O fantezie din prima zi de primăvară


primavara

Aseară am alergat în parc. Din nou. Și-a fost o plăcere: am simțit în propriile nări că a venit primăvara. Brize parfumate cu polenul cireșilor și-al vișinilor ajungeau în plămânii mei însetați de parfum natural proaspăt. Am simțit că undeva, într-un colț uitat din mine, a încolțit primăvara.

Pe drum mi-am dorit ca trenul metroului bucureștean să se armonizeze cu melodiile săltărețe și vesele, pline de efervescență și tinerețe ascultate la mini-player. Dar nu s-antâmplat. Și dacă mi s-ar fi îndeplinit fantezia asta, ar fi fost nasol, findcă trenul ar fi deraiat de pe șine, iar eu aș fi rămas blocat ceva timp în subteran, lovit probabil de bare și trântit la podea printr-un K.O. al realității deraiate, pe care nu l-aș fi putut evita. Realitatea din desene animate nu poate migra în realitate fără să sufere grave abateri de la dinamica văzută în filmele de animate.

Anunțuri

Cișmigiul spre seară


Cișmigiul spre seară  e ticsit cu ciori

Care strigă iarna cu-ale ei ninsori.

Noi și toți copacii vor fi triști și goi

Fără-mbrățișarea verilor cu flori.

 

Vine prea geroasă iarna printre noi –

Așa ne spun la Meteo, vreo doi, mai de soi.

Adio vară caldă, adio dragă toamnă,

Primăvară verde,  te cerșesc cu-o palmă.

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.

Cu sufletul în așteptarea iubirii


asteptare iubirii

Sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii. A unei iubiri veritabile care să înceapă aici și să nu se mai sfârșească…Ultima mea iubire a început pe Feisbuk, a continuat în Parcul Chindia din Târgoviște, acum mai bine de un an și jumătate și s-a sfârșit, recent, tot pe Feisbuk, unde mi-a spus adio… Încă sufăr, dar va trece. Nu doar natura are perioadele ei. Și viața are anotimpurile ei. Acum e o iarnă geroasă ce nu va ramâne, din fericire, așa. Am mai trecut pe strada aceasta îngustă și întunecată a despărțirii. Nimic nu e nou. Decât persoana pe care am iubit-o. Suferința e aceeași. Are același gust. Și aproape aceeași intensitate. Aceeași senzație și părere de rău. Am impresia că experimentez nu doar consumismul de produse cumpărate ci și acela al suferinței. Experiența mă ajută ca, pe fondul negru al vieții mele să nu mai folosesc culori întunecate. Mă străduiesc să folosesc culori calde, deschise și optimiste. Încet, încet, peisajul se înseninează. Negrul se estompează. Noaptea se consumă. Dimineața trebuie să-și trimită soarele pe cerul vieții mele. Până atunci, admir bolta întunecată pe care sclipesc stelele.      

A venit iarna!


iarna(www.panoramio.com)

M-am trezit și am privit pe fereastră: ninge! Viscol! A venit iarna! Suntem cumva în luna decembrie sau ianuarie? Vine Crăciunul? Trebuie să-mpodobesc bradul? Nu. E sfârșitul lui martie. Calendaristic, e primăvara. Dar imaginea de-afară e total ruptă cu anotimpul primăvăratic. Ieri predominau culorile închise în cartier, iar azi, albul domină tabloul stradal. Maroul predominant al acoperișurilor se luptă cu albul zăpezii ce vrea să acopere totul. E liniște. Doar vântul tenor, uneori baritonal, își cântă partiturile străvechi. Nu-mi vine să ies din casă. E prea bine în dormitorul cald.

Despre prima mea floare


  floarea mea

Așa arată prima mea floare. Am primit-o cadou anul trecut. De la doi tineri foarte apropiați. Ce era să fac? Să o refuz? Să o pasez mai departe la cineva care iubește cu pasiune florile? Nu! Am păstrat-o. Pentru un experiment de autocunoaștere. Și floarea a înflorit. Dar, nu după mult timp, i-au căzut petalele. Și am crezut că a murit. Dar am continuat să-i pun apă. Săptămânal. Cu speranța subconștientă că va reînvia. Iar floarea și-a revenit. A venit primăvara și pentru ea. Probabil simte că o iubesc. Apropo! Uneori mă întreb ce este iubirea, față de oameni și față de  Dumnezeu? Cu atât mai mult mă întreb acum ce e aia iubire manifestată față de flori? Dar mă ocup de floare. Nu mult. Dar suficient. Îi ofer apă minerală din când în când și ei, se pare că-i priește. Că uite ce frumos a înflorit!

Nu mi-aș fi închipuit vreodată să îngrijesc o floare. Mama și bunica aveau, cu mulți ani în urmă, ca multe alte vecine, multe flori în casă. Prea multe, chiar. Dar eu nu mi-am dorit să am o floare în casă. Nu mi-aș fi asumat vreodată îngrijirea unei flori. Probabil fiindcă sunt de gen masculin și nu am receptori interni pentru flori sau pentru că am un stil de viață ce nu se prea intersectează cu florile. Grija față de flori se confundă cu pierderea de timp pe care îl pot valorifica altfel. Mai util. Mai pragmatic.

Floarea e singura pată de culoare vie din living. O privesc fugar, de fiecare dată când intru în sufragerie. Și realizez că sunt capabil să am grijă și de-o floare. Nu moare. Trăiește. Cu ocazia primirii acestei flori, acum, mă cunosc mai bine. Bun experiment de autocunoaștere.