Reflecţii privind viaţa mea sentimentală


trandafir_rosu_cu_roua

Sunt un tip sentimental. Sunt atras de feminitate încă de prin clasa întâi, dar prima relaţie am avut-o târziu, abia în primul an de facultate, la vârsta de 19 ani. N-aş putea spune că fac un harem cu numărul fetelor/femeilor cu care am fost în relaţie de-atunci. N-am avut (foarte) multe relaţii. Dar, ce e sigur, este faptul că, după ce n-au mai fost cu mine, majoritatea şi-au găsit rapid jumătatea. Atât de mult m-au iubit…c-au sărit repede în altă barcă. J Am fost, probabil, o pistă de lansare spre cerul fericirii lor de după… despărţire. Sau, introducerea unui film a cărui acţiune a continuat în alt film, cu alte personaje, în alt cadru. De ce-au plecat femeile din viaţa mea? Unele de nervi, altele de ciudă, fiindcă la începuturi eram copilăros şi naiv mai tot timpul, altele pentru că le-am greşit. A nu se înţelege că ele nu greşeau… Altele aveau aşteptări de domeniul ştiinţifico-fantastic. Spre exemplu, unele îşi doreau un bărbat perfect. Şi au realizat pe parcursul călătoriei romantice, când petalele trandafirilor se ofileau rând pe rând, că cel de lângă ele e…imperfect, vorbeşte şi râde (uneori) zgomotos, e încăpăţânat (uneori) copilăros (alteori), are personalitate şi nu-i uşor de manipulat. Dar asta nu era în nicio contradicţie cu faptul că le-am iubit. Sunt curios dacă cei cu care sunt (acum) chiar sunt…perfecţi. Probabil doar ipocriţi…

Mă tem că, atunci când ne întâlnim cu celălalt, la începuturi, avem o imagine idealistă despre persoana de lângă noi. O percepem cu un soi de aureolă, aproape că nu spunem despre acea persoană că are aripi de înger şi este desprinsă din iconografia ortodoxă. Dar aceasta e utopia care, probabil, are cel mai mare potenţial de a dezamăgi o femeie şi de a o face să trăiască o frustrare cronică ce nu se mai termină. Aşteptările, idealismele şi închipuirile desprinse din cărţile de poveşti citite de părinţi în perioada copilăriei noastre, sau telenovelele vizionate mai târziu cu-atâta consecvenţă şi pasiune ne sap izvorul şi ne pompează Apa Irealismului nostru care împiedică maturizarea reală într-o relaţie ce se vrea a fi serioasă, de perspectivă şi de încredere. Pe măsură ce timpul trece, chipul celuilalt coboară din icoană şi devine uman, real, cu imperfecţiuni, cu riduri şi cu coşuri. Apar lumini contrastate pe ici-colo, de umbre. Îndulcită de calităţile tale, pe care ea, femeia, le recunoaşte şi o fac să se simtă mândră de tine, vederea i se tulbură şi gustul ei devine dintr-o dată amar când se loveşte de acelea pe care le numeşte generic defecte. Dintr-o dată, realizează că este pe Planeta Pământ, una pe care locuitorii ei sunt imperfecţi, ispitiţi şi ispitibili de la Adam şi Eva-ncoace, a căror curiozitate ne-a terminat fericirea deplină pe pământ. Şi pleacă de lângă tine crezând că pajul ce a agăţat-o cu emfază a venit de sus pentru ea şi de-acum urmează zile cu răsărituri şi apusuri ce au o tentă de roz, pereţii casei vor fi zugrăviţi în roz, iar gustul va fi de-acum doar dulce. Cred că fiecare despărţire ne marchează, lasă un ecou în rezervorul hodorogit al iubirii ce are nevoie de vindecare divină pentru a oferi (din nou) maximul de iubire de care dispuneam odinioară şi pe care cel de lângă noi şi-l doreşte.         

Când unii oameni te părăsesc…


relatii

Când unii oameni te părăsesc, nu-i implora să se întoarcă. Lasă-i! Privește în viața ta. N-au plecat toți, nu-i așa? Sunt convins că ai scăpat de balast, de umplutură, de un decor inutil. Oamenii pe care-i mai ai, posibil să fie reali și bine intenționați. Cei care (mai) sunt te acceptă așa cum ești. Pentru ei revederea este un motiv de bucurie. La ce ți-ar folosi o mulțime de oameni când ziua are doar 24 de ore și din acestea, de multe ori, abia reușești să investești orele pe care le poți număra pe degetele unei singure mâini în relația cu ei? Personal mă bucur când cineva alege să plece din viața mea. Îmi rămâne mai mult timp pe care să-l dedic persoanelor care încă mai sunt cu mine, fiindcă, nu-i așa, o relație de calitate cere timp, efort, disponibilitate și chiar necesitatea de a ajuta la nevoie. Am depășit stadiul adolescentin în care țineam cu dinții de oamenii care nu mai doreau să respire în proximitatea mea. Ducă-se învârtindu-se!

Noi și filosofia de unică folosință


521937_583818171637992_1833601422_n

Am văzut imaginea aceasta pe facebook. Exprimă un mare adevăr. Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar este valabilă condiția expusă de oficioșii care i-au căsătorit: ”la bine și la rău”. Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo, bunica comanda acasă.  :)))

Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia ”de unică folosință” – neplăcută oricum – întâlnită, probabil, pentru prima dată în anii 90, de la bunurile venite din occident, (în special enervanta și firava veselă sau amabalajele de suc și apă minerală, toate din plastic), la oameni și relații, la persoanele dragi cu care am construit relațiile. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni ”din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic…care se abandonează repede-repede, când s-a stricat.

