Meditația zilei – DESPRE LECȚIILE VIEȚII


viata

Pe parcursul anilor de școală absolviți, din faza primară, gimnazială și terminând cu cea postuniversitară, am asistat la multe, foarte multe lecții. Predate cu mai mult sau mai puțin talent pedagogic de o mare pleiadă de profesori, o mare parte a informațiilor însușite s-au pierdut prin uitare. Mi-au rămas, ce-i drept, câteva chipuri memorabile de profesori care m-au atras și nu foarte multe secvențe din materialul predate de ei.

În urma multor ani de studii nu ezit să spun că Viața este cel mai talentat professor, cu cele mai eficiente, memorabile și dure lecții.

M-am întrebat ce rol au lecțiile primite în praful realității?

Primul beneficiu este acela că, dacă nu ne doboară, aceste lecții ne fac mai puternici. Ne călesc, asemeni unui ”tratament” aplicat fierului. Și da, cu siguranță, experiența îmi confirmă că supraviețuirea în această viață face de multe ori apel la o ”capacitate” sporită de a face față diverselor experiențe prin care trecem.

Probabil fiindcă noi, ființele umane, ocupăm uscatul – mediul acesta unde frecarea este mai ridicată comparativ cu mediul aerului sau al apei, pentru a exista o oarecare armonie, duritatea experiențelor în care suntem personaje principale este necesară. În apă sau în aer am fi fost mai bine ”tratați”. Din nou, probabil.

Unele experiențe, ca pierderea unei/unor ființe dragi, sunt traumatizante. Ne impactează pe o perioadă lungă de timp. Altele, cum sunt conflictele, ne marchează o perioadă limitată de timp comparativ cu primul ”gen” de experiențe mai sus amintit.

Dincolo de stresul, durerea, suferința sau disconfortul provocate de experiențele nedorite ale vieții, dacă ne transformă în oameni mai înțelepți, mai echilibrați, mai puțin critici față de ceilalți și, de ce nu, mai empatici, am dobândit câteva valori pe care, probabil, altfel era cu neputință să ni le însușim.

Infernul primilor ani de școală


Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când mă gândesc la primii ani de școală, mă cutremur. Manualele şcolare îmi dădeau fiori. Eram zilnic cu Bau-Baul în ghiozdan!
Din clasa mea, cred că eram elevul cel mai naiv, mai greoi la minte și mai slab la înfățișare. Aproape că mă lua vântul pe sus, spre norii în care stăteam cu capul, oricum. Eram ultimul pe clasă. Nu-mi plăceau cărțile deloc. Până la 16-17 ani nu prea mi-a plăcut să citesc.
Aveam o bibliotecă de care mama s-a îngrijit să existe, în apartamentul cu două camere din strada Carpați, în orașul Siret.
Ceea ce mi se cerea la școală erau romanele care existau în biblioteca de acasă. Ori mie nu mi-au plăcut romanele care nu erau altceva decât niște telenovele închise între coperțile unor cărți. Nu spun că n-am citit. Eram nevoit să mai răsfoiesc câte-un roman, două. Mare neplăcere a fost să urmăresc telenovelele pe paginile alb-gălbui.
Clasa întâi a fost un mare coșmar pentru mine. Nu era de ajuns că nu mă agrea cartea. Nici pentru colegi nu eram o mare simpatie. Stăteam în bancă cu Ancuța și, nu știu din ce tărășenie, ne-am luat la harță. Iar stimabila școlăriță, de iute cum era, m-a altoit puternic cu o riglă de lemn pe una din mâini. Fiindcă aveam cerneală de prisos în stiloul chinezesc, m-am transformat ad-hoc în micul Picasso. Am făcut din cămașa ei albă o mică operă de artă, în care se combina albul cu albastrul, obținând o imagine pe care nici eu nu puteam s-o explic.
Când vedeam manualele, mi se făcea frică. Nu pricepeam (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

Cu BAC sau… fără BAC


 diplom_bac1

Privesc pe scena socială mioritică contemporană și nu mă miră nimic din ce le este dat ochilor mei să privească și urechilor mele să asculte în legătură cu acest calup de examene de la sfârșitul clasei a XII-a, numit Bacalaureat. Nu mă miră promovabilitatea redusă și nici imaginile pe care le văd la teve cu elevi nemulțumiți că au dat șpagă și n-au promovat, profesori presupuși șpăgari. Foamea din sistemul educațional preuniversitar românesc e mare, incultura și lipsa de pregătire a elevilor și mai mare, iar necesitatea de a lua BAC-ul este percepută, probabil, la nivelul părinților și a copiilor mare cât primele enumerate la un loc.  

