România, paradis în destrămare


România arăta la începutul anilor 90 asemeni unui paradis natural și industrial: existau păduri, exista industrie. Cu câteva legi menite să protejeze resursele naturale din calea investito(cotropito)rilor străini (petrolul, de pildă) și cetățenilor inconștienți (tăierea pădurilor, spre exemplu), cu retehnologizarea industriei autohtone, menținerea agriculturii prin finanțare serioasă și căutarea piețelor externe pentru vânzarea produselor obținute din industrie și agricultură, dublate de o democrație reală,

romania

România ar fi reprezentat un adevărat paradis în plină expansiune pentru fiecare român, nemaifiind necesar ca milioanele de români nemulțumiți de calitatea vieții și bunăstarea de aici să emigreze spre vest. Dar nu. România era un paradis natural în vremea celui mai iubit fiu din Scornicești, iar acum, e un paradis în destrămare: am pierdut industria țării, tot ce a fost MARE în România s-a dus, cu mici excepții (Dacia?) lăsând ruine în urmă. Pierdem păduri, pierdem locuri de muncă, pierdem pământ (care este vândut diverșilor oameni de afaceri din occident), pierdem Contractul social dintre stat și cetățenii lui; apropo! Cine mai crede că statul român își prețuiește sau își respectă cetățenii? Impresia mea este că în România fiecare e pe cont propiu: statul încearcă să obțină cât mai mult posibil jecmănind puținii oameni care mai muncesc în această țară, fără să mai ofere suficientă calitate și cantitate de servicii și resurse. Iar pentru cetățenii inteligenți unele legi, referitoare la taxare și impozitare nu reprezintă decât simple maculaturi peste care s-a așternut praful în bibliotecile lor personale. Practic, e greu să o duci bine, să trăiești decent în România fără să te agiți enorm sau fără să fentezi statul. Sunt orașe în care nu se mai întâmplă nimic înspre bine. Nici locuri de muncă, nici bani suficienți în salarii, nici respect, nici logică în materie de evaluare a gradelor de handicap ale persoanelor cu dizabilități nu mai oferă România care este asemeni unei grădini lăsate în paragină. Liderii politici de mai bine de 20 ani au încurcat borcanele misiunii lor și în loc de a (re)construi paradisul numit România, și-au construit doar propriile lor paradisuri între gardurile vilelor somptuoase. Nici oamenii nu mai trăiesc în paradis în materie de relații. Am în minte imaginea biblică a relației dintre Cain și Abel. Practic, cred că oamenii din România se încadrează, dacă pot spune așa. în personajele colective Abel și Cain, cel din urmă nenorocindu-l pentru eternitate pe cel dintâi   

Anunțuri

MARE RISIPĂ!


CATEDRALA

Să cheltuiești sute de milioane de euro pentru pereții ce vor primi eticheta cu inscripția Catedrala Mântuirii Neamului și a căror spațiu interior se va umple doar la Paști sau la Crăciun, că doar atunci sunt umplute bisericile ortodoxe din România, e o mare risipă. Asta într-o țară în care educația și sănătatea e în comă, sărăcia e la cote alarmante, iar economia e K.O. Ne mai lipsește un mastodont cu o etichetă în genul: Tribunalul Judecății Neamului. Și avem de toate. Ce-o fi (fost) în capul Patriarhului Daniel? Care e diferența între cel din urmă și Ceaușescu? Măcar în vremea lui nea Nicu se produceau diverse bunuri ce ajungeau la export și existau bani. Dar azi, când am împrumutat o groază de bani de la americani, ideea acestui proiect mi se pare nocivă, probabil, un ”bonus” de lemne puse pe focul iadului economic din România.

Mă întreb cui va servi mastodontul acesta al grandomaniei șefilor slujitorilor Domnului? Denumirea asta bombastică cine a scornit-o? Că preotul contribuie la mântuirea credincioșilor, fără de care aceasta nu se poate realiza, se mai poate accepta, deși, în Sfânta Scriptură scrie clar, negru pe alb, că Hristos e singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Singurul Mânturitor și că doar la El există mântuire. Dar să spui imensa aberație și inepție în denumirea unui lăcaș de cult ce va concura cu Palatul Parlamentului alias Casa Poporului și unde vei putea, probabil, să întorci tirul în majoritatea timpului, e inacceptabil. E o sfidare a inteligenței și realității sociale din România în care numărul bisericilor e aproximativ dublu comparativ cu numărul școlilor. Mai bine se investeau banii în școli, spitale, clinici, centre sociale, cantine sociale, fundații, proiecte pentru rezolvarea unor probleme sociale. Construcția inconștienței și ignoranței fețelor bisericești seamănă cu achiziționarea unui Rolls-Roice, Bentley sau Maybach, oricare din aceste mașini de lux, de cineva care locuiește în cort sau o colibă la marginea pădurii și hoinărește zilnic prin pădure la cules de ciuperci pentru a le vinde și a reuși să supraviețuiască. Asta e România reală. Demagogii(le) sunt penibili(e).

