Singurătatea mea și bucuria proștilor


 single

     Inițial, nu am intenționat să scriu pe tema noii mele singurătăți. Nici să mă las inspirat de aceasta  în scrierea unei noi cărți. Inițial, mi-am propus ca în timpul cât voi avea statutul de bărbat singur, să nu atrag atenția maselor prin transmiterea de mesaje în eter.

Dar, am aflat că există persoane pentru care ultima mea despărțire stârnește bucurie. Și mă întreb cum e această bucurie? Cu siguranță, acest gen de bucurie nu este unul firesc. E bucuria prostului – impropriu spus bucurie – acea exaltare vecină cu o oarecare manifestare din zona patologică, ce nu contribuie la articularea construcției interioare a acelor persoane. Bucuria prostului  e bucuria omului inconștient de realitatea despărțirii pe care o poate experimenta chiar el. El, prostul.

Ei bine, nu mă stresează bucuria prostului. Nu mă face să mă simt mai puțin valoros. Istoria ne demonstrează că oricine poate experimenta o despărțire. Fiecare a experimentat diverse eșecuri și nimeni nu se poate lăuda cu un parcurs impecabil al vieții.

Sunt un bărbat puternic și valabil pe care viața nu l-a pus la podea pentru totdeauna. Nu m-am dat bătut niciodată! M-am ridicat după fiecare eșec și am mers mai departe, mai puternic decât eram în ziua precedentă. Pentru că ceea ce nu te doboară, te face mai puternic. Îți conferă o articulație din oțel suplimentară structurii interioare.

Nu am 66 ani, ci 33. Există speranța și perspectiva unei relații care să evolueze la nivelul următor.

La final, persistă o întrebare: când voi avea o nouă relație care va avansa la statutul de mariaj, voi, proștilor, veți savura paharul amar al propriei voastre prostii?

Anunțuri

Momente de seară


centrul-vechi

București. Centrul vechi. Mă plimb, solitar, fără direcție. Lume multă. Admir oamenii – o paletă diversă de culori în mișcare. Contraste între culori și chipuri. Remarc cel puțin trei continente… Îmi place să observ cuplurile. Asta pentru că, probabil, îmi doresc și eu… combinația el-ea. Oamenii care iubesc sunt mai frumoși. În ochii lor se joacă acea scânteie… Oamenii singuri sunt mai puțin frumoși. Sau, cel puțin, frumusețea lor e ternă. Lipsește scânteia și zâmbetul acela… În locul lor e-un gol.
Doi clovni încearcă să atragă ”donatori”. O statuie vivantă întruchipează fetița cu chibrituri. Mă întâlnesc cu un cunoscut, schimbăm câteva vorbe și ne hotărâm să măsurăm aleile împreună. Ne hotărâm….ne îndreptăm spre metrou.

Singur acasă


singur

Eram trist știind că sunt singur și nu mă invită nimeni la masă. E nasol să iei prânzul singur. Dar în singurătatea și liniștea deplină am surâs iar fruntea mea s-a decrispat: un zgomot intermitent s-a auzit la intervale regulate. Insista să vin în bucătărie. Să scot farfuria de ciorbă încălzită rapid. De acum știu că nu mai sunt singur într-un mod absolut. Cuptorul cu microunde se achită cu conștienciozitate de rolul de a mă invita insistent la masă când pun ceva la încălzit în el și ”uit” să vin pentru a scoate și a mă pune la masă. Cu invitația la masă s-a rezolvat. Cu scaunul gol din fața mea, încă nu…

