La Restaurantul Paul’s Select din Bucovina


 

paul

Săptămâna trecută am fost din nou în Bucovina, la Rădăuți. Pentru a doua oară am servit cina la restaurantul d-lui Paul Kisczuk care-i poartă numele – Paul’s select. Dl Paul întâmpină personal clienții care-i calcă pragul .
În aparență omul nu are nimic special. Nu iese în evidență prin nimic strident care ți-ar putea confisca privirea. Este modest și nu epatează prin nimic. Dar în câteva minute nu ai cum să nu-i remarci stilul original prin care te abordează, simțul umorului de înaltă clasă și buna dispoziție pe care-o vezi în priviri și care te molipsește.
Am dorit să-i cunosc povestea de viață și Paul mi-a spus că provine dintr-o familie de polonezi, părinții lui fiind actori de circ, el însuși fiind artist vocal și organist. Este mândru că restaurantul este fondat în primele luni din anul 1990 și că la începuturi își delecta musafirii cu reprezentații de cabaret, circ și iluzionism.

pizza paul s
Am comandat o pizza ”Salsiccia Funghi” cu sos de roșii, mozzarella, ciuperci și cârnaț tradițional care mi-a plăcut enorm: blatul nici gros, nici subțire, bine coaptă și bine asortată cu sosyl de roșii dulce pe care l-am comandat, de asemeni. Prețul și calitatea pizzei m-au făcut să-mi spun că și data viitoare cânt voi reveni în Bucovina, la Rădăuți, voi trece din nou pragul restaurantului d-lui Paul Kisczuk.
Pentru detalii și programări consultați site-ul http://www.paulselect.ro

Iubesc Bucureștiul!


bcuresssti

Azi am revenit în București. După o vacanță de aproape o săptămână pe care mi-am luat-o în Bucovina natală pe care o revăd cu multă plăcere de fiecare dată. Îmi ia ceva timp, odată revenit acolo, să-mi satisfac setea revederii: pur și simplu mă plimb de nebun acolo.

Ajuns în Capitală, mi-a trecut prin fața ochilor inimii un sentiment. Probabil unul ciudat pentru unii. Nejustificat și incredibil pentru alții. În trecut chiar și pentru mine ar fi fost incredibil: sentimentul că iubesc Bucureștiul. Nu e Suceava. Nici Siret sau Rădăuți, orașe de care voi fi legat, probabil, toată viața. E București. Realizez că iubesc acest oraș tumultos cu bulevarde largi, uneori aglomerate, pe care mă plimb din plăcere, uneori, cu mașina sau cu scuterul.

Iubesc Bucureștiul cu oamenii lui, direcți, cu fizionomii diverse ce poartă în ele specificul diverselor colțuri ale lumii. Iubesc parcurile bucureștene, în special Herăstrăul, dar și Parcul Carol, Cișmigiu sau Drumul Taberei. E orașul în care am coborât din cerul naivităților mele pe pământul asfaltat, cu gropi, ce trebuie reparate. E orașul în care mă regăsesc, chiar dacă, uneori, e o junglă urbană și îmi vine să iau o pauză, să plec pentru o săptămână, două, dar în care să revin cu multă plăcere. Oricum, după trei, patru luni, îmi vine să evadez din București.

Iubesc Ateneul Român, Casa Poporului sau Arcul de Triumf.

Iubesc și oportunitățile din București. Retoric vorbind, mai e vre-un loc în această țară unde să ai șansa de a munci și obține un venit decent? La acest aspect, restul României îmi oferă un contrast-sentiment sinistru: frumusețea orașelor de provincie (Suceava, Rădăuți, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Bacău etc.) alături de insuficiența oportunităților profesionale.      

Amintiri din primii ani de școală


abecedar citire matematica romana (sursa: http://www.rtv.net)

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când mă gândesc la primii ani de școală, mă cutremur. Imaginile de mai sus îmi dădeau fiori. Eram zilnic cu baubaul în ghiozdan! Eram un elev slab. Greoi la minte. Cred că eram cel mai naiv și cel mai înalt elev din clasă. Înalt și slab. Aproape că mă lua vântul pe sus, mai spre norii în care stăteam cu capul, oricum. Eram probabil ultimul pe clasă. Nu-mi plăceau cărțile. Până la 16-17 ani nu mi-au plăcut. Fiindcă ceea ce mi se cerea erau romanele. Or mie nu mi-au plăcut romanele care nu erau altceva decât telenovele tipărite și închise între coperțile unor cărți. Nu spun că n-am citit. Eram nevoit să mai răsfoiesc câte o carte-două. Dar era o mare neplăcere să urmăresc telenovelele (care nu-mi plac nici acum) pe paginile alb-gălbui ale cărților din biblioteca pe care mama s-a îngrijit să existe în apartamentul de două camere din strada Carpați, orașul Siret, județul Suceava.

