Dragi cititoare, dragi cititori, … VĂ MULȚUMESC!


10002936_823195321043436_1102880532_n

Mă simt onorat, măgulit și aproape fericit știind că voi, zecile de cititori/cititoare – majoritatea cititoare – care ați plătit, probabil, ultimii bani pentru a vă achiziționa cartea mea, aveți inteligența peste medie.

Sunt încântat pentru că nu am scris în zadar Din Paradis, în deșert – am primit deja multe reacții pozitive din partea voastră.

VĂ MULȚUMESC!

Mă bucur că savurați scriitura mea.

Mă bucur că unii/unele ați terminat cartea în doar două zile.

Mă bucur că mă încurajați să scriu și că ”mai vreau”.

Mă simt util știind că pentru unele cititoare cartea mea a fost un ”pansament pentru suflet”.

Zâmbesc la gândul că unele cititoare și-au dorit cartea mea cu o ardoare greu de descris.

Vă asigur că voi fi același Cezar, păstrând curajul și sinceritatea remarcată și apreciată, în scrierile viitoare. Nu-mi voi permite niciodată să-mi bat joc de voi.

Criticilor mei le spun că sunt receptiv la reacțiile ”greu de digerat”. Voi aveți rolul de a mă ajuta să fiu mai bun în scrierea viitoarelor cărți. Îmi doresc să mă perfecționez. Sunt deschis la sugestii, idei, comentarii, păreri etc.

coperta cartea mea

Anunțuri

Reflecție


Sigmund Freud, părintele psihanalizei, a fost cretin! Pentru că a simplificat ființa umană la o singură dimensiune: sexuală. Și a exclus dimesiunile spirituală, emoțională și socială. A luat această singură dimensiune și a folosit-o ca unică hermeneutică de interpretare și explicare a ființei umane. Totul se reducea, în mintea lui Freud la realitatea cuvântului format din trei litere. Nu știu în ce măsură practica teoriei psihiatrului evreu de origine austriacă, de aprofundare a inconștientului, ajută la schimbarea unui om, dar, cu siguranță, fără Dumnezeu nu ne putem schimba fundamental! Fiindcă suntem incapabili să pătrundem în adâncul ființei noastre și, chiar dacă o facem, realizăm că suntem într-un spațiu labirintic în care nu reușim să ne orientăm. Trecutul ne-a marcat universul lăuntric și sunt aspecte care ne scapă. Singuri nu putem șterge impactul trecutului nostru, a experiențelor cu valoare emoțional-sentimentală negativă care încă ne influențează și ne dictează reacțiile, comportamentele, atitudinile. Doar Dumnezeu mai poate acționa aici. Deși deținem pupitrul de comandă al vieților noastre, paradoxal, suntem incapabili de schimbare! Avem nevoie ca sufletul nostru să fie deschis cu program prelungit pentru cer. Eventual un program non-stop.

Cand vine vorba de suflet, cred că ne asemănăm asemeni unui om fără mâini și fără picioare. Cum ar putea un infirm să mute mobilierul camerei sale? Imposibil! Are nevoie de ajutor total!

TERAPII… de șoc


Circulă prin popor, în mulțimea anonimă a plaiurilor mioritice, prin câte un reprezentant  al său, un mit inuman: nu da afară din casă, să nu te știe lumea când și ce probleme ai. Ține în tine și cultivă aparența că la tine e mereu bine. Total fals! Credeți în acest mit? Personal nu. Fiindcă este total contraproductiv! Este total păgubos! Asta fiindcă suntem posesorii unui univers interior, a unei lumi lăuntrice invizibile, dar perceptibile în intimitatea fiecăruia din noi, ce seamănă cu un rezervor.

În lumea aceasta a noastră, pe care o simțim doar noi, acumulăm toate tensiunile, tristețile, bucuriile, frustrările, necazurile și suferințele rezultate din experiențele care ne marchează gol-uri la poarta sufletului nostru.

Sunt inevitabile trăirile consumate aici, în dimensiunea nevăzută a ființelor noastre. Și colectarea stărilor interioare este inevitabilă. Dar expulzarea lor, nu! Pe aceasta o putem evita. Deși este absolut necesară eliberarea lor, pentru a nu face implozie. Pentru a nu face un mare BUUM interior. Totuși, aceasta este o hotărâre! Tu decizi dacă și când vrei să scoți din tine ceea ce nu trebuie să rămână acolo! Tu decizi dacă vei apela la o spovedanie informală.

Deși nu sunt psiholog (dar cunosc, volens-nolens, ceva informații din vastul domeniu numit psihologie), în contextul acestui articol, voi numi terapie orice mijloc de scoatere în afară a stărilor emoțional-sentimentale negative, uneori și pozitive, cu scopul de a le diminua șocul, efectul coroziv, spre a menține sănătatea mintală intactă.

