Rechinii fricii


rechin

În România, rechinii politici

Au născut rechinii fricii

Ce-atacă copiii, adolescenții și tinerii –

Care, cu privirea-n pământ,

Nu mai au puterea,

Curajul, viziunea, misiunea,

Să spere.

 

Rechinii fricii atacă-n

Oceanul asasinatului economic

Din România

Tinerii sceptici,

Lipsiți de credință,

Care blocați,

Sunt o pradă sângerândă

A rechinilor însetați de sânge

Ce-atacă.

 

Doar speranța, credința

și Dumnezeu

mai pot salva de rechini –

de rechinii fricii

ce-atacă și mușcă

copiii, adolescenții și tinerii

României.

Anunțuri

Singurătatea mea și bucuria proștilor


 single

     Inițial, nu am intenționat să scriu pe tema noii mele singurătăți. Nici să mă las inspirat de aceasta  în scrierea unei noi cărți. Inițial, mi-am propus ca în timpul cât voi avea statutul de bărbat singur, să nu atrag atenția maselor prin transmiterea de mesaje în eter.

Dar, am aflat că există persoane pentru care ultima mea despărțire stârnește bucurie. Și mă întreb cum e această bucurie? Cu siguranță, acest gen de bucurie nu este unul firesc. E bucuria prostului – impropriu spus bucurie – acea exaltare vecină cu o oarecare manifestare din zona patologică, ce nu contribuie la articularea construcției interioare a acelor persoane. Bucuria prostului  e bucuria omului inconștient de realitatea despărțirii pe care o poate experimenta chiar el. El, prostul.

Ei bine, nu mă stresează bucuria prostului. Nu mă face să mă simt mai puțin valoros. Istoria ne demonstrează că oricine poate experimenta o despărțire. Fiecare a experimentat diverse eșecuri și nimeni nu se poate lăuda cu un parcurs impecabil al vieții.

Sunt un bărbat puternic și valabil pe care viața nu l-a pus la podea pentru totdeauna. Nu m-am dat bătut niciodată! M-am ridicat după fiecare eșec și am mers mai departe, mai puternic decât eram în ziua precedentă. Pentru că ceea ce nu te doboară, te face mai puternic. Îți conferă o articulație din oțel suplimentară structurii interioare.

Nu am 66 ani, ci 33. Există speranța și perspectiva unei relații care să evolueze la nivelul următor.

La final, persistă o întrebare: când voi avea o nouă relație care va avansa la statutul de mariaj, voi, proștilor, veți savura paharul amar al propriei voastre prostii?

O ZI DE POST…


rugaciune

Viața mea spirituală era îmbâcsită de eșecuri și căderi repetate, mă târâiam neputincios asemeni unui bețiv ce încearcă să se ridice de jos, dar, fiecare încercare de ridicare era sortită căderii la pământ, din nou și din nou. Parcă era cineva cu un par și, în momentul când dădeam să mă ridic, aproape sus, în poziția verticală, îmi dădea în cap și reveneam la poziția inițială, la pământ, tâtându-mă din nou și din nou.

Despărțirea din ultima perioadă de femeia iubită m-a dărâmat complet. Nu atât despărțirea-n sine, cât faptul că am aflat că ea, la două săptămâni după despărțire, în ciuda a ceea ce-mi spunea și mă făcea să cred că nu mă va schimba cu un alt bărbat, fiindcă, spunea ea, ”nu pot trăi fără tine”, s-a aruncat în brațele unui alt bărbat. Am simțit că sunt în vale, că n-am putere să mai urc, că sunt neputincios.

Nu scriu aceste rânduri nici să mă plâng, nici să mă laud. Scriu, fiindcă sunt convins că există persoane care, asemeni mie, se zbat acolo jos și nu au putere să se ridice, care experimentează, probabil, gânduri de sinucidere și aruncare în derizoriu a propriei persoane. Sunt persoane care au iubit enorm și au fost abandonate de ființele dragi care s-au mințit și i-au mințit că (îi) iubesc.

O zi de post, o zi în care m-am concentrat pe rugăciune către Tatăl ceresc, în repetate rânduri, așa cum eram, în starea insuportabilă și irespirabilă, o zi în care am făcut abstracție de ce-mi cerea trupul, o zi în care nu am gustat picătură de apă și firimitură de pâine. A doua zi eram alt om. Furtuna din viața mea s-a potolit. M-am liniștit și experimentez pacea. Acum sunt alt om. Dumnezeu m-a ridicat. Nu mai sunt în vale și nu mă mai afectează despărțirea de femeia iubită. Sunt liber să merg mai departe și, de ce nu, să am un nou început, într-o zi, cu altcineva.    

