Gânduri matinale


rasarit-de-soare1

Uneori, viața este dificilă, marcată de perioade amprentate cu piedici și situații nedorite. Geografia vieții are uneori Everesturi, alteori Groape Mariane. Tentația proximă este aceea de a privi doar impedimentele. Tindem să ne înțepenim privirea doar pe aspectele cu înfățișarea nasoală. Oare am putea vedea dincolo de imaginea izbitoare?
Ați încercat vreodată să găsiți beneficiile perioadelor dificile? V-ați întrebad dacă nu cumva situația negativă X sau Y are rolul de a vă pregăti pentru ceva pozitiv?
Pe mine m-au călit toate experiențele indezirabile. M-au maturizat. Momentele proaste m-au întărit. Am ieșit mai puternic la final. Și oamenii cu care ”m-am fript” m-au învățat să filtrez mai bine viitoarele întâlniri. Totuși, nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Acum ofer încrederea doar cu rezervă. Dar o acord, fiindcă există oameni cu care merită ”să te riști”. Dar sunt puțini. Poate prea puțini. O parte însemnată ”e pe șmechereală”. Mai ales în București.
Nu știu dacă exagerez spunând că nu mai există ceva care să mă surprindă în rău. În bine, aștept să fiu surprins. Aștept să mi se întâmple multe – în bine.

Anunțuri

Reflecţii pe un peron


reflectie

Eu. Pe un peron. Aştept metroul. E târziu. Luminiţa de la capătul tunelului nu se vede. Dacă s-ar vedea, ar fi două: farurile metroului. Ultimul bec ce emană lumina slabă, ceauşistă, e undeva la maxim 100 m distanţă de capătul peronului. Tunelul nu se dezminte: e mult întuneric acolo.

Reflectez. Încă am 30 de ani pe care-i voi părăsi curând. Voi împlini 31. Ce repede au zburat anii! Parcă ieri aveam 14 ani şi mă lăudam în faţa bunicii cu carneţelul acela gri primit de la Poliţie, cu poza pe hârtie fotografică, numit Buletin de identitate. Azi am peste dublul vârstei de atunci…

A venit metroul. Punctual, conform cu ora de sosire în staţie, menţionată pe monitorul asemeni unei plasme depăşite moral. Urmează staţia Crângaşi…Metroul prinde viteză şi mă gândesc că, asemeni lui, se duce şi viaţa mea pe ale ei şine. Repede, repede. Ca mâine voi avea dublul vârstei de azi. Dacă nu voi reuşi să iubesc…şi să fiu iubit, probabil voi simţi că am trăit degeaba, că timpul meu a trecut asemeni unui tren prin gări, fără să ia în călătoria sa acea persoană specială la care visam. Chiar şi fără, simt că am în viaţa mea persoane deosebite care mă acceptă aşa cum sunt, fără să-mi reproşeze nimic, fără să-mi spună că există ceva ce nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lor „estetice”. Fără să-mi dea impresia că ar trebui să mă chinui să fiu altfel decât sunt.

Metroul înaintează cu viteză. E trecut de ora 23:30. Încă nu am ajuns acasă. Acasă? Ce farmec poate avea realitatea acestui cuvânt fără persoana iubită acolo?

Reflecţii privind viaţa mea sentimentală


trandafir_rosu_cu_roua

Sunt un tip sentimental. Sunt atras de feminitate încă de prin clasa întâi, dar prima relaţie am avut-o târziu, abia în primul an de facultate, la vârsta de 19 ani. N-aş putea spune că fac un harem cu numărul fetelor/femeilor cu care am fost în relaţie de-atunci. N-am avut (foarte) multe relaţii. Dar, ce e sigur, este faptul că, după ce n-au mai fost cu mine, majoritatea şi-au găsit rapid jumătatea. Atât de mult m-au iubit…c-au sărit repede în altă barcă. J Am fost, probabil, o pistă de lansare spre cerul fericirii lor de după… despărţire. Sau, introducerea unui film a cărui acţiune a continuat în alt film, cu alte personaje, în alt cadru. De ce-au plecat femeile din viaţa mea? Unele de nervi, altele de ciudă, fiindcă la începuturi eram copilăros şi naiv mai tot timpul, altele pentru că le-am greşit. A nu se înţelege că ele nu greşeau… Altele aveau aşteptări de domeniul ştiinţifico-fantastic. Spre exemplu, unele îşi doreau un bărbat perfect. Şi au realizat pe parcursul călătoriei romantice, când petalele trandafirilor se ofileau rând pe rând, că cel de lângă ele e…imperfect, vorbeşte şi râde (uneori) zgomotos, e încăpăţânat (uneori) copilăros (alteori), are personalitate şi nu-i uşor de manipulat. Dar asta nu era în nicio contradicţie cu faptul că le-am iubit. Sunt curios dacă cei cu care sunt (acum) chiar sunt…perfecţi. Probabil doar ipocriţi…