Oameni de ieri, oameni de azi


Privesc în trecut și realizez că sunt oameni care au fost în viața mea și astăzi nu mai sunt. Au murit, sau au ieșit din proximitate, din varii motive. Pe unii i-am dezamăgit eu. Alții m-au dezamăgit pe mine. Sau reciproc. Cert este că sunt persoane ce nu mai sunt în preajma mea. Nu mai pot conta pe ele. Nici ele pe mine. Nu mai pot comunica cu ele. Nu mai pot împărtăși nimic. Au rămas în istoria personală, pe pagini prăfuite și îngălbenite de uitare. Avem acum existențe paralele și echidistante, asemeni liniilor de tren. Cândva schimbam zâmbete, chiar lacrimi. Acum exersăm un soi de indiferență inconștientă. Fiindcă am uitat (in)voluntar de ei. Ne readucem aminte sporadic, în puținele momente de reflecție ajutată de câte o privire adâncă, în trecut, cât toată viața, din momentul când ți se activează memoria și până azi. Pe unii i-am readuce în viața noastră. Pe alții, nu. Am dori să revedem persoane ce au murit și au avut anumite semnificații pentru noi. Mergem eventual la mormântul lor. Dar aici nu ne întâlnim cu ei. Ci doar cu țărâna ce le acoperă trupul… N-am vrea să întâlnim acele persoane care ne-au făcut să suferim puternic, determinând pusee de durere sufletească sau trupească. Ne amintim de oamenii absenți când trecem prin parcul în care altădată ne plimbam împreună și revedem banca pe care am stat. Vedem pe stradă o persoană ce seamănă cu aceea cu care cândva stăteam la taclale nesfârșite. Sau, vedem vestimentația unui militar cu grad superior și ne readucem aminte de cei care doreau să purtăm o haină militară, a căror vis a rămas la statutul de vis. Important este să nu fim singuri, să cultivăm relații solide cu oameni, fie ei și puțini. Cu oameni pe care să ne putem baza, pe umărul cărora să putem plânge, cu care să putem comunica, dezbrăcați de haina diplomatică și fățarnică și, dincolo de orice experiență să știm că ei sunt acolo, indiferent de anotimp sau dispoziție. Fiindcă singuri nu putem trăi și înainta. Fiindcă singuri riscăm să murim în uitare…

Personaje vechi, personaje noi


Pe scena lumii se joacă o piesă ce are încă în distribuţie un personaj principal ce se dorea să dispară…Dar nu, nu dispare. Se anunţă un spectacol palpitant cu un rol vast pentru Criză. Criza, da, că desprea ea este vorba. Ea e personajul cu rezonanţă internaţională despre care vorbim. Criza, ce nume iritant, cu ce notorietate! Vorbim de ea peste tot, de dimineaţă şi până seara. La orice colţ de stradă, de la mic la mare, numele ei e în gura tuturor. Până şi oamenii de afaceri, care, cu siguranţă gândesc la cina romantică de seară cu o femeie tunată, de Dorobanţi, îi acordă mai multă atenţie Crizei! Cică în 2008 nu avea musculatura suficient de dezvoltată, se antrena într-o sală de fitness. În ringul de box nu a lovit cu suficientă forţă. Încă nu ne-a făcut K.O. Aparatele la care-şi lucra grupele musculare nu-i solicitau prea mult efort. Acum e 2011. Sunt voci care spun că fetiţa aceasta fiţoasă şi-a schimbat sala de antrenament. Se pregăteşte într-o sală de forţă. Trage la haltere cu greutăţi mari pentru a-şi defini musculatura. Se pregăteşte pentru la anul şi vrea ca în maxim doi ani să ne facă K.O. Va reuşi? Superstiţia, un alt personaj de salon, ne face cu ochiul de undeva, din colţul scenei, şoptindu-ne că în 2012 va fi un adio final. Lângă ea, deasupra scaunului pe care ea stă aşezată confortabil, Superstiţia a atârnat calendarul maiaş ce profeţeşte STOP-ul existenţei pentru anul viitor. Dacă ea vorbeşte de ce se va întâmpla, în viitor, fratele ei mai mare, Mit-ul, bătrân şi sătul de zile, încearcă să ne răpească privirea de la viitor spre trecut, unul îndepărtat, despre care nu există nici cărţi de istorie şi pe ideile căruia s-a depus praful. Corupţia, un alt personaj bătrân, este prezentă unde te aştepţi şi nu te aştepţi. E o doamnă cochetă, uneori vulgară, o damă de companie de lux la care au acces oamenii cu bani. Ea îi scapă pe criminali de “mititica”. Ea oferă locurile de muncă din birourile călduroase, iarna şi, din excursii, vara. Doar ea semnează contractele exprimate în monedă europeană sau americană cu multe zerouri. Singurătatea e personajul care ne însoţeşte mai tot timpul. Ne ţine companie când prietena sau prietenul ne părăseşte sau suntem certaţi. Dumnezeu e personajul absolut despre care vorbim conjunctural, ca Persoană divină despre care am auzit că a creat mecanismul ceasornicului numit glob pământesc cu oameni cu tot şi cosmosul. Din păcate El e undeva sus – asta dacă nu suntem în asentimentul lui Nietzsche şi îi facem prohodul lui Dumnezeu…

Jurnal de Mangalia


Marea m-a primit astăzi agitată trimiţând valurile ei zbuciumate spre ţărm. Totuşi, realizez că îmi place şi marea tulburată. Mi-am alungit privirea în largul mării ce se şterge undeva la orizont, aşteptând să vină ceva… Nici eu nu ştiu ce. De fapt, ştiu… Dar…

Păstrez un moment de reculegere… Uneori, tăcerea e mai semnificativă în părerile de rău decât un arsenal de cuvinte spuse din motive de tristeţe, concolare, resemnare sau adio. Fiindcă tăcerea e acel adio ce mai păstrează fiinţa ce va părăsi în curând cealaltă fiinţă.