Probabil experimentezi eșecuri multiple. Probabil plângi într-un colț al sufletului tău și al camerei tale, tăcut, ascuns, fără știrea nimănui. Probabil simți că nu te (mai) vrea nimeni, că nu te mai iubește nimeni. Probabil nu te-a iubit nimeni. Probabil nu prea mai ai speranță. Probabil nu mai ai resurse de supraviețuire emoțional-sentimentale.

TE ÎNȚELEG PERFECT! AM TRECUT PE-ACOLO. CUNOSC GUSTUL AMAR AL ACELOR CLIPE. ASCULTĂ-MĂ ȘI OPREȘTE-TE! NU-ȚI MAI PLÂNGE DE MILĂ! POSTEȘTE ȘI ROAGĂ-TE TATĂLUI CERESC ÎN NUMELE FIULUI SĂU ISUS HRISTOS! A DOUA ZI VEI FI ALT OM! ÎNCEARCĂ O ZI DE POST. POATE FI ZIUA RELANSĂRII TALE EXISTENȚIALE, UN NOU ÎNCEPUT, O NOUĂ SPERANȚĂ, O NOUĂ PERSPECTIVĂ.

Îl ascultam pe unul din profesorii mei din facultate, aseară, într-o predică – prof dr. Emil Bartoș. Am reținut că Dumnezeu poate transforma momentele limită din viața noastră, în care simțim că am ajuns la capătul puterilor, în momente de cotitură, ca să ne determine să ne întoarcem la El și să ne dea o nouă viață, o nouă perspectivă, un nou sens. Este vremea să te uiți la cel mai eficace sens al acestei experiențe. Care poate fi scopul folositor al suferințelor tale?

TERAPII… de șoc


Circulă prin popor, în mulțimea anonimă a plaiurilor mioritice, prin câte un reprezentant  al său, un mit inuman: nu da afară din casă, să nu te știe lumea când și ce probleme ai. Ține în tine și cultivă aparența că la tine e mereu bine. Total fals! Credeți în acest mit? Personal nu. Fiindcă este total contraproductiv! Este total păgubos! Asta fiindcă suntem posesorii unui univers interior, a unei lumi lăuntrice invizibile, dar perceptibile în intimitatea fiecăruia din noi, ce seamănă cu un rezervor.

În lumea aceasta a noastră, pe care o simțim doar noi, acumulăm toate tensiunile, tristețile, bucuriile, frustrările, necazurile și suferințele rezultate din experiențele care ne marchează gol-uri la poarta sufletului nostru.

Sunt inevitabile trăirile consumate aici, în dimensiunea nevăzută a ființelor noastre. Și colectarea stărilor interioare este inevitabilă. Dar expulzarea lor, nu! Pe aceasta o putem evita. Deși este absolut necesară eliberarea lor, pentru a nu face implozie. Pentru a nu face un mare BUUM interior. Totuși, aceasta este o hotărâre! Tu decizi dacă și când vrei să scoți din tine ceea ce nu trebuie să rămână acolo! Tu decizi dacă vei apela la o spovedanie informală.

Deși nu sunt psiholog (dar cunosc, volens-nolens, ceva informații din vastul domeniu numit psihologie), în contextul acestui articol, voi numi terapie orice mijloc de scoatere în afară a stărilor emoțional-sentimentale negative, uneori și pozitive, cu scopul de a le diminua șocul, efectul coroziv, spre a menține sănătatea mintală intactă.

Care sunt terapiile mele de șoc? Spre exemplu, comunic cu persoanele apropiate. Multe zeci de minute. Telefonic sau face-to-face. Scot din mine prin intermediul cuvintelor ceea ce mă doare, ceea ce-mi provoacă suferință și disconfort. Le mulțumesc pe această cale persoanelor apropiate (se știu ele, nu e necesar să le numesc) care mă ascultă, ori de câte ori vreau să ”conferențiez” pe teme precum despărțirea, iubirea, iertarea, singurătatea, comuniunea, sufletul etc.  De multe ori scriu, cum o fac și acum. Scriu pe hârtia virtuală a programului ”Word”, sau chiar direct pe blog și facebook. Și chiar funcționează!  Mă simt altfel. Mă simt eliberat. Chiar dacă suferința persistă, continui să trăiesc cu psihicul pe linia de plutire. Pentru că altfel…

Alteori mă rog Tatălui ceresc. Care mă cunoaște și sper să contribuie decisiv la rezolvarea unei sau altei probleme. Știu. Veți fi tentați să filtrați/criticați/validați aceste rânduri prin lentila confesiunii căreia îi aparțineți. Dar nu! Rezistați acestei tentații. Citiți aceste rânduri pur și simplu, exact cum sunt scrise! Nu vă băgați printre rânduri! Mă rog și punct.