Mă tem că, atunci când ne întâlnim cu celălalt, la începuturi, avem o imagine idealistă despre persoana de lângă noi. O percepem cu un soi de aureolă, aproape că nu spunem despre acea persoană că are aripi de înger şi este desprinsă din iconografia ortodoxă. Dar aceasta e utopia care, probabil, are cel mai mare potenţial de a dezamăgi o femeie şi de a o face să trăiască o frustrare cronică ce nu se mai termină. Aşteptările, idealismele şi închipuirile desprinse din cărţile de poveşti citite de părinţi în perioada copilăriei noastre, sau telenovelele vizionate mai târziu cu-atâta consecvenţă şi pasiune ne sap izvorul şi ne pompează Apa Irealismului nostru care împiedică maturizarea reală într-o relaţie ce se vrea a fi serioasă, de perspectivă şi de încredere. Pe măsură ce timpul trece, chipul celuilalt coboară din icoană şi devine uman, real, cu imperfecţiuni, cu riduri şi cu coşuri. Apar lumini contrastate pe ici-colo, de umbre. Îndulcită de calităţile tale, pe care ea, femeia, le recunoaşte şi o fac să se simtă mândră de tine, vederea i se tulbură şi gustul ei devine dintr-o dată amar când se loveşte de acelea pe care le numeşte generic defecte. Dintr-o dată, realizează că este pe Planeta Pământ, una pe care locuitorii ei sunt imperfecţi, ispitiţi şi ispitibili de la Adam şi Eva-ncoace, a căror curiozitate ne-a terminat fericirea deplină pe pământ. Şi pleacă de lângă tine crezând că pajul ce a agăţat-o cu emfază a venit de sus pentru ea şi de-acum urmează zile cu răsărituri şi apusuri ce au o tentă de roz, pereţii casei vor fi zugrăviţi în roz, iar gustul va fi de-acum doar dulce. Cred că fiecare despărţire ne marchează, lasă un ecou în rezervorul hodorogit al iubirii ce are nevoie de vindecare divină pentru a oferi (din nou) maximul de iubire de care dispuneam odinioară şi pe care cel de lângă noi şi-l doreşte.         

Reflecții de weekend


reflecţii-în-ochi-wallpapers_27909_1600x1200

Comparând istoria dinainte de Hristos, cea după Hristos – perioada Medievală, Romantică și cea Modernă, cu cea Postmodernă în care respirăm noi, realizăm că trăim într-o perioadă al unui lux și confort existențial ridicat, fără precedent. Niciodată în istorie, vestimentația, automobilele, locuințele etc., nu s-au înfățișat atât de bine ca acum. Trăim într-o societate pentru care înfățișarea, designul ireproșabil al lucrurilor vândute pe piață, la care designerii lucrează din greu pentru a obține noi versiuni și feislifturi – concept regăsit cu precădere în industria auto. Citind cărțile dedicate filosofiei bolșevice, comuniste, pușcăriilor/lagărelor de concentrare în care au suferit deținuții politici ce au ajuns acolo fără vină, fără motive serioase care să determine autoritățile atee să-i arunce sub bocancii bestiilor torționare, am remarcat că au fost unii oameni privați abuziv de nivelul bunăstării, al confortului existențial de atunci. Acei oameni au fost ridicați forțat din mediile lor sociale de ocupanții ARO-urilor negre, în miez de noapte, pe furiș, asemeni unor triburi barbare ce acționau fără judecată, doar pe baza unor impulsuri sălbatice și băgați în penitenciarul de la Pitești despre care a scris și Virgil Ierunca în cartea Fenomenul Pitești, probabil cel mai dramatic loc al gulagului românesc, o insulă a ororii absolute.