Ce poți să faci ca finalist lipsit de pregătire al liceului în fața căruia apare o mare punte numită Examen de Bacalaureat pe care trebuie să o treci? Să te (re)apuci de învățat și să mergi la meditații până-ți sar capacele? Mă tem că nu. Cel mai facil mijloc rămâne șpaga, unul universal în Republica România.

Oricum, cu BAC sau fără BAC, proaspăt absolvenții de liceu fără mămicuța și tăticuța în prim-planul începutului de viață, vor experimenta momente dure. Asta fiindcă vor fi puși în ipostaza de a deveni slugi cu/fără diplome la diverși patroni mai mult sau mai puțin inculți, cu sau fără diplomă de BAC sau, vor deveni ei înșiși întreprinzători.

Din păcate, diploma de BAC nu prea ajută în România, asemeni celei de licență. Sunt simple cartoane cu valoare de document ce te ajută să fii puțin mai cu moț în comparație cu cei ce nu au reușit să le obțină. Și cam atât. Nu prea reflectă cunoștințele. Și nimeni nu mai dă doi bani (în România) pe absolvenții cu studii liceale și/sau universitare. Șomeri/cerșetori cu diplomă sunt peste tot.

Dacă ești un proaspăt absolvent de clasa a XII-a, consolarea într-un astfel de peisaj dezgustător și deprimant stă în faptul că indiferent dacă ai luat sau nu BAC-ul, vei fi nevoit să reflectezi practic la maxima ”cunoaște-te pe tine însuți”, să vezi ce potențial ai, să aflii ce poți să faci cu potențialul conștientizat în persoana ta și… să te apuci de treabă. Oricum ai fi, cu siguranță ai un potențial pe care, probabil, nu-l cunoști nici tu, pe care profesorii n-au fost în stare să-l identifice și să te ajute să-l conștientizezi, potențial pe care trebuie să-l explorezi pentru a vedea ce poți face cu el. Nu dispera că la vârsta asta de 18-20 de ani încă nu știi ce știi să faci. Mai există speranțe și pentru tine. Nu te lăsa descurajat de adulții care au uitat că și ei, probabil, erau niște mucoși incapabili de ceva concret la vârsta pe care o ai tu. Succes!   

Amintiri din primii ani de școală


abecedar citire matematica romana (sursa: http://www.rtv.net)

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când mă gândesc la primii ani de școală, mă cutremur. Imaginile de mai sus îmi dădeau fiori. Eram zilnic cu baubaul în ghiozdan! Eram un elev slab. Greoi la minte. Cred că eram cel mai naiv și cel mai înalt elev din clasă. Înalt și slab. Aproape că mă lua vântul pe sus, mai spre norii în care stăteam cu capul, oricum. Eram probabil ultimul pe clasă. Nu-mi plăceau cărțile. Până la 16-17 ani nu mi-au plăcut. Fiindcă ceea ce mi se cerea erau romanele. Or mie nu mi-au plăcut romanele care nu erau altceva decât telenovele tipărite și închise între coperțile unor cărți. Nu spun că n-am citit. Eram nevoit să mai răsfoiesc câte o carte-două. Dar era o mare neplăcere să urmăresc telenovelele (care nu-mi plac nici acum) pe paginile alb-gălbui ale cărților din biblioteca pe care mama s-a îngrijit să existe în apartamentul de două camere din strada Carpați, orașul Siret, județul Suceava.