ROMÂNIA NU E


constitutia-romaniei

Am răsfoit puțin Constituția României și gândul mi-a zburat la ideea modificării ei. Fiindcă din primele rânduri reiese un contrast puternic între România reală și România schițată în paginile legii fundamentale.

Citiți, vă rog, următoarele articole din Constituția României referitoare la statul român și la suveranitate:

”Statul românARTICOLUL 1

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Suveranitatea  ARTICOLUL 2

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Vi se pare că mai sunt rânduri ce oglindesc realitatea?

România nu e stat social. Alocațiile, indemnizațiile de șomaj, pensiile etc. sunt jalnice, expresia unui stat ce n-are grijă de cetățenii lui. Ci le oferă firimituri, cât să nu se poată spună că se moare… de foame. Asta întărit și de faptul că politicul nu creează un mediu propice investițiilor (autohtone și străine), implicit creerii locurilor de muncă.

România nu e stat democratic. La ce bun că peste șapte milioane de români i-au spus adio mister prezidentului Băsescu? Ne-a întrebat cineva dacă vrem să intrăm în NATO sau UE? Dar să împrumutăm bani de la FMI?

România nu e stat suveran. Am cedat demult suveranitatea FMI-ului și Uniunii Europene pe care o ascultăm cum ascultă copilul de mama lui și nu vrem cu niciun chip să trecem peste cuvintele mamei, chiar dacă unele sunt împotriva interesului nostru.

România nu e stat de drept. Legislația nu a făcut decât să consume hârtia pentru tiparniță. Cu excepții, bineînțeles.

România nu e statul a cărei valori supreme să mai fie demnitatea omului, drepturile cetăţenilor și dreptatea. Pentru a avea demnitate umană, e nevoie de o calitate și o bunăstare a vieții decente. Ca să ai un stat în care drepturile cetățenilor lui și dreptatea să fie valori supreme, e nevoie ca justiția să fie accesibilă, actul juridic să fie rapid iar combinațiile din spatele ”scenei” să nu mai existe.

Sunt curios cum va fi facelift-ul Constituției noastre când va apărea la salonul Palatului Parlamentului.

Reflecții asupra învățământului românesc


invatamant

Realizez, uitându-mă la școlarul de ieri cu mintea adultului de azi, că învățământul românesc ieșit din comunism încă plătește tribut mentalității bolșevice. Și o va face mult timp, până ce în vârful sistemului educațional vor apărea oameni cu o altă mentalitate. Una pragmatică, care va regândi sistemul din temelii, va scoate munții de informații inutile și vor include informațiile compatibile cu piața muncii, încercând chiar o diviziune a informațiilor specifice înclinațiilor fiecărui elev în parte.   

Accentul excesiv pus pe acumularea de informații și nu pe formarea persoanei, de profesorii insuficient de motivați și incapabili să motiveze, să justifice și să conștientizeze elevii în privința utilității viitoare a materiilor predate și însușite de elevi – iată garanția eșecului adultului de mâine – dacă acesta nu întâlnește între timp câțiva oameni inteligenți și motivați care vor reuși să facă ceea ce n-au reușit zeci de dascăli din sistemul educațional mioritic: să ofere câteva linii formatoare.

Mă gândesc la perioada când eram elev și mai târziu student. Am cunoscut multe cadre didactice și prea puțini Profesori. Profesorul trebuie să fie asemeni unui medic care salvează din punct de vedere educațional și profesional adultul de mâine care azi e un copil sau adolescent inconștient și lipsit de motivație, oferindu-i, bine dozat, fără a risca o supra-doză, informațiile necesare supraviețuirii în viața reală de mâine, încercând să-l formeze, să-i defrișeze jungla infantilă pentru a face loc spațiului necesar formării și acumulării.   