Mi-e teamă că în contextul contemporan al comunismului albastru – al Uniunii Europene, în virtutea unor legi ce vor lovi libertatea de conștiință, de expresie și de viețuire, gulagul comunismului roșu, sovietic, s-ar putea reîntoarce, astfel încât Anița Nandriș-Cudla să renască într-o persoană contemporană care să depună o nouă mărturie a unei noi cărți de genul celei 20 de ani în Siberia, (editura Humanitas, 2013), o mărturie cutremurătoare a unei vieți petrecute forțat dincolo de Cercul Polar în Rusia stalinistă.

Cine mai crede în mult vehiculata idee a democrației pe care o înțeleg cu sensul libertății, se înșeală. Dacă îndrăznești să propagi și să dovedești ilegalitățile statelor precum Julian Assange, Bradley Manning ce a sprimit 35 ani de închisoare pentru că a dat de gol statul american sau Edward Snowden care a demonstrat că statul american își spionează proprii cetățeni (vă sună cunoscută practica…?), riști să ajungi, dacă ești american, în gulagul american, la Guantanamo, în caz că n-ai cerut și primit azil din partea altui stat care doreește să te protejeze, Rusia, de pildă, în cazul Snowden.

Nu există libertate absolută de expresie. Libertatea de expresie a oamenilor simpli este arbitrată de Codul bunelor maniere, iar cea a oamenilor influenți, al formatorilor de opinie din trusturile media, spre exemplu, spuneam și într-un articol precedent, este în acord cu politica editorială a prăvăliei la care lucrează. În ciuda autoironiei pe care o manifesta în trecut Victor Ciutacu față de puterea portocalie ce lovea în mogulul său, Dan Voiculescu, cel dintâi chiar nu este liber 100%.

Ceea ce se pregătește la nivel mondial mă face să cred că în viitor fiecare localitate de pe Planeta Pământ va deveni în esență o mare pușcărie, un gulag post-modern în care ”deținuții” sunt monitorizați și se cunoaște în timp real ce (nu) face fiecare persoană, orice încălcare a legilor (inclusiv cele aberante) fiind penalizată.

Credeam că emisiunea Big Brother a fost un experiment izolat, dar realizez că modelul Big Brother se extinde, spionajul serviciilor secrete fiind foarte ușor cu ajutorul telefoniei mobile, a rețelei internet cvasi răspândită la nivelul populației și chiar a sateliților cu a lor capacitate uriașă de apropiere și mărire a imaginilor. Clubul Bilderberg despre care scriam aici, nu doarme ci monitorizează omenirea ducând-o spre dezastru.            

Reflecții privind lectura


lectura

Citind cărțile pe care le aleg, la sugestia unor prieteni poate mai cultivați decât mine, sau, pur și simplu, pe baza propriilor impulsuri, realizez că mintea mea – un imens univers încă liber în cea mai mare parte a lui, se mobilează și se înnobilează cu fiecare filă și carte pe care o termin de citit. Mai am atâtea cărți cu care trebuie să-mi mobilez mintea! Atâtea livinguri, dormitoare și mansarde ale lumii mele interioare așteaptă să fie mobilate! Pentru asta, în timpul liber pe care-l am, trebuie să pun la cură de slăbire televizorul și calculatorul. Și reușesc. Găsesc puterea să renunț pentru perioade consistente de timp la televizor și iau o carte. Pentru succesul renunțării la teve și internet contribuie și amintirea cărții lui Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane, (v-o recomand!) pe care am lecturat-o în urmă cu vreo șapte ani, o lucrare convingătoare în care autorul argumentează temeinic, efectele profund nocive ale televizualului asupra minții pe care mi-o doresc capabilă pe termen lung de analize, sinteze, procese cognitive complexe. Și din acest motiv aleg lectura în detrimentul lumii artificiale, nocive, contraproductive ale televizorului și internetului.  

efectele-televiziunii-asupra-mintii-umane---coperta-1

Practic, fără lectură, avem o minte săracă ce se ocupă cu nimicuri, hoinărind pe dealurile pustii ale existenței noastre interioare, ne-depășind nivelul nevoilor primare surprinse de psihologul umanist Abraham Maslow în a sa Piramidă a necesităților, fără idei și fără munca atât de necesară a ”morii” care macină… idei. Cineva (C. Noica dacă nu greșesc) spunea că mintea e murdară și trebuie spălată prin lectură. Deși e o treabă demodată, neatractivă, ce solicită un efort de concentrare imens, pălind în fața televiziunii și internetului, lectura ne ajută să depășim granița plafonării și autosuficienței, a lumii noastre înguste, fără perspective de avansare, autodepășire și dezvoltare.

