TERAPII… de șoc


Circulă prin popor, în mulțimea anonimă a plaiurilor mioritice, prin câte un reprezentant  al său, un mit inuman: nu da afară din casă, să nu te știe lumea când și ce probleme ai. Ține în tine și cultivă aparența că la tine e mereu bine. Total fals! Credeți în acest mit? Personal nu. Fiindcă este total contraproductiv! Este total păgubos! Asta fiindcă suntem posesorii unui univers interior, a unei lumi lăuntrice invizibile, dar perceptibile în intimitatea fiecăruia din noi, ce seamănă cu un rezervor.

În lumea aceasta a noastră, pe care o simțim doar noi, acumulăm toate tensiunile, tristețile, bucuriile, frustrările, necazurile și suferințele rezultate din experiențele care ne marchează gol-uri la poarta sufletului nostru.

Sunt inevitabile trăirile consumate aici, în dimensiunea nevăzută a ființelor noastre. Și colectarea stărilor interioare este inevitabilă. Dar expulzarea lor, nu! Pe aceasta o putem evita. Deși este absolut necesară eliberarea lor, pentru a nu face implozie. Pentru a nu face un mare BUUM interior. Totuși, aceasta este o hotărâre! Tu decizi dacă și când vrei să scoți din tine ceea ce nu trebuie să rămână acolo! Tu decizi dacă vei apela la o spovedanie informală.

Deși nu sunt psiholog (dar cunosc, volens-nolens, ceva informații din vastul domeniu numit psihologie), în contextul acestui articol, voi numi terapie orice mijloc de scoatere în afară a stărilor emoțional-sentimentale negative, uneori și pozitive, cu scopul de a le diminua șocul, efectul coroziv, spre a menține sănătatea mintală intactă.

Care sunt terapiile mele de șoc? Spre exemplu, comunic cu persoanele apropiate. Multe zeci de minute. Telefonic sau face-to-face. Scot din mine prin intermediul cuvintelor ceea ce mă doare, ceea ce-mi provoacă suferință și disconfort. Le mulțumesc pe această cale persoanelor apropiate (se știu ele, nu e necesar să le numesc) care mă ascultă, ori de câte ori vreau să ”conferențiez” pe teme precum despărțirea, iubirea, iertarea, singurătatea, comuniunea, sufletul etc.  De multe ori scriu, cum o fac și acum. Scriu pe hârtia virtuală a programului ”Word”, sau chiar direct pe blog și facebook. Și chiar funcționează!  Mă simt altfel. Mă simt eliberat. Chiar dacă suferința persistă, continui să trăiesc cu psihicul pe linia de plutire. Pentru că altfel…

Alteori mă rog Tatălui ceresc. Care mă cunoaște și sper să contribuie decisiv la rezolvarea unei sau altei probleme. Știu. Veți fi tentați să filtrați/criticați/validați aceste rânduri prin lentila confesiunii căreia îi aparțineți. Dar nu! Rezistați acestei tentații. Citiți aceste rânduri pur și simplu, exact cum sunt scrise! Nu vă băgați printre rânduri! Mă rog și punct.

Când sunt nervos sau plâng, ”mănânc” mulți kilometri de șosea cu roțile mașinii mele, într-o plimbare asortată cu muzică bună dată uneori la maxim. Știu că atunci sunt parte din propriul spectacol creat de mulți decibeli pe metru pătrat. Dar na, ar avea sens să fiu personajul principal în Spărgătorul de pahare, farfurii și vaze cu flori?

Închei aici cu terapia numită scris, sperând în utilitatea acestor rânduri, ajutându-vă să treceți de bariera numită rușine. Nu mai țineți în voi ceea ce vă macină! Identificați propriile voastre terapii de șoc. Sau copiați-le pe ale mele. Nu sunt protejate de copyright!

Anunțuri