Reflecții la cinci ani după divorț


divort

Se împlinesc cinci ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază. Mi-am făcut bagajele și am plecat. Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde că n-a mai plouat. A fost secetă. O secetă de iubire autentică. Un pustiu de trăire.
A fost seceta siguranței că ești iubit și acceptat cu adevărat, asemeni acceptării pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Bărbatul își privește soția oarecum cu aceiași ochi cu care își privește mama. Sunt proiecții asemănătoare.
Revin. A lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației „el-ea”. Problemele, diferențele și plictisul s-au instaurat asemeni unor legi fizice fundamentale de pe Terra. Precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.
Fără acel „ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire.
Mitul dragostei erotice ce menține oamenii în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, nu depășește nivelul mitologic.
Dacă ar fi ca un cuplu să aleagă un singur obiectiv, doar unul singur, pentru atingerea căruia să muncească, cu scopul supravieţuirii, atunci atașamentul ar fi acela. Ataşamentul e realitatea ce conține emoționalitatea și afectivitatea care confirmă fiecăruia că este o parte esențială a întregului parcurs conjugal.
Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu rutinat e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină dinamică cuantică – afectele.
Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești, firești. Nu „atingem” suficient nivel imperceptibil vizual, emoțional şi spiritual. Nu ne atingem suficient sufletele. Ne sărutăm prea mult pe trup și prea puțin pe suflet. Cum să țină o relație cu o astfel de disproporție?
Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții. Iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la „pur și simplul” obiect ceresc ce degajă lumină. Nimic în plus.
Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie, pe care dorim să-l dăruim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.
Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-ai pierdut cu mult timp înainte să ajungi aici. Durerea divorțului e aceea a singurătății. A absenței fizice a celuilalt, conştientizate abia acum, când din câmpul tău vizual a dispărut. E o pată de inexistență din spectrul vizual. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului – de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru realitatea surprinsă de Dumnezeu înaintea creării Evei: „nu este bine ca omul să fie singur…”
Probabil că cine citeşte aceste rânduri e curios să înţeleagă ce „piese” ale relaţiei maritale au cedat la noi. Voi spune:

1. Comunicarea. Comunicarea dintre noi a devenit deficitară.
Atunci când încercam să fiu deschis şi să-i transmit ce simt sau gândesc, dacă nu era de acord cu ce îi spuneam, se enerva. Mă făcea să (…)       continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog. Dacă nu ești ”prieten(ă)” cu mine pe Facebook, pentru moment sunt blocat și nu pot să reacționez. Ai putea folosi nr meu de telefon sau adresa de e-mail: 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. De asemeni, pot fi lansate comenzi și prin sms la nr. 0727.318.457
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_1557

 

Reclame

După o oarecare experiență maritală…


sarut_sentimente_dragoste_relatii_42472900

După o oarecare experiență maritală (eșuată, ce-i drept), am descoperit puțin din problematica relațiilor ce eșuează pe țărmul singurătății în doi și al despărțirii ulterioare.

Deși luați ca la școală, fiecare din noi am fi capabili să expunem în mare parte ingredientele unei relații de succes, totuși, în viața reală ne dovedim obtuzi, incapabili și ignoranți ai celorlalte componente cu care am fost înzestrați, dimensiuni cel puțin la fel de importante ca cele care ne incită și ne motivează să intrăm într-o relație, să ne însurăm sau să ne mărităm.

Concret, ne axăm începuturile pe dimensiunea fizică și emoțională, privim la nesfârșit chipul persoanei iubite, ce devine imaginea-obsesie ce ne ocupă întreaga minte, ne re-amintim sărutările sau îmbrățișările  dar neglijăm dimensiunea intelectuală, psihologică și spirituală.

Ne concentrăm excesiv pe primele, și insuficient pe ultimele. Nu comunicăm deschis așteptările, cine suntemm și ce vrem de fapt. Ne cunoaștem prea puțin la nivel psihologic și, în momentele limită – care apar, cu siguranță – luăm personal ”design-ul manifestițional” al celuilalt și ne despărțim, în loc să lucrăm acolo, în cariera de piatră abia descoperită în care e nevoie de muncă…

Concret, nu ne putem baza relația doar pe romantism și frumusețea celuilalt. Dacă de sex te vei plictisi într-o zi, iar celălalt are pase proaste iar afecțiunea dispare o perioadă, ce mai rămâne? Avem nevoie și de cultivarea celorlalte dimensiuni…

100.000! Vă mulțumesc!


artificii

Astăzi am ajuns la 100.000 de vizualizări. Asta datorită vouă, cititori ai ideilor mele expuse aici. Acest blog s-a născut la sugestia unui amic, în anul 2008, care avea deja această tărășenie virtuală. Am scris dezinteresat, postările mele fiind o expresie a pasiunii pentru scris și a comunicării ideilor personale, având ca motto: ”blog fără suicid intelectual.”