Internetul și televizorul sunt asemeni fast-food-ului. Ne oferă pe tavă câteva pastile energizante ce ne dau impresia că am primit suficiente informații, că ne-am hrănit mintea, dar, fiind sinceri cu noi înșine, realizăm că suntem flămânzi în profunzime, că am ”mâncat” fast-food și că mintea noastră are nevoie de hrană consistentă.      

Reflecții în preajma sărbătorii pascale


paste_si_lumina

Nu înțeleg de ce în România sărbătorile creștine sunt ticsite cu atâta mâncare, de zici că în centrul sărbătorii e stomacul și bucatele pregătite în cinstea sa, asemeni unui semi-zeu, și nu Persoana lui Hristos, figura centrală a acestor sărbători? Sau, probabil, sărbătorile sunt doar pretexte pentru marile crăpelnițe și cheltuieli iraționale care le preced. Probabil, românii (o parte din ei, cel puțin) mor de foame 11 luni din an pentru a se putea înbuiba într-o lună, cumulată cu zilele ce marchează Sărbătoarea Nașterii Domnului, a Morții și Învierii Sale și altele cu semnificație. Dublate de invitațiile insistente ale gazdelor ospitaliere, adresate rudelor, vecinilor, cunoscuților, prietenilor etc., în astfel de zile, mesele îmbelșugate nu sunt prilej de bucurie, sau plăcerea de a (de)gusta preparatele gătite în multele ore de trudă, ci o adevărată corvoadă. Fiindcă insistențele cu care sunt invitați musafirii se transformă în insistențele cu care aceștia sunt rugați să mănânce din fiecare fel de mâncare, devenit obligatoriu. Sunt insistențe însoțite de amenințări subtile la adresa potențialei inapetențe pentru un fel sau altul, aproape periclitând relațiile: gazda se va supăra profund dacă musafirii refuză fie și un singur fel de mâncare: ”dar de ce nu mâncați? Nu-i așa că nu e bun?” :  )))

Nu înțeleg nici postul lung, obtuz, de dinaintea Paștelui sau a Crăciunului în care mulți din cei care-l țin nu fac nimic altceva decât să facă o mare cură de slăbire și să se abțină mecanic de la apucăturile lor, gândindu-se la perioada de după post, când vor recupera și vor uita de toată această asceză sezonieră prin excesul de  toate obiceiurile vicioase.

Dezechilibrul este un cuvânt cheie foarte bine reprezentat de contrastul izbitor dintre tabieturile românilor în aceste zile de sărbătoare și restul zilelor ce nu reprezintă Crăciunul sau Paștele. Cu alte cuvinte, în majoritatea zilelor, organismul e cel mai obosit, iar stomacul cel mai odihnit, fiindcă nu prea are ce digera: nici trei feluri de mâncare, nici de trei ori pe zi. În cele câteva zile de sărbătoare, organismul e cel mai odihnit, iar stomacul cel mai obosit, până la extenuarea dusă uneori la extrema unui exces alimentar ce se lasă cu apeluri la 112 și ambulanțe ce nu mai fac față solicitărilor datorate n-șpe miilor de feluri alimentare servite de n-șpe-miile ori într-o singură zi.

De ce trebuie să concentrăm toată paleta de bucate în doar câteva zile, iar majoritatea zilelor rămân sărace, malnutrite, cu un  aport insuficient de substanțe nutritive pentru funcționarea normală, eficientă și sănătoasă a organismului?