Clasa întâi a fost un mare coșmar. Nu era de ajuns că nu mă agrea cartea. Nici pentru colegi nu eram o mare simpatie. Stăteam în bancă cu Ancuța, fiindcă eram vecini și, nu știu din ce tărășenie ne-am luat la harță, încât stimabila școlăriță, iute ce era, m-a altoit puternic cu o riglă pe una din mâini iar eu, fiindcă aveam cerneală de prisos în stiloul meu chinezesc, m-am transformat ad-hoc în micul Picasso și am făcut din cămașa ei albă o mică operă de artă ce combina albul cu albastrul, obținând o imagine pe care nici eu nu știam s-o explic sau să o înțeleg.    

Când vedeam manualele, mi se făcea frică, fiindcă nu pricepem ce vroiau învățătorul și mama de la mine? Pentru ce atâta efort? De ce să citesc și să scriu? Și dacă tot m-am prins cum se face ”a”-ul,”b”-ul, ”c”-ul și am învățat adunarea, scăderea, împărțirea și înmulțirea, de ce mă tot pun să fac exerciții dacă știu deja despre ce e vorba? De ce exercițiile  trebuie să fie atât de complicate și de ce trebuie atâta amar de timp ca să le fac? Cu joaca cum rămâne? Când voi mai avea timp să mă joc? De ce păteză stiloul pe caietele rusești și vina e tot a mea? De ce? Astea erau întrebările ce-mi oboseau mintea de copil abia intrat la școală.  

La mare


În acest sfârșit de săptămână am fost la mare. Niciodată nu mi-am imaginat că voi merge în luna martie. Am colindat aproape tot litoralul, de la Mangalia până la Costinești. De la Constanța până la Mamaia. Dacă la radio și din conversația telefonică cu un amic, am înțeles că în nordul României, la Suceava, erau drumuri blocate, din cauza ninsorilor, în sud, la Constanța, realitatea era dintr-un alt film: șosele curate, uscate, inundate de un soare nu foarte fierbinte. Era vând, ce-i drept, dar, bine îmbrăcat puteai să te plimbi în atmosfera aerisită. Am văzut și persoane îmbrăcate cu geci groase – imagine pe care nu mi-am închipuit-o pe litoral.

În Mangalia, bărcuțele, velele și iahturile așteptau ancorate sezonul pentru a fii pe val. Câțiva adolescenți socializau lângă ambarcațiuni iar două lebede comentau ceva politichie.

doua lebede

barcute

Costineștiul aștepta și el, cu al lui epavă încremenită venirea turiștilor pe o mare nu foarte agitată.

costiinesti

În Constanța, faleza era foarte ciufulită de vânt iar unele valuri se spărgeau foarte zgomotos de pietre. Lume puțină. Câteva cupluri nu au ezitat să-și manifeste romantismul printr-o plimbare în atmosfera rece a sfârșitului de martie, iar câțiva proprietari de patrupede canine deznodau lesele încâlcite de animalele ce doreau să socializeze la zero milimetri distanță.

Am aflat că există în Mamaia apartamente de vânzare cu un milion de euro, în apropierea unui celebru hotel de cinci stele și că s-au vândut toate! Pe plajă, oamenii se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Per ansamblu, stațiunile litoralului românesc sunt pustii. Realizez că turiștii sunt cei ce le aglomerează, făcând uneori atmosfera greu de respirat iar traficul asemeni celui din București.

plaja

Tot în Stațiunea Mamaia am văzut că adevărul era doborât la pământ:

adevarul

Campionii mei în Instanță


avocatiiMei 005

Am plăcerea să vi-i prezint pe campionii mei în procesul de recuperare în Instanță a taxei auto:

                            avocații Jaba Valentin (stânga) și Poenaru Sorin (dreapta).

Sunt doi profesioniști în ale dreptului din Suceava. În mai bine de un an cât a durat acțiunea în Instanță, am fost foarte mulțumit de profesionalismul, parolismul, seriozitatea și promptitudinea acestor oameni. Nu m-au jăcmănit de bani cum încearcă s-o facă unii avocați ”de renume” din părțile Rădăuțiului! Practică un comision de succes. Sunt băieți de bun simț și acțiune.