Clasa întâi a fost un mare coșmar. Nu era de ajuns că nu mă agrea cartea. Nici pentru colegi nu eram o mare simpatie. Stăteam în bancă cu Ancuța, fiindcă eram vecini și, nu știu din ce tărășenie ne-am luat la harță, încât stimabila școlăriță, iute ce era, m-a altoit puternic cu o riglă pe una din mâini iar eu, fiindcă aveam cerneală de prisos în stiloul meu chinezesc, m-am transformat ad-hoc în micul Picasso și am făcut din cămașa ei albă o mică operă de artă ce combina albul cu albastrul, obținând o imagine pe care nici eu nu știam s-o explic sau să o înțeleg.    

Când vedeam manualele, mi se făcea frică, fiindcă nu pricepem ce vroiau învățătorul și mama de la mine? Pentru ce atâta efort? De ce să citesc și să scriu? Și dacă tot m-am prins cum se face ”a”-ul,”b”-ul, ”c”-ul și am învățat adunarea, scăderea, împărțirea și înmulțirea, de ce mă tot pun să fac exerciții dacă știu deja despre ce e vorba? De ce exercițiile  trebuie să fie atât de complicate și de ce trebuie atâta amar de timp ca să le fac? Cu joaca cum rămâne? Când voi mai avea timp să mă joc? De ce păteză stiloul pe caietele rusești și vina e tot a mea? De ce? Astea erau întrebările ce-mi oboseau mintea de copil abia intrat la școală.  

Reflecții asupra neputinței la români


neputinta (sursa: papillonoir.wordpress.com)

Neputința e o trăsătură umană. Limita, ca realitate generală a umanității, e un sinonim al neputinței. Cât de limitați suntem noi? Cred că mai puțin decât ne imaginăm. Suntem mai capabili, mai ne-limitați decât credem. Dușmanul nostru și aliatul propriei limitări este chiar mintea noastră care, fie ne spune care este ”doza” de putință din noi (pe ce bază oare?), fie ne ciulește propriile urechi la șoaptele celorlalți; și sunt puțini, foarte puțini avizați, capabili să ne evalueze potențialul și propria devenire, aptitudinile și capacitățile noastre ce zac dormitând undeva în ființa noastră. Românii se pricep la toate. Și cei mai mulți ”rotunjesc” în jos imperfecțiunile noastre: dacă nu ești suficient de îndemânatic ți se ia prin cuvinte și puțina îndemânare pe care o ai, spunându-ți-se că nu ai nicio îndemânare. Deci, nu te mai chinui să faci nu știu ce. Există artilerii grele pentru a ținti defectele. Lipsesc reflectoarele pentru a pune în evidență calitățile și inițiativele timide, dar pozitive. Și asta e în defavoarea noastră. În defavoarea relațiilor noastre de toate tipurile. În defavoarea comunității și chiar a întregii Românii. Apropo. Ați remarcat în relațiile voastre tendința iubitei/iubitului de a scoate în evidență mai mult defectele și prea puțin calitățile, ceea ce este bun și de necontestat în voi?

În anul III de facultate mi-am astupat urechile pentru că nu doream să admit evaluarea referitoare la propria persoană făcută de unii colegi… Am făcut echipă cu mine însumi și am reușit, la sfârșitul anului, performanța celei mai mari medii, ”suflându-i” bursa de studii unei colege care-și făcuse calcule greșite, pe baza unor considerații greșite, în urma unor evaluări greșite: potențialul meu. Dacă nu am reeușit până atunci să urc foarte sus, nu însemna, automat, că nu voi reuși vreodată! Ea se baza pe faptul că e printre primii trei (și doar trei burse de studii existau în grupa noastră) și că nimeni nu poate surclasa trio-ul fruntaș. Mare eroare! A costat-o scump: bursa de studii, atât de necesară unui/unei student/studente.