 E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonând persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubim și iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, ”de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea. Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. Nu e ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm ”una-două”, fără niciun sentiment, în afara celui simțit când scoatem banii din portofel! Despărțirea ne marchează, ne afectează profund. Trăim depresii și lacrimi. Gânduri de sinucidere și de auto-abandonare. Încremenim în proiectul vieții noastre și ne revenim foarte greu, sau unii chiar deloc. Investim în relație și ne trezim că după un an și jumătate celălalt ne spune adio. Oare cât crede că va mai putea repeta finalul acesta abrupt? Avem o singură viață și după o vârstă nu ne mai cumpără nimeni! Haidem să ne trezim la realitate! Dacă nu vrem să reparăm, ne vom trezi la 50-60 de ani, singuri, cu amprentele timpului bine pronunțate pe trupul și chipul nostru, când viața activă va fi pe sfârșite, iar faptul că mai vrem să iubim și să fim alături de cineva ”la bine și la rău”, nu va mai convinge pe nimeni!

În afara iubirii…


13191

În afara iubirii e lipsă de direcție profundă

Sunt ziduri reci și singurătate.

În afara iubirii e noapte,

Un nicăieri universal cioranian.

În afara iubirii sunt demoni,

Depresii și multă tristețe.

În afara iubirii nu-s îngeri,

nici aripi de suflet ce zboară.

În afara iubirii ne irosim

și nu avem cu cine să-mpărtășim bucurii,

nici eșecuri, nici realizări.

În afara iubirii pierdem,

ce suntem și ce mai avem.

Reflecții asupra neputinței la români


neputinta (sursa: papillonoir.wordpress.com)

Neputința e o trăsătură umană. Limita, ca realitate generală a umanității, e un sinonim al neputinței. Cât de limitați suntem noi? Cred că mai puțin decât ne imaginăm. Suntem mai capabili, mai ne-limitați decât credem. Dușmanul nostru și aliatul propriei limitări este chiar mintea noastră care, fie ne spune care este ”doza” de putință din noi (pe ce bază oare?), fie ne ciulește propriile urechi la șoaptele celorlalți; și sunt puțini, foarte puțini avizați, capabili să ne evalueze potențialul și propria devenire, aptitudinile și capacitățile noastre ce zac dormitând undeva în ființa noastră. Românii se pricep la toate. Și cei mai mulți ”rotunjesc” în jos imperfecțiunile noastre: dacă nu ești suficient de îndemânatic ți se ia prin cuvinte și puțina îndemânare pe care o ai, spunându-ți-se că nu ai nicio îndemânare. Deci, nu te mai chinui să faci nu știu ce. Există artilerii grele pentru a ținti defectele. Lipsesc reflectoarele pentru a pune în evidență calitățile și inițiativele timide, dar pozitive. Și asta e în defavoarea noastră. În defavoarea relațiilor noastre de toate tipurile. În defavoarea comunității și chiar a întregii Românii. Apropo. Ați remarcat în relațiile voastre tendința iubitei/iubitului de a scoate în evidență mai mult defectele și prea puțin calitățile, ceea ce este bun și de necontestat în voi?

În anul III de facultate mi-am astupat urechile pentru că nu doream să admit evaluarea referitoare la propria persoană făcută de unii colegi… Am făcut echipă cu mine însumi și am reușit, la sfârșitul anului, performanța celei mai mari medii, ”suflându-i” bursa de studii unei colege care-și făcuse calcule greșite, pe baza unor considerații greșite, în urma unor evaluări greșite: potențialul meu. Dacă nu am reeușit până atunci să urc foarte sus, nu însemna, automat, că nu voi reuși vreodată! Ea se baza pe faptul că e printre primii trei (și doar trei burse de studii existau în grupa noastră) și că nimeni nu poate surclasa trio-ul fruntaș. Mare eroare! A costat-o scump: bursa de studii, atât de necesară unui/unei student/studente.

La începutul clasei a XII-a, eram considerat neputincios la alergare rezistență – o probă esențială la sport, care se dădea la Bacalaureat. Aveam constituția ideală pentru aceasta (înalt și slab), dar nu reușeam să alerg nici 200 m (din 1000) fără pauză. M-am ”reprogramat” mintal și realitatea a fost alta: până la BAC am reușit să ating performanța personală de 15000 m fără oprire! Ce m-a ajutat? Ceea ce credeam, sau, mai bine spus, ce începusem să cred despre mine: că sunt capabil, că pot, că voi reuși cu multă muncă.

Cred că noi ne facem rău unii altora, ne privim și ne trântim pe ringul vieții în loc să ne ajutăm reciproc pentru a crește și a ne înălța. Neputința la noi, românii, are cauze multiple. De la cultura eșecului întreținută în școli de profesorii insuficient de capabili să remarce potențialul elevilor și până la eșecul din societatea românească, la nivel de clasă politică care cultivă neputința de a schimba ceva în bine prin neimplicare expresă. Ne mai lipsește din sfera educațională dezvoltarea personală la nivel național. Și eu am descoperit târziu această felie atât de importantă din educație. Nici ”cunoaște-te pe tine însuți” nu e luat în serios de prea mulți. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat pe noi înșine, am fi altfel. Am realiza că avem un POTENȚIAL ENORM care doarme și încă nu a fost trezit. Fără conștientizarea propriului potențial nu știm pe ce drum personal și profesional să mergem, nici ce să dezvoltăm la noi. Suntem corăbii fără direcție și fără pânze ridicate, pe o mare cu mult vânt.