FLASH-URI LA 33 DE ANI


33
Timpul zboară… și-am împlinit 33 de ani. O vârstă pe care-am împlinit-o, parcă, prea devreme: încă nu am maturitatea pe care mi-aș fi dorit-o pentru 33 de ani… Dar timpul nu întreabă. Te aduce la vârsta dorită de el cu precizia unui chirurg care taie minutele, orele, zilele și anii vieții cu al său bisturiu nemilos.
 
Realizări până la această vârstă?
Nu am prea multe. Iar cele pe care le am le consider fără rezonanță. Aș nota două: curajul de a mă autoevalua și a recunoaște cât de mult mai am de lucrat cu mine însumi. De asemeni, curajul de a fi eu însumi și de a fi propriul limbaj, abandonând mai mult și mai mult tiparul altora.
 
Sunt un tip a cărui labirint interior a rămas cu cicatricele unor experiențe și care și-a înfruntat anumite frici. Nu pe toate…
Cele mai dure experiențe și cei mai duri oameni cu care am interacționat nu m-au învins! Dimpotrivă! Au contribuit la transformarea unui Cezar mai puternic și mai rezistent.
 
Îmi place cum sună vârsta 33…Îmi apare asemeni unei combinații ce ascunde un mister greu de elucidat.
Anunțuri

Reflecţii pe un peron


reflectie

Eu. Pe un peron. Aştept metroul. E târziu. Luminiţa de la capătul tunelului nu se vede. Dacă s-ar vedea, ar fi două: farurile metroului. Ultimul bec ce emană lumina slabă, ceauşistă, e undeva la maxim 100 m distanţă de capătul peronului. Tunelul nu se dezminte: e mult întuneric acolo.

Reflectez. Încă am 30 de ani pe care-i voi părăsi curând. Voi împlini 31. Ce repede au zburat anii! Parcă ieri aveam 14 ani şi mă lăudam în faţa bunicii cu carneţelul acela gri primit de la Poliţie, cu poza pe hârtie fotografică, numit Buletin de identitate. Azi am peste dublul vârstei de atunci…

A venit metroul. Punctual, conform cu ora de sosire în staţie, menţionată pe monitorul asemeni unei plasme depăşite moral. Urmează staţia Crângaşi…Metroul prinde viteză şi mă gândesc că, asemeni lui, se duce şi viaţa mea pe ale ei şine. Repede, repede. Ca mâine voi avea dublul vârstei de azi. Dacă nu voi reuşi să iubesc…şi să fiu iubit, probabil voi simţi că am trăit degeaba, că timpul meu a trecut asemeni unui tren prin gări, fără să ia în călătoria sa acea persoană specială la care visam. Chiar şi fără, simt că am în viaţa mea persoane deosