Dacă Facebook-ul ar dispărea


facebook imagine      Dacă Facebook-ul ar dispărea, soarele și luna ar fi ignorate undeva pe bolta cerului de către unii din noi, asemeni luminilor aprinse pe stâlpii stradali, noaptea. Diminețile și serile n-ar mai avea farmecul celor de azi: la ce bun să mai bei cafeaua de dimineață sau ceaiul de seară dacă nu le-ai mai posta pe Facebook, nu-i așa? Fotografiile și filmulețele s-ar pierde, rătăcite undeva pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor din livinguri. Vacanțele nu ar mai avea farmecul de azi, fiind lipsite de admiratorii care dau like-uri și comentarii la fotografiile și filmulețele postate de noi pe Facebook.
Dacă Facebook-ul ar dispărea, ”oamenii de televiziune” apăruți peste noapte prin live-urile lor, ar dispărea la fel de repede precum au apărut și ar rămâne o pagină în istoria umanității din registrul ciudățeniilor post-moderne.
Așa ar fi, probabil, realitatea pentru unii oameni care acum folosesc Facebook-ul în exces, dacă Facebook-ul ar dispărea și, în locul lui, nu ar apărea o platformă nouă de socializare cel puțin asemănătoare Facebook-ului. Probabil și pentru mine ar fi la fel, pentru că am momente când simt nevoia să transmit în eterul virtual ideile, imaginile surprinse de lentilele telefonului sau aparatului de fotografiat, sau reacțiile exprimate prin comentarii la postările altor utilizatori de Facebook.
Și, probabil, dacă Zuckerberg ar închide Facebook-ul ne-am recâștiga umanitatea prin faptul că am ieși din peștera existenței virtuale în agora reală unde ne-am vedea mai des fețele…

Gânduri de seară


noapte

E seară. Mi-am propus să ies la alergat dar n-am mai ieșit. M-am ocupat de ”gospodărie”. Miroase acum a proaspăt…
Sunt singur în dormitor. Cu aripile sufletului de plumb, privesc pe fereastră. Pe fondul negru al nopții, remarc, ca în majoritatea nopților trecute, lumina dreptunghiulară roșie, întinsă uniform pe toată suprafața geamului mare a apartamentului din blocul vecin – nu foarte apropiat de fereastra balconului meu. Mă-ntreb cine locuiește acolo? Presupun că un cuplu de tineri. N-aș îndrăzni să bat la ușă să-mi potolesc curiozitatea – de ce au lumină roșie în fiecare seară? Sunt romantici în fiecare seară? Povestea lor are mai mult de trei ani? Atât durează – spun unii psihologi, romantismul în doi.
Visez și eu s-o întâlnesc pe ea și să schimb lumina gălbuie din lustra atârnată de tavan cu cea verzuie de la veiozele din dreapta și stânga patului matrimonial pentru-a obține o fereastră luminând a primăvară, mai mare ca cea a vecinilor de vis-a-vis.

Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.

SCRISOARE CĂTRE MOȘ CRĂCIUN


mos craciun

Dragă Moș Crăciun,

Peste o lună vei umbla de zor să pui sub brad cadouri. Sper că nu e prea târziu să-ți scriu și cred că îți este suficient o lună ca să-mi aduci cadoul visat… Scrisoare clasică nu-ți mai scriu fiindcă s-a inventat blogul și feisbukul și poți citi mai ușor de aici. mai salvăm pădurile și-așa puține din România.

Știu că au fost ani în care mi-ai adus ce mi-am dorit, dar și ani în care am realizat că tu ai presupus ce mi-am dorit. Dar ai presupus greșit. Și nu mi-ai pus sub brad cadourile visate. Anul acesta vreau să fiu sigur că știi exact ce îmi doresc. Și nu, nu îmi voi face brad, fiindcă cadoul dorit de mine nu se poate pune sub brad, iar dulciuri, jucării, țoale și altele, asemenea lor, pot să mi le cumpăr și eu.

Ca să-mi faci o MARE BUCURIE, adu-mi cadoul pe care nu-l pot cumpăra: o iubită. Vreau o iubită în seara aceea frumoasă de colinde. Nu vreau să petrec Crăciunul singur.

Mulțumesc anticipat!