Practic, prin obiceiurile noastre alimentare, ratăm Ținta, pierzând esența sărbătorilor care vorbesc despre cu totul altceva, decât o facem noi cu stomacul umplut de bucate: reamintirea nașterii, morții și învierii lui Hristos. Adevărul este că e mai greu să te gândești la implicațiile spirituale ale acestor realități cu pedala poftelor culinare călcată la maxim.

Reflecții asupra neputinței la români


neputinta (sursa: papillonoir.wordpress.com)

Neputința e o trăsătură umană. Limita, ca realitate generală a umanității, e un sinonim al neputinței. Cât de limitați suntem noi? Cred că mai puțin decât ne imaginăm. Suntem mai capabili, mai ne-limitați decât credem. Dușmanul nostru și aliatul propriei limitări este chiar mintea noastră care, fie ne spune care este ”doza” de putință din noi (pe ce bază oare?), fie ne ciulește propriile urechi la șoaptele celorlalți; și sunt puțini, foarte puțini avizați, capabili să ne evalueze potențialul și propria devenire, aptitudinile și capacitățile noastre ce zac dormitând undeva în ființa noastră. Românii se pricep la toate. Și cei mai mulți ”rotunjesc” în jos imperfecțiunile noastre: dacă nu ești suficient de îndemânatic ți se ia prin cuvinte și puțina îndemânare pe care o ai, spunându-ți-se că nu ai nicio îndemânare. Deci, nu te mai chinui să faci nu știu ce. Există artilerii grele pentru a ținti defectele. Lipsesc reflectoarele pentru a pune în evidență calitățile și inițiativele timide, dar pozitive. Și asta e în defavoarea noastră. În defavoarea relațiilor noastre de toate tipurile. În defavoarea comunității și chiar a întregii Românii. Apropo. Ați remarcat în relațiile voastre tendința iubitei/iubitului de a scoate în evidență mai mult defectele și prea puțin calitățile, ceea ce este bun și de necontestat în voi?

În anul III de facultate mi-am astupat urechile pentru că nu doream să admit evaluarea referitoare la propria persoană făcută de unii colegi… Am făcut echipă cu mine însumi și am reușit, la sfârșitul anului, performanța celei mai mari medii, ”suflându-i” bursa de studii unei colege care-și făcuse calcule greșite, pe baza unor considerații greșite, în urma unor evaluări greșite: potențialul meu. Dacă nu am reeușit până atunci să urc foarte sus, nu însemna, automat, că nu voi reuși vreodată! Ea se baza pe faptul că e printre primii trei (și doar trei burse de studii existau în grupa noastră) și că nimeni nu poate surclasa trio-ul fruntaș. Mare eroare! A costat-o scump: bursa de studii, atât de necesară unui/unei student/studente.

La începutul clasei a XII-a, eram considerat neputincios la alergare rezistență – o probă esențială la sport, care se dădea la Bacalaureat. Aveam constituția ideală pentru aceasta (înalt și slab), dar nu reușeam să alerg nici 200 m (din 1000) fără pauză. M-am ”reprogramat” mintal și realitatea a fost alta: până la BAC am reușit să ating performanța personală de 15000 m fără oprire! Ce m-a ajutat? Ceea ce credeam, sau, mai bine spus, ce începusem să cred despre mine: că sunt capabil, că pot, că voi reuși cu multă muncă.

Cred că noi ne facem rău unii altora, ne privim și ne trântim pe ringul vieții în loc să ne ajutăm reciproc pentru a crește și a ne înălța. Neputința la noi, românii, are cauze multiple. De la cultura eșecului întreținută în școli de profesorii insuficient de capabili să remarce potențialul elevilor și până la eșecul din societatea românească, la nivel de clasă politică care cultivă neputința de a schimba ceva în bine prin neimplicare expresă. Ne mai lipsește din sfera educațională dezvoltarea personală la nivel național. Și eu am descoperit târziu această felie atât de importantă din educație. Nici ”cunoaște-te pe tine însuți” nu e luat în serios de prea mulți. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat pe noi înșine, am fi altfel. Am realiza că avem un POTENȚIAL ENORM care doarme și încă nu a fost trezit. Fără conștientizarea propriului potențial nu știm pe ce drum personal și profesional să mergem, nici ce să dezvoltăm la noi. Suntem corăbii fără direcție și fără pânze ridicate, pe o mare cu mult vânt.