Cavalcada Anei Maria Zaharia


IMG_4969

”Pasiunea” pentru cai a apărut involuntar… Păstrez doi cai – unul alb, din ceramică, iar celălalt roșu, din porțelan. Au fost cumpărați de mama cu mulți ani în urmă și, după moartea ei, i-am păstrat – cel alb pe mobilierul bibliotecii din living, iar pe cel roșu pe noptiera din hol.
Livingul era lipsit de culoare. Am avut un tablou cu imaginea unei păduri; dar era vechi, lipsit de strălucire și nu emana acea „lumină”… L-am dat jos. Dar golul trebuia umplut cu imaginea unei alte picturi.
În comerț nu am găsit nimic care să-mi placă. Aproape toate picturile din comerț mi se par întunecate sau reprezintă imagini ce combină culori reci. Prea multe nuanțe de…rece.
Am ajuns să comand un tablou. Am tot căutat tema… până m-am dus cu gândul la cai și la mitul carului înaripat din mitologia platoniană… Așa s-a născut ideea unei cavalcade. A mai rămas că găsesc o mână iscusită care să materializeze ideea. Și am găzit-o. La Ana Maria Zaharia. Admiram un tablou în sufrageria unui prieten care mi-a spus că e pictat de ea…

ana zaharia
Ana Maria Zaharia este absolventa Liceului de Arte Plastice ”Hans Mattis Teutsch” din Brașov, în prezent studentă, aproape absolventă, a Universității Naționale de Artă din București, Facultatea de Artă Decorativă și Design.
Cu Ana Maria Zaharia am putut comunica. Foarte bine. Mi-a acordat timpul necesar înțelegerii ”comenzii” și dezvoltării ideii materializate prin culori. Nu m-a repezit în zecile de minute cumulate de discuții.
N-am mai putut de nerăbdare și am mers să ”întrerup” uscarea tabloului pentru-al lua acasă.
Ana Maria Zaharia poate fi găsită căutând pagina de Facebook „Life expressions – Ana Maria Zaharia” sau accesând link-ul: https://www.facebook.com/AnaZaharia.Artist?fref=ts

Reclame

Timpul… la viteză supersonică


tablou spania

În fiecare zi văd această imagine. E în casă, pe hol. O am de anul trecut. E un tablou cumpărat din Spania, dintr-un loc minunat numit Peniscola. Dar nu asta vreau să scot în evidență. Peste o lună se împlinește un an de când am fost în Spania. Vai, ce repede trece timpul. Prea repede. Mă emoționează amintirea acestui tablou… Parcă ieri mă plimbam în Peniscola și cumpăram acest tablou. Iar azi este ”mâine-le” de ieri.

Când eram mic timpul trecea mult mai încet. Anotimputile se succedau lent. Vara dura o veșnicie de soare. Iarna o veșnicie de bulgăreală, săniuș și peisaje de un alb exagerat. Toamna admiram fără să mă satur snopii de păpușoi aduși de pe câmp, covoarele din frunze gălbui-ruginii căzute din nucii bunicilor. Săptămâna era lungă. Îmi pierdeam uneori răbdarea cu trecerea lentă a săptămânii. Acum, Timpul parcă a luat-o razna. E un mare gurmand. Parcă înfulecă câte trei-patru luni odată, și le înghite pe nemestecate. Acum e aprilie și parcă ieri a fost decembrie. Iar eu nu (mai) reușesc să trăiesc prea multe experiențe cu semnificație. Probabil am această percepție tocmai din acest motiv: mi-au lisit momentele semnificative, iar scurgerea timpului a fost o pură cronologie și nu a marcat ceva de mare valoare sufletească. Sau, am trăit pe apucate, superficial, fără să meditez suficient, fără să reflectez profund la viața mea, am trecut prin viață cu viteză supersonică, asemeni timpului, fără să imortalizez ceva semnificativ. Parcă văd că mâine e un nou decembrie și în sufletul meu va fi aceeași mobilă, aceleași ferestre, același soare văzut printre nori…

…în Herăstrău


În Herăstrău toamna a savurat deja o mare parte din desert. În imensa sufragerie a naturii, se înalță spre cer crengile copacilor sărăciți. Multe din frunzele copacilor, îngălbenite și ruginite, au căzut la pământ, formând covoare naturale ce-mi amintesc de fabrica de covoare din orașul Siret în care am petrecut anii primei mele tinereți, fabrică forțată la absenteism asemeni restului de elemente ale industriei românești.

Herăstrăul văzut azi era asemeni unui tablou de toamnă târzie în care puteai păși, într-o atmosferă marcată de tăcere ce transmitea parcă un soi de așteptare. Era un peisaj static, încremenit în propriul său proiect, din care lipseau oamenii, vântul și muzica teraselor din apropiere. Mint. Pe ici, pe colo, câte o siluetă umană staționară sau în mișcare, se făcea văzută și o ușoară adiere de vânt, lângă lac, e tot ce avea viață în parc. Nici tarabe cu vânzători nu mai erau. Nici bicicliști. Nici atleți. Nici grupuri gălăgioase de tineri și neliniștiți.

Pe măsură ce scriu, înțeleg și așteptarea de-aici. Dincolo de așteptarea iernii, pe 9 decembrie, probabil, și natura dorește o schimbare politică. Una cu efecte benefice. Una care ar mai opri timpul degradării sociale și economice.

Contextualizând și parafrazând vorbele lui Enștein, am fi nebuni să repetăm același experiment politic și să ne așteptăm la efecte și rezultate diferite de cele obținute până acum în societatea românească.