TE PIERZI…


lacrima

Te pierzi cu amintirea nopții

În care-a răsunat adio…

Atunci când i-ai dat voie sorții

Să-ngroape orice vag ”revino!”

 

Se pierd ușor și anii-n care

Spuneai că a trăi nu poți

Decât avându-mă pe mine

Pavăză l-al vieții porți.

 

Te pierzi cu fiecare clipă

Ce pune-n loc a ei uitare

și clipa luminoasei zile

cu orizonturile-i clare.

 

Se pierd momentele frumoase

Când îți doreai timpul să stea

și-acum sunt mult prea dureroase

săpând adânc în viața mea.

Primele amintiri din București


arcul-de-triumf-bucuresti

Locuiesc în București. În acest weekend, în câteva momente de liniște, am căutat în sertarele memoriei personale primele imagini din momentul venirii mele în București. Cea mai veche imagine pe care o am este aceea de la Podul Izvor. Nu știu exact ce vârstă aveam atunci, (să fi avut patru ani?) dar e cert că eram cu mama care venise în București din considerente profesionale.

Cele mai multe imagini le am sunt de pe vremea când am venit în București pentru a da examenul de admitere la facultate. Aveam 18 ani. Era în vara anului 2001, când m-am trezit singur, la ieșirea din Gara de Nord, dimineața, pe la 5, din trenul Suceava-București Nord,  în atmosfera luminată de becurile ce emanau o lumină gălbuie pe fațata Gării de Nord. Căutam linia tramvaiului 45 cu care am mers multe stații pentru a ajunge pe Șoseaua Chitilei unde locuia gazda mea.

La început am savurat călătoriile cu tramvaiul, autobuzul și metroul ca pe ceva nemaiexperimentat. Practic, primele luni de studenție, chiar primii ani petrecuți în Micul Paris, au fost o perioadă de timp în care exploram și descopeream un oraș imens. Un oraș cu multe bulevarde și cartiere unde m-aș fi putut rătăci foarte ușor. Dar nu m-am rătăcit. Am învățat într-o progresie lentă Bucureștiul, în ani de zile. Acum mi se pare o joacă să mă plimb prin tot Bucureștiul. În special seara, pe Magheru, spre Parcul Herăstrău. În Băneasa, Piața Scânteii, Arcul de Triumf, Cotroceni, Militari, Drumul Taberei etc.           

Aseară, târziu… în oglindă


Nu obișnuiesc să-mi privesc chipul în oglindă nejustificat de mult. Aseară, târziu, m-am uitat fără motiv la mine. Câteva secunde privirea mea a rămas fixă pentru câteva secunde apoi următoarele au prin sens. În minte mi-a apărut vârsta: 29 ani. Wow! 29?! Atât de mult?! Când au trecut anii? Parcă ieri aveam șapte ani, când mă chinuiam să-mi închei nasturii de la cămașă și-o rugam pe mama sau bunica să-mi lege șireturile – act învățat mai târziu. Parcă ieri învățam să merg cu bicicleta, jucam ”ascunsa” și ”pac-pac” cu vecinii de pe strada bunicii.

Astăzi am un chip ce-și scoate ușor la iveală ridurile, oboseala și trecerea timpului. Părul mi s-a rarefiat, barba nu m-a iertat nici pe mine, iar negreala ochilor mei privește atent propria-mi înfățișare. Nu mai sunt copilul de ieri. Chipul meu s-a metamorfozat, păstrând trăsăturile de identificare ale copilului de ieri, adăugând trăsturile trecerii timpului. Amicii copilariei mele cu care altădată împărțeam fructele culese din grădinile vecinilor sau impresiile noastre copilărești dar și cearta sau bătaia, câteodată, sunt, acum, mai mult în albumele foto sau în amintire. Relațiile noastre s-au răcit, s-au diminuat până la absență. Probabil distanța produce amnezie, una ce nu se poate trata de medic sau tratamentul prescris de acesta. Concret, cultiv relații cu persoane pe care le-am cunoscut în ultimii 10-12 ani.

Anul viitor îmi schimb prefixul. Voi fi jumătatea cronologică a vieții mele active. La jumătatea timpului când mai pot să mă agit, să lupt, să muncesc, pentru ceea ce îmi doresc.