Care sunt terapiile mele de șoc? Spre exemplu, comunic cu persoanele apropiate. Multe zeci de minute. Telefonic sau face-to-face. Scot din mine prin intermediul cuvintelor ceea ce mă doare, ceea ce-mi provoacă suferință și disconfort. Le mulțumesc pe această cale persoanelor apropiate (se știu ele, nu e necesar să le numesc) care mă ascultă, ori de câte ori vreau să ”conferențiez” pe teme precum despărțirea, iubirea, iertarea, singurătatea, comuniunea, sufletul etc.  De multe ori scriu, cum o fac și acum. Scriu pe hârtia virtuală a programului ”Word”, sau chiar direct pe blog și facebook. Și chiar funcționează!  Mă simt altfel. Mă simt eliberat. Chiar dacă suferința persistă, continui să trăiesc cu psihicul pe linia de plutire. Pentru că altfel…

Alteori mă rog Tatălui ceresc. Care mă cunoaște și sper să contribuie decisiv la rezolvarea unei sau altei probleme. Știu. Veți fi tentați să filtrați/criticați/validați aceste rânduri prin lentila confesiunii căreia îi aparțineți. Dar nu! Rezistați acestei tentații. Citiți aceste rânduri pur și simplu, exact cum sunt scrise! Nu vă băgați printre rânduri! Mă rog și punct.

Când sunt nervos sau plâng, ”mănânc” mulți kilometri de șosea cu roțile mașinii mele, într-o plimbare asortată cu muzică bună dată uneori la maxim. Știu că atunci sunt parte din propriul spectacol creat de mulți decibeli pe metru pătrat. Dar na, ar avea sens să fiu personajul principal în Spărgătorul de pahare, farfurii și vaze cu flori?

Închei aici cu terapia numită scris, sperând în utilitatea acestor rânduri, ajutându-vă să treceți de bariera numită rușine. Nu mai țineți în voi ceea ce vă macină! Identificați propriile voastre terapii de șoc. Sau copiați-le pe ale mele. Nu sunt protejate de copyright!

Sufletul…pentru neliniştile sufleteşti…


Pentru neliniştile noastre sufleteşti, compoziţiile muzicale sunt insuficiente! Avem nevoie de suflet, de un alt suflet la a cărui umbră să ne odihnim sufletul nostru. Scriu în timp ce ascult piese interpretate de Gheorghe Iovu: muzică terapeutică. Mă liniştesc partiturile lui însufleţite de instrumentul muzical. Totuşi, sufletul meu rămâne neîmplinit, fiindcă trupul meu nu este îmbrăţişat de alt trup, ca purtător de suflet… În singurătate, sufletul tânjeşte după alt suflet. Tinde spre comuniunea totală cu alt suflet conştient de nevoia unei interacţiuni profunde, a unei contopiri invizibile din care rezultă o legătură indistructibilă ce leagă cele două suflete printr-o perihoreză aproape divină. În singurătate, tânjim după cineva asemeni nouă, fiindcă am fost creaţi după chipul şi asemănarea Proiectantului, care „trăieşte” într-o relaţie perfectă dintre cele trei Persoane… Nu e anormal să tânjim…. să conştientizăm că în absenţa jumătăţii ne lipseşte ceva fundamental asemeni aerului, apei sau hranei, ci contrariul: să nu mai simţim această lipsă! Omul care nu resimte absenţa jumătăţii sale suferă de un handicap sufletesc care îl dezumanizează şi transformă acea fiinţă dintr-una cu un chip vulnerabil, cu trăsăturile în care stăteau încrustate din naştere germenii unei mari iubiri, într-o fiinţă cu un chip hidos, rece şi înfricoşător. Suntem răi, agresivi şi egoişti fiindcă nu (ne) iubim. Fiindcă suntem aventurieri, cultivăm relaţii de conjunctură, instabile, egoiste şi nu altruiste. Falsificăm autenticitatea relaţională cu o imitaţie ipocrită dezvoltată de o gândire avocăţească, nu de una sinceră ce merită să-i acordăm credit! Ne-a decedat iubirea cu chipul ei inocent. Avem fizionomii îmbătrânite de atâta neiubire, tembele, triste, posomorâte. Ne lipseşte curajul de a iubi şi a ne lăsa iubiţi. Ne vom trezi cu lumile noastre interioare pustii, prea pietrificate pentru a mai putea spera că va mai răsări un trandafir udat de lacrimi şi alintat de zâmbete. Trecuţi de 25-30 de ani, suntem în apropierea unui târziu ce nu-şi negociază ireversibilitatea! Întrebându-ne spre sfârşitul vieţii ce sens a avut viaţa noastră, anii noştrii?, vom privi tâmpi în oglinda fiinţei noastre interioare şi vom concluziona, probabil, asemeni celui mai înţelept om, Solomon, că nu găsim nicio plăcere în ei!

Să ai tupeul să exişti


 

Să ai tupeul să exişti

şi-n anotimpuri

de dureri

tristeţi

şi lacrimi

să rezişti.

 –

Să ai tupeul să exişti

când clepsidra ta e plină

nu cu nisip

ci sticlă.

măcinată mult prea fin

ce taie cerul gurii

îndurerat cu foc.

 –

Să ai tupeul să exişti

iubind un suflet

care pentru alţii pare purpuriu

nu din cristal splendid

nevrednic de iubit

fără de paşii tăi,

fără al tău umblet.

 –

Să ai tupeul să exişti

TU

nu altul ce-a prins chip în tine

şi ceea ce numeşti tu „mine”

să nu fie al tău

ci-al celui ce se numeşte „tine”.

 –

Să ai tupeul să exişti

umplând cu verbul tău „a fi”

golul

ce nu putea fi umplut astfel

decât de tine

prin originalul mine

asumat de tine.

 –

Să ai tupeul să exişti

umplând eterul cu idei din tine

cu aripile zburând aşa cum sunt

amplu întinse spre cerul plin de rime

 

– 

Să ai tupeul să exişti

e ceea ce doreşti de fapt

cu tot ce eşti

cu tine.