Profesorilor din România le lipsește dezvoltarea personală care să-i ajute să conștientizeze abordările ineficiente și carențele, poziția și rolul pe care-l au în viața copiilor cu care interacționează pentru a putea ”construi” cu succes oamenii de mâine.

Școala românească nu scoate tâmpiți, cum spunea mister prezident Băsescu on ză televijăns, ci doar oameni slab pregătiți pentru viața socială și profesională.  

…în Herăstrău


În Herăstrău toamna a savurat deja o mare parte din desert. În imensa sufragerie a naturii, se înalță spre cer crengile copacilor sărăciți. Multe din frunzele copacilor, îngălbenite și ruginite, au căzut la pământ, formând covoare naturale ce-mi amintesc de fabrica de covoare din orașul Siret în care am petrecut anii primei mele tinereți, fabrică forțată la absenteism asemeni restului de elemente ale industriei românești.

Herăstrăul văzut azi era asemeni unui tablou de toamnă târzie în care puteai păși, într-o atmosferă marcată de tăcere ce transmitea parcă un soi de așteptare. Era un peisaj static, încremenit în propriul său proiect, din care lipseau oamenii, vântul și muzica teraselor din apropiere. Mint. Pe ici, pe colo, câte o siluetă umană staționară sau în mișcare, se făcea văzută și o ușoară adiere de vânt, lângă lac, e tot ce avea viață în parc. Nici tarabe cu vânzători nu mai erau. Nici bicicliști. Nici atleți. Nici grupuri gălăgioase de tineri și neliniștiți.

Pe măsură ce scriu, înțeleg și așteptarea de-aici. Dincolo de așteptarea iernii, pe 9 decembrie, probabil, și natura dorește o schimbare politică. Una cu efecte benefice. Una care ar mai opri timpul degradării sociale și economice.

Contextualizând și parafrazând vorbele lui Enștein, am fi nebuni să repetăm același experiment politic și să ne așteptăm la efecte și rezultate diferite de cele obținute până acum în societatea românească.      

Handicapul conștiinței, handicapul afectiv și alte handicapuri


Handicapul conștiinței, handicapul emoțional-sentimental – sunt două handicapuri mai puțin sesizate, mai adânci decât handicapurile fizice, cu formele lor diverse, ce au drept consecințe imposibilități de natură mecanică.

Când simți că trăiești un handicap afectiv, realizezi că experimentezi ceva profund, absența a ceva profund, o lipsă totală sau parțială a ceva esențial ce te definește ca ființă umană. Handicapul emoțional te transformă într-o ființă robotizată.

Diferența dintre tine și un robot clasic constă în substanță: materia din care e confecționat robotul este una anorganică, materia din care e plăsmuită ființa umană este una organică. Am văzut chiar azi ”handicapați” fizic cu priviri mai senine și mai umane decât mulți oameni întregi, normali, în aparență! Pentru că a fi un om întreg, presupune a avea active, funcționale, toate funcțiile ființei tale: biologice, afective, sociale, culturale și spirituale. Nu există rade de clasificare a handicapului afectiv sau social, dar ced că majoritatea este handicapată!

O vară primejdioasă


Primăvara e pregătită să predea ştafeta anotimpurilor celei ce se numeşte vară. Iar vara, asemeni unui fochist ceresc e pregătită să încingă asfaltul şi betonul blocurilor comuniste. E pregătită să ne exaspereze prin temperatura ei inutil de ridicată.

Ce mă nemulţumeşte nu este atât de mult căldura insuportabilă care ne va sufoca, cât feminitatea reprezentată de fiinţele feminine care vor încerca prin vestimentaţia sumară să dezlege armăsarii instinctelor masculine trezite de imaginile provocatoare.

Ce să fac? Ce pot face?

Va trebui să izbesc asfaltul cu privirea mea ori de câte ori prin faţa ochilor mei apar siluetele feminine fermecătoare şi ignorante, nepăsătoare de sănătatea spirituală şi mentală a celor ce, nu numai biologic dar şi psiho-social sunt diferiţi de ele.

Îmi este necesar un ataşament deosebit al ochilor cu trotuarul pe care îmi grăbesc paşii spre destinaţie.

Altfel, armata demonică aliată cu siluetele sumar îmbrăcate mă va cuceri. Altfel, voi fi în ciuda nedorinţei mele prada de război al Întunericului.