Nu ezitați să-i contactați! Explicațile situația dvs și demarați acțiunea în instanță.

Avocații pot fi contactați la următoarele numere de telefon:

Jaba Valentin: 0756.800.002

Poenaru Sorin: 0745.528.305

Copiii au talent…în Iulus Mall Suceava


Între combinația de mirosuri tari de fast-food (la etaj), magazine cu diverse articole vestimentare, decoraționale, chiar alimentare, și oamenii veniți la ”marea crăpelniță”, ca să citez o expresie marca Dan Puric, într-o parte a parterului din Iulus Mall Suceava, azi, duminică, venit și eu aici pentru o shaorma preferată, mi-a atras atenția o strânsură de oameni în jurul unui spațiu liber ce juca rol de scenă. Pe această scenă am văzut copii de etnie ucraineană: un toboșar junior ce bătea cu pasiune, două fetițe ce recitau o poezie lungă, mult prea lungă pentru vârsta lor și o fetiță cu o voce deosebită ce interpreta o piesă consacrată.  

Da! Nu doar oamenii mari au talent! Și copiii au talent…impresionant!

Meditaţie la împlinirea unui nou an


Mi-am adus aminte de câteva cuvinte pe care le-am citit cândva, fugitiv (mă grăbeam spre ce? Nu mai ştiu). Citeam că adevăraţii prieteni sunt cu tine mereu. Chiar dacă distanţa este o barieră între tine şi ei. Ceilalţi semnatari ai contractului social ce are ca obiect prietenia dintre tine şi ei, tacit sau explicit, sunt asemenea umbrelor, existând în apropierea ta doar în prezenţa soarelui, când pot beneficia de un favor, un serviciu, un folos, fie el şi dprin simpla ta prezenţă. Cred că majoritatea „prietenilor” pe care îi avem ne sunt doar „obiecte” însufleţite cu temperatura naturii din anotimpul ce încă persistă. Inima lor nu compune simfonia sufletească pentru sufletul nostru. Corzile lor sunt dezacordate şi sună rău, dizarmonic, oribil.

Am dorit să scriu acestea ieri, 28 februarie, la împlinirea a 26 ani de când am văzut lumina într-un oraş liniştit din Bucovina, în Rădăuţi. Am scris aceste rânduri ca meditaţie la urarea de „la mulţi ani!” pe care am primit-o din partea a câtorva persoane, deşi numărul oficial al prietenilor pe care îi am este cu mult mai mare. De ziua mea au strălucit câteva lumini în acord cu universul tainic al fiinţei mele. Restul au fost umbre. Umbre indiferente cu corzi sufleteşti abandonate, cu nuanţe împrumutate din noaptea în care ţi se face frică…

Ziua de ieri a fost o zi obişnuită. Am fost la serviciu… În lăuntrul meu am apreciat persoanele ce mi-au adresat clasica urare. Totuşi, se potriveau condoleanţele. Fiindcă, cu fiecare an care trece, am un an mai puţin de trăit. Aceasta e realitatea!

George Bacovia, un vizionar?


Lacustră
de George Bacovia
De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mã duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-acelaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.

Bacovia a fost un vizionar.
Parcă a văzut peste decenii inundaţiile prin care vor trece locuitorii câtorva localităţi din nordul României. Iar în poezia aceasta parcă sugerează soluţia salvatoare pentru cei pentru care astăzi viaţa nu e decât un iad  imens de ape : lacustra.
Cred că după ce vor scăpa de ape, locuitorii localităţii Ţibeni din jud. Suceava vor lua în calcul soluţia propusă de Bacovia.

Fascinanta Românie văzută din tren


Dacă aveţi ocazia să călătoriţi cu trenul pe ruta Bucureşti – Suceava, ve-ţi avea ocazia să traversaţi România pe axa Sud – Nord. Ve-ţi avea oportunitatea de a o admira şi de a reflecta în oglinda imensă, ce o făcea odinioară unul din cei mai importanţi grânari ai Europei – pământul.

Acum, auriul grâului şi al florii soarelui a pălit pe câmpurile inundate de vânt sau soare şi ne mai mirăm de ce preţul uleiului a luat-o razna, verdele fiind culoarea care domină panorama câmpurilor româneşti. În lupta dintre implicare şi nepăsare, cea din urmă a câştigat lăsând paradisul autohton în destrămare, câmpurile necultivate, pe care au răsărit în voie buruienile, au devenit adevărate jungle în miniatură, netulburate de lamele necesare şi nemiloase ale plugurilor.

