Amintiri cu tei și pește


Scriam în vara anului trecut, că, într-o seară, am alergat în Parcul Herăstrău. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii sport în prezent și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani, când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie. Atunci, florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și, cum acesta n-ar fi fost de ajuns, urcam și în teiul din curtea vecinului. Fiindcă teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Nu mă dădeam bătut până nu rupeam toate florile cu mâinile mele de slăbănog. Așa arătam la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab. Aproape că mă lua vântul pe sus, asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.
Umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot vroiam să mai culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Era prea multă floare de tei.
– Ce să facem cu atâta floare de tei?
– Ceai!
– Dar cât ceai bei, măi băiatule? mă întrebau bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și pasiunea, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea pe care o aveam la 10-12 ani. Nici nu mai beau ceai de tei. Acum aș irosi timpul în tei. Nici la pescuit nu mai merg.
Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa. Îmi amintesc că nu prea prindeam pește. Din când în când, câte-un caras sau un biban cu dimensiuni reduse trăgea la undiţa mea. Dar odată, (…)

Continuarea în:

coperta cartea mea

(Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Reclame

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.