi din clasa oamenilor de afaceri? Pe spatele biciuit al cui ar mai beneficia, stimabilii din propoziţia anterioară, de concedii în cine ştie ce ţară încă nemaiauzită de badea Ion din vârful satului şi el necunoscut clasei selecte a României? Cine ar mai aduce profitul nenorocit pentru care unii îşi câştigă pâinea din sudoarea inundată de soare? Cine le-ar mai repara maşinile made in Germany în care se plimbă proprietarii cadavrelor încă nedecedate?

Aş fi curios să vizionez un film, chiar şi din domeniul SF-ului, în care toţi oamenii simpli să nu mai existe în România, locul lor să fie preluat de nişte umbre, imensele absenţe umblătoare care să nu mai aibă nevoie să muncească pentru a se hrăni, a-şi cumpăra îmbrăcăminte sau a-şi achita facturile la plata întreţinerii. Oare ce ar face clasa selectă a României fără robii ei, fără oamenii simpli luaţi de fraieri şi expluataţi până la epuizare? Cred că atunci am putea vedea nişte parodii, nişte caricaturi de fiinţe care încearcă să ia locul celor ce mai ieri i-au servit. Abia atunci ar putea conştientiza importanţa oamenilor care sunt cu mult mai mult decât simple resurse producătoare de profit.

România este o naţiune liberă spre cer. Românii sunt liberi să moară pentru că nimeni în afară de Dumnezeu nu le-ar regreta decesul şi nimic nu îi mai ţine pe pământul patriei. Ţara aceasta nu mai este ţara românilor, a acelor fiinţe care s-au născut aici şi sunt conduse de persoane care să le reprezinte interesele.A fost vândută de băieţii răi ce dau tunuri oriunde sesizează teren prielnic pentru acestea, de indivizii numiţi oameni politici, de palavragii de profesie ce-au instaurat încremenirea în proiect a progresului şi dezvoltării reale, indiferenţa şi lipsa de acţiune favorabilă maselor.                        

Un om mare


Am fost intrigat de remarca d-lui Mihnea Georgescu făcută la adresa fostului Preşedinte al României, d-nul Ion Iliescu, într-un comentariu din categoria „RESTANTE”, comentariu făcut pe blog-ul fostului lider (ioniliescu.wordpress.com). Remarca constituie de fapt şi încheierea comentariului. Ion Iliescu este, citez, „cel mai mare om politic la ora actuală din România” (Mihnea Georgescu).

Nu vreau să rănesc. Nu vreau să afirm nimic direct. Nu vreau să cataloghez. Dar nu rezist fără a puncta câteva idei:

1. Omul politic este înainte de toate un om! Pentru a ajunge la preocupările politice ale unui om trebuie întâi să vezi ce fel de om este omul politic despre care afirmi ceva.

2. Ca să susţi că un om este un mare om politic, trebuie să îţi răspunzi întâi ţie însuţi dacă respectivul om politic este înainte de toate un om? Dacă are valoarea unui om?

3. Valoarea unui om… Prin ce se remarcă un om de valoare? Prin bogăţie? Prin poziţia socială şi politică?

Mi-a plăcut enorm, până la lacrimi, înţelegerea pe care o oferă stimabilul Gabriel Liiceanu valorii unui om în cartea sa Apel către lichele (Ed. Humanitas). Liiceanu distinge 2 moduri prin care un om este valoros: prin „capacitatea lui de a exprima, în locul altora şi pentru alţii, ceea ce ei nu ajung să exprime decât în chip neclar şi confuz” (p. 270) şi prin „iradierea” (p. 270) pe care o avem fiecare din noi, prin acele raze pe care le emanăm din noi. Cu alte cuvinte valoarea unui om constă în cât de mult se exprimă în interesul şi relevanţa celorlalţi şi în cât de multă lumină necosmetizată emană respectivul om.

4. Abia când identificăm valoarea omului, a omului pur fără niciun adaos de poziţie şi putere, putem merge mai departe să vedem, să observăm cât de mare este un om politic. Părerea mea!

cezar pesclevei