Nu a fost ușor, uneori, cu unele idei. E adevărat: n-am ajuns să fiu amenințat cu moartea pentru unele idei expuse, dar presiuni din partea unor oameni ”lezați” de textele mele, au existat. Au fost persoane care, de-a lungul timpului, au încercat să inhibe acest proiect, sau, să împiedice emiterea unor idei… Fără succes! Nu m-am lăsat bătut. Am continuat să scriu ceea ce gândeam și așa voi face în continuare. Nu-mi voi vinde mintea și expresia. Voi continua să cultiv acordul armonios între dimensiunea intelectuală, emoțional-afectivă și spirituală.

Vă mulțumesc pentru că sunteți cititorii mei!  

Handicapul conștiinței, handicapul afectiv și alte handicapuri


Handicapul conștiinței, handicapul emoțional-sentimental – sunt două handicapuri mai puțin sesizate, mai adânci decât handicapurile fizice, cu formele lor diverse, ce au drept consecințe imposibilități de natură mecanică.

Când simți că trăiești un handicap afectiv, realizezi că experimentezi ceva profund, absența a ceva profund, o lipsă totală sau parțială a ceva esențial ce te definește ca ființă umană. Handicapul emoțional te transformă într-o ființă robotizată.

Diferența dintre tine și un robot clasic constă în substanță: materia din care e confecționat robotul este una anorganică, materia din care e plăsmuită ființa umană este una organică. Am văzut chiar azi ”handicapați” fizic cu priviri mai senine și mai umane decât mulți oameni întregi, normali, în aparență! Pentru că a fi un om întreg, presupune a avea active, funcționale, toate funcțiile ființei tale: biologice, afective, sociale, culturale și spirituale. Nu există rade de clasificare a handicapului afectiv sau social, dar ced că majoritatea este handicapată!

Material şi spiritual


Mă surprind pe mine însumi cu atenţia pe care o acord prosperităţii carnale, trupului acesta fizic trecător, înfometat şi însetat. Îmi dau seama de cât de mult cheltuiesc pentru a-mi procura alimentele ulterior digerate ce nu lasă nimic deosebit în urmă. Întreţin doar viaţa, cultiv persistenţa mea, trupul meu care, odată despărţit de partea nevăzută a mea, de suflet, prin moarte, datorează pământului reintegrarea prin descompunere a elementelor constituente. Andrei Pleşu spune ceva memorabil în Jurnalul de la Tescani: „în regnul vegetal, moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride.” În regnul animal moartea nu este scutită de mizerie, de dezintegrare ce poate fi admirată doar uzând estetica frumosului specifică unui Bacovia.

Mă-ngrijorez când mă cufund în mine pentru a-mi observa trupul spiritual ce îmi apare cu o înfăţişare extenuată, obosită şi slăbită, înfometat sau însetat asemeni trupului fizic dar de ceva cu totul diferit, de Dumnezeu. Mă îngrijorez gândindu-mă că trupul acesta pe care-l admir îmbrăcat excelent în costum, căruia îi ofer ceea ce îşi doreşte, există sub imperativul marii treceri, al dezintegrării, al regresului spre oribil şi neplăcut, spre deosebire de „trupul” spiritual care mă va însoţi în lumea de dincolo de percepţia omenească, în lumea unor altfel de dimensiuni decât cele de aici, constituind „paşaportul” de intrare în „locurile cu verdeaţă”. Cât de puţin investesc în silueta aceasta invizibilă a fiinţei mele comparativ cu cealaltă siluetă, materială! Îmi dau seama că mă pot asemăna de multe ori cu cineva care-şi investeşte economiile într-o bancă ce se va dovedi într-un final falimentară, o bancă ce nu-şi va dovedi întru’ totul legitimitatea încrederii acordate de mine. Astfel, deposedez ceva semnificativ din identitatea trupului meu spiritual, identitate căreia e necesar să-i acord o atenţie mai consistentă.