La începutul clasei a XII-a, eram considerat neputincios la alergare rezistență – o probă esențială la sport, care se dădea la Bacalaureat. Aveam constituția ideală pentru aceasta (înalt și slab), dar nu reușeam să alerg nici 200 m (din 1000) fără pauză. M-am ”reprogramat” mintal și realitatea a fost alta: până la BAC am reușit să ating performanța personală de 15000 m fără oprire! Ce m-a ajutat? Ceea ce credeam, sau, mai bine spus, ce începusem să cred despre mine: că sunt capabil, că pot, că voi reuși cu multă muncă.

Cred că noi ne facem rău unii altora, ne privim și ne trântim pe ringul vieții în loc să ne ajutăm reciproc pentru a crește și a ne înălța. Neputința la noi, românii, are cauze multiple. De la cultura eșecului întreținută în școli de profesorii insuficient de capabili să remarce potențialul elevilor și până la eșecul din societatea românească, la nivel de clasă politică care cultivă neputința de a schimba ceva în bine prin neimplicare expresă. Ne mai lipsește din sfera educațională dezvoltarea personală la nivel național. Și eu am descoperit târziu această felie atât de importantă din educație. Nici ”cunoaște-te pe tine însuți” nu e luat în serios de prea mulți. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat pe noi înșine, am fi altfel. Am realiza că avem un POTENȚIAL ENORM care doarme și încă nu a fost trezit. Fără conștientizarea propriului potențial nu știm pe ce drum personal și profesional să mergem, nici ce să dezvoltăm la noi. Suntem corăbii fără direcție și fără pânze ridicate, pe o mare cu mult vânt.

Tată bogat, tată sărac


robertkiyosaki

Am citit-o și mi-a plăcut enorm. Dacă ar fi să fac o selecție între cărți pe considerentul ”cărți fundamentale”, aș alege Biblia sau Sfânta Scriptură pe probleme sufletești, spirituale, iar cartea aceasta pe probleme de educație financiară. Merită citită de toți românii! În special de adolescenți, tineri și cei care calcă pragurile băncilor pentru a plăti ratele la creditele contractate. E o carte despre bogăție și sărăcie, active și pasive sau specificul lumii în care trăim.

Personal, mi-am îmbogățit propriul meu ABC financiar. Voi fi mai drastic cu cheltuielile, sper. M-au fascinat paginile autobiografice ale autorului, în care povestește experiențele avute în copilărie cu ”tatăl bogat” și sfaturile primite de la ”tatăl sărac”. Bineînțeles că l-a ascultat pe adultul bogat, fiindcă era mai ancorat în realitate decât celălalt. Definițiile și graficele lui Robert T. Kiyosaki sunt atât de simple și de sugestive. Nu ai cum să nu înțelegi ceea ce îți explică el. Spre exemplu, ne sugerează să investim în active și nu în pasive. Primele sunt cele care ne bagă bani în buzunar, cele din urmă ne subțiază portofelele.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cartea mi-a întărit convingerea că trăim într-o perioadă istorică în care educația clasică (școala) este depășită, insuficientă și chiar inexistentă – în ce privește banii. Școala pregătește oamenii mari de mâine pentru o societate inexistentă. Îi pregătește să devină sclavi și nu oameni liberi. El ne învață ce să facem ca să (re)devenim oameni liberi.

Eșecul este o parte din proces, nu un sfârșit de lume, că asumarea riscurilor reprezintă o realitate necesară dacă vrei să te îmbogățești.

Educația și mintea noastră sunt cele mai importante active, cele mai importante investiții pe care nu trebuie să le ratăm. Îmi place expresia ”inteligență financiară” pe care Kiyosaki o folosește des în carte, ca ingredient necesar pentru supraviețuire în această lume.

Dacă nu vrei să te îmbogățești, citește această carte măcar să conștientizezi unde ești cu educația financiară, dacă ți-ai însușit ABC-ul financiar și află dacă nu cumva acțiunile tale, care presupun domeniul finanțelor personale, sunt distrugătoare pentru tine și familia ta.

E o incursiune ce merită timpul, banii și efortul. Chiar dacă Robert T. Kiyosaki este american și trăiește într-o cultură diferită de cea a dealurilor scrise cu oi. Principiile sunt aceleași. Indiferent că vorbim de America sau România!