Când sunt nervos sau plâng, ”mănânc” mulți kilometri de șosea cu roțile mașinii mele, într-o plimbare asortată cu muzică bună dată uneori la maxim. Știu că atunci sunt parte din propriul spectacol creat de mulți decibeli pe metru pătrat. Dar na, ar avea sens să fiu personajul principal în Spărgătorul de pahare, farfurii și vaze cu flori?

Închei aici cu terapia numită scris, sperând în utilitatea acestor rânduri, ajutându-vă să treceți de bariera numită rușine. Nu mai țineți în voi ceea ce vă macină! Identificați propriile voastre terapii de șoc. Sau copiați-le pe ale mele. Nu sunt protejate de copyright!

Momente şi anotimpuri


 

Sunt momente când nu-ţi iese nimic: fata pe care doreai să o cucereşti nu s-a lăsat, serviciul pentru care ai fost invitat la un interviu nu îţi este dat, timpul pe care îl ai la dispoziţie nu este suficient pentru a face ce îţi doreşti, relaţiile pe care le cultivai sunt afectate. Rămâi singur şi neliniştit fără a intra în posesia a ceea ce îţi doreai, a ceea ce aveai nevoie. Îţi dai seama că viaţa ta e un eşec, e un faliment. Parcă ai rămas fără direcţie, fără ţintă, fără următoarea destinaţie spre care să-ţi îndrepţi energia, activitatea, resursele, într-un cuvânt, viaţa. Nici Dumnezeu nu îţi mai răspunde la rugăciuni. Parcă te-a părăsit şi El. Ce poţi să faci într-un astfel de complex de situaţii? Dincolo de a te calma în tendinţa de a lovi tot ce este în jurul tău, de a urla asemeni unui lup la luna pe care nu o poate atinge, la a te resemna asemeni Eclesiastului izbit de zădărnicia acestei vieţi fără Dumnezeu, cum poţi să mergi mai departe? Cum poţi înainta pe oceanul acesta imens în care se află viaţa ta cu busola dereglată şi hărţile pierdute?

Viaţa e asemeni unui an calendaristic cu patru anotimpuri. Sunt anotimpuri plăcute şi anotimpuri a căror farmec nu îl mai poţi  vedea cu privirea uneori îngustă. Ce poţi să faci în anotimpul rece al iernii, când totul e îngheţat şi tinde să îngheţe şi camera sufletului tău? Cred că e necesar să aştepţi primăvara. Să păstrezi camera ta încălzită pentru anotimpul primăvăratic când gheaţa de afară se va topi, vor înverzii pomii şi vor înflori florile asemeni unor copii plini de viaţă ce s-au trezit din somn într-o dimineaţă ce parcă a întârziat să apară. Ştiu, e greu să aştepţi primăvara mai ales când anotimpul în care te găseşti e o iarnă în care ninge fără farmec, fără ceilalţi, fără iubire şi aproape fără speranţă. E greu să aştepţi în anotimpul acesta care te-a îngheţat aproape şi pe tine, tu care mai ieri erai atât de plin de viaţă şi căldură. E greu… Şi totuşi, nu ai altă opţiune. Nu ai opţiunea disperării decât curajul speranţei într-un mâine ce va aduce primăvara mult aşteptată. Nu îţi poţi permite să disperi, nici să dai înapoi. Trebuie să-ţi permiţi să împingi în continuare vagoanele grele ale vieţii pe traseele montane ale acestei existenţe până ce vei ajunge sus, pe platoul Bucegilor de unde vei găsi o privelişte aproape ruptă din ireal, din imaginarul concretizat în real, din imposibilitate.

Iarna va trece. Fiecare din noi ştim aceasta. Fiecare din noi am avut ierni succedate de primăveri paradisiace, urmate de veri caniculare şi toamne triste şi morocănoase urmate, din nou, de alte ierni. Este adevărat: anotimpurile sufletelor noastre diferă de anotimpurile naturii. Doar în anotimpurile naturii atribuim un farmec diferit fiecărui anotimp. Nu toate anotimpurile sufletului nostru sunt atractive. Toamna şi iarna sunt sinistre şi depresive. Dar trebuie să trecem biruitori şi peste acestea două. Succes!