În urma unui rege…


regele-mihai-foto-ioana-chirita_15213000

(Foto: Ioana Chiriță)

În urma unui rege… rămâne o țară întristată și înlăcrimată, blocată în clipele unei reflecții grave privind pierderea a 28 de ani în realitatea păguboasă a republicii post-comuniste, în care neo-bolșevicii autohtoni au luat România de parcă ar fi țara lor proprietate personală – asemeni romanilor de acum peste 2000 de ani ce au împărțit cămașa lui Hristos – lăsând o țară improprie pentru demnitate sau prosperitate pentru românul de rând.
Moartea Regelui Mihai ia odată cu ea un mare potențial: acela de a folosi statutul și rolul de monarh în  procesul de transformare și aducere a României la nivelul statelor occidentale.

În urma unui rege… rămâne o națiune fără repere – căci ce vedem la palate… sunt găști ce gravitează pe orbita intereselor personale și de clan, fără viziune și fără strategie.

Monarhia trebuie sa revină. Avem nevoie de un REGE, de un OM cu o coloană vertebrală dreaptă, capabil să ne reprezinte cu demnitate, curaj și capacitate de luptă pentru interesele noastre.
Am avut în fruntea statului personaje indoielnice capabile doar de vorbe impletite și lipsite de consistență (Iliescu), multă hăhăială (Băsescu) și multă muțenie (Iohannis) completate de un parlament cu senatori și deputați ce au votat legi incomplete, prost gândite sau nocive.
E vremea sa ne trezim!

E de o mie de ori mai bine să contribui financiar la întreținerea unei case regale demne, cu autoritate, responsabilitate și determinare care să misioneze și să reprezinte bine națiunea română, decât să susții o gașcă de impostori penali care votează în defavoarea ta ca cetățean și națiune cu gândul la siluete feminine și conturi bancare!

Ce (ne-)am putea reproșa?

Regelui Mihai, poate doar timiditatea discursului sau absența unei incisivități ce se impunea în raport cu neo-bolșevicii feseniști care au preluat puterea în anii 90.

Nouă, că am permis ca România să tureze în gol și chiar să decelereze cu progresul necesar unei țări ce se vrea modernizată și nu improvizată.

Spre ce ne îndreptăm?

Dificil de spus. Se impune un referendum cu întrebarea legitimă: vă doriți reinstaurarea monarhiei? Și doar inconștienții sau oamenii lipsiți de memorie ar putea răspunde infirmativ.

Comunism vs capitalism (autohton). Reflecții și perspective


În comunism se mima interesul total al statului față de cetățean, concretizat printr-o protecție socială și economică minimală: statul comunist îți oferea o locuință și un loc de muncă. Aveai un salariu (bunicel) cu care te puteai descurca și, cu puțin efort și ”învârteală” reușeai să ai în frigider diverse sortimente de ale gurii. Ce îmi place la sistemul comunist e faptul că reprezentanții săi erau interesați ca toți cetățenii să fie angajați în procesul de producție.

Fratele bunicii mele este analfabet. Nu știe să citească. Nici să scrie. În ciuda acestor carențe, a avut un loc de muncă în perioada comunistă și acum are statutul de pensioar.

Când vorbești de faptul că statul îți asigură o oarecare protecție socială prin susținerea locurilor de muncă, prin investiții, poți spune că statul, respectiv contractul social era funcțional.

Acum și cei cu studii superioare au dificultăți serioase în a-și găsi și menține un loc de muncă. Fiindcă statul nu mai face investiții. Dimpotrivă! Și pentru că școala românească se aseamănă cu Banca Națională: produce maculatură. Banca tipărește bani, iar școala tipărește diplome! Sunt atâtea universități, facultăți și organizații care organizează cursuri finalizate cu o diplomă, hârtie cu care nu prea mai poți face nimic în România.

Zilele acestea urmăream știri legate de profesorii șpăgari de la Universitatea Bioterra, București.

În comunismul autohton se construia.

În capitalismul autohton, pe baza unor argumente slabe, se demolează. Cine va stinge lumina în România?

Școala de asistență socială s-a reînființat după căderea regimului comunist. Asistența socială nu exista atunci. Acum avem asistență socială, școală de asistență socială, asistenți sociali etc., dar problemele sociale persistă și se înmulțesc.

Suntem martorii unui soi de realitate schizofrenică în România: discrepanța între veniturile românilor obișnuiți și costurile, cerințele vieții se măresc pe zi ce trece.

Suntem o societate a cărui stat nu investește în oameni, nici în domenii care nu-i aduc bani! Mai grav este că nu mai susține nici sectoarele profitabile! ”Privatizează” tot! Vrea să scape de tot! Nu a învățat lecția vânzării sectorului petrolier. Vrea să ofere pe nimic aurul și chimia. Și devine o autoritate ce încasează taxe și ipozite uriașe, fără a mai face ceva constructiv. 

România nu este nici stat socialist (dovada: nepăsarea statului față de cetățenii lui, natalitatea în scădere etc.), nici capitalist (dovada: distrugerea prin ”privatizare” a reprezentantelor productive: fabricile și absența susținerii întreprinzătorilor completată de perceperea de taxe și impozite foarte mari).

Suntem Republica Corcitură România, fiindcă însumăm o combinație a trăsăturilor negative ale celor doua sisteme socio-economice amintite mai sus: nepăsarea capitalistă față de oameni, amestecată cu sărăcia socialistă. Ce iese de aici? Un monstru care-și conturează zilnic corpul și își urâțește chipul de la stadiul cu o doză minimalistă de dramă, dezgust în prezent, până la fizionomia ce îmbină groaza maximă, în următorii zece ani.

Probabil că peste zece ani, în acest capitalism dezaxat, în această formă modernă de stat, vom trăi zile mai ”negre” decât cele din prezent. Ne vom întoarce la condițiile perioadei pre-industriale. Nu pentru că nu vor mai exista mașini, centrale de apartamente pe gaz, calculatoare etc. Dar, venitul unei familii va fi total insuficient pentru întreținerea nevoilor ei de bază, probabil că ne vom reîntoarce la pământ, și-l vom săruta, asemeni personajului rebranian, Ion, ca pe unica sursă, pentru a cultiva singuri legumele și fructele necesare meselor zilnice. Facultatea va redeveni un lux, ca și școala gimnazială sau liceală, contractarea unui credit pentru achiziționarea unei locuințe va fi imposibil de realizat,  iar la teve vom auzi prezentatori de știri care vor citi pe prompter ceea ce scria Richard Wurmbrand în perioada detenției sale politice de-acum câteva zeci de ani:  ”salariile nu fuseseră niciodată așa de mici. Se legiferase ziua de muncă de opt ore, dar lucrai douăsprezece ore ca să-ți îndeplinești ”norma”; apoi munca ”voluntară” și conferințele despre marxism nu mai lăsau timp pentru viața de familie. Pe de altă parte, într-un apartament locuiau două sau mai multe familii.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, București 2007, pag. 104)