În afară de verdele ce predomină peisajul mioritic, unde mai poţi găsi pâlcuri de oi, ciobani şi ţărani cu umerii plecaţi de povara realităţii deloc uşoare, culoarea imediat următoare ce îşi semnalează apariţia, de undeva din periferia aparentă a atenţiei, este gri-ul. Privirii tale îi este dat să admire realitatea nepolitizată (pentru că, nu-i aşa, gri-ul nu a fost încă preluat de niciun partid politic ca şi culoare reprezentativă) cu case vechi şi dărăpănate, clădiri neglijate şi părăsite, ici-colo, doar câteva case sau clădiri mai de Doamne-ajută!

Mai târziu, după finalizarea călătoriei, într-un cadru familiar, am vizionat din tren (la figurat) ştirile. La ştiri, tot România făcea obiectul atenţiei prin Preşedintele ei, Traian Băsescu, prezent la evenimentul lansării unui program de susţinere a tinerilor români ce doresc să apese start-ul unei afaceri în domeniul IT cu mouse-ul iniţativei. Cu această ocazie, a declarat că „ne place mai puţin să muncim cu sapa, mai mult cu capul dacă s-ar putea şi trebuie să ne adaptăm locul de muncă exact la aceste calităţi native.” Cum adică?

Conform celor spuse de stimabilul nostru conducător, se pare că majoritatea românilor lucrează la birou, zgâlţâind cu talentul stiloului biroul, acum nemairămânând decât să avanseze la stadiul computerizat al muncii lor, stadiul ultim, ultima frontieră, cum spunea şi Jean Luc Picard, căpitanul navetei spaţiale „Enterprise” din serialul S.F. Star Trek. Oare aceasta să fie realitatea? Ne place să muncim mai mult cu capul decât cu sapa? Suntem capabili să manipulăm mai degrabă mapa decât sapa?

Să încercăm altceva.

În contextul unei ţări fost comuniste, cu un procent semnificativ al populaţiei distribuite în spaţiul rural, din care majoritatea este semidoctă, nu cumva mapa, ca simbol al strofocării neuronilor, este de fapt pretextul sau alibiul, acoperirii „viciului consistent” (vorba lui Cioran), a golului ascuns în profunzimea noastră sufletească numit lipsă de iniţiativă şi saturare de operare cu sapa pe câmpurile noastre? Sau este de fapt o lipsă de capacitate intelectuală reală ce nu ne ajută pentru a munci „mai mult cu capul”?!

Lui Traian Băsescu i s-a şters din minte istoria scrisă relativ recent până în ’89 în care sloganul „noi muncim, nu gândim!” se înfăţişa zgomotos, cât se poate de nud şi de grotesc în societatea noastră, asemeni unei desfrânate vârstnice scoase la lumină, a cărei valoare sexuală era nulă şi care se persista totuşi în bordelul valorilor naţionale ale României.

Mă întreb: s-a transformat realmente peste noaptea celor 17 ani de la lovitura de stat societatea românească, paradoxal cu rezultatele recente deplorabile obţinute la BAC de absolvenţii născuţi după ’89?

Preluând ca reper contrastul dintre realitate şi spusele Preşedintelui Traian Băsescu, fascinanta Românie trece prin crize existenţiale şi de identitate, încât nu mai ştii cine este şi unde se poziţionează România. Cine suntem de fapt noi, românii secolului XXI, intraţi de curând în UE? Suntem un popor de intelectuali sau un ţinut mărginit, stagnat, frânat de graniţele sale deschise în sfârşit acum şi în care există câţiva intelectuali, câteva stele încă aprinse în noapte ce încearcă să respire? Am depăşit stadiul biologic despre care problematiza filosoful român Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României? Sau suntem doar ceea ce numea acelaşi filosof când spunea că Românie e geografie şi nu istorie, o subistorie fără evoluţia la stadiul minim de scriere a istoriei?

Fascinanta Românie îşi pierde pe zi ce trece farmecul, prospeţimea şi specificul. Lichelismul ocupă încă poziţii opuse profiulului real pe care îl reprezintă. Nu mai deţinem, ca popor, nici măcar tradiţiile sau natura despre care acelaşi Cioran spunea că reprezintă aspectele originale ale României, iar puţinul farmec ce ne-a rămas ar mai putea fascina, probabil, ochiul privitorului neavizat doar de la nivelul înalt al hubloului unui avion. În rest e frustrant şi tragic.