Reflectez…

Singurătatea se percepe diferit la mare. Ea apare mai acut aici decât în alte locuri, asemeni unei senzaţii ce te face să crezi că eşti singur pe lume. Singur şi cufundat în mica ta lume interioară ce deţine o fiinţă a cărei proprietar esti chiar tu.

Ceilalţi care te înconjoară la mare nu par a fi fiinţe. Indiferenţa îi transformă în fantome cu trupuri palpabile.

Plimbându-mă, observ în vecinătatea plajei, scrijelite pe piatră sau metal, cuvinte sensibile (ex: love) ce mă fac să cred că sunt reminiscenţele unei lumi apuse, a unei comunităţi de fiinţe dispărute în care exista ataşamentul şi dragostea. Astăzi…

Parcă nici pescăruşii cărora le rămâne toată marea şi plaja nu se mai împacă. Se ceartă în triluri necunoscute mie…

Pe mare, câteva yahturi daansează pe muzica veche a mării antrenate de vânt, un dans lent dictat de fundalul muzical grav ce aminteşte de naufragii şi dramele celor ce nu mai sunt printre noi.

Astăzi a fost ultima zi la mare în anul 2008. Vine frigul. Am respirat prelung aerul mării încercând să răpesc o parte din el pentru a-l lua cu mine. Asemeni, am decupat imaginea mării şi-am ataşat-o în rama unei amintiri de septembrie.

A fost frumos…

Tare sunt singur Doamne si piezis


Cu versurile unei poezii ale lui Tudor Arghezi recitate de o actriţă şi-a deschis mesajul pastorul neoprotestant Vladimir Pustan la Sala Polivalentă, aseară, în prezenţa unui public majoritar tânăr. Cred că au fost peste 2500 de persoane prezente.

În continuare spicuiesc aspectele esenţiale ale mesajului său.

Pastorul Vladimir Pustan a vorbit despre singurătate, susţinând că aceasta, singurătatea, este cea mai întâlnită boală a tineretului de astăzi. Este boala nr. 1. Este boala care ne umple grădiniţele sau azilele.

Trăim teribil de singuri, singurătatea noastră de tip emoţional (atunci când ne moare cineva drag) sau de tip social este acompaniată de cea existenţială, cea în care suntem despărţiţi de Dumnezeu.

Am devenit o naţiune de înstrăinaţi. TV-ul ne-a transformat în oameni singuri, calculatorul ne împiedică să ieşim afară să admirăm natura, pomii ce tocmai au înflorit, să socializăm.

Băncile din parcuri şi biserici sunt goale pentru că oamenii sunt singuri.

În loc să ne căutăm pe noi, am ajuns să o căutăm pe Elodia! J 

„Am devenit singuri pentru că de fapt şi la urma urmei nu-L avem pe Dumnezeu”.

 

„L-am scos pe Dumnezeu din şcoli, din casele noastre, din viaţa noastră şi nu am pus nimic în loc.”

 

„Trebuie să-L aducem pe Dumnezeu de unde L-am aruncat”

 

„Dar Dumnezeu nu se moşteneşte. Credinţa tatălui meu trebuie găsită personal. Dumnezeu nu are nepoţi decât fii.”

 

Pastorul Vladimir Pustan sublinia faptul că singurătatea este cauza alcoolismului, a dependenţei de droguri, a fumatului şi a persoanelor ce merg pe stradă cu căştile la urechi de „zici că-s marţieni” şi nu mai au cum să perceapă ce e în jurul lor.

Ne asemănăm cu aricii, avem prea mulţi ţepi şi nu putem să ne îmbrîţişăm pentru că ne înţepăm.

 

Cum se poate scăpa de singurătate?

Dacă societatea şi cei apropiaţi nu te înţeleg, Dumnezeu te înţelege. Isus înţelege singurătatea ta fiindcă şi El a experimentat momente de singurătate.

Dar Dumnezeu vrea să ne întâlnim personal cu El. Vrea ca să ne ierte păcatele şi vrea să avem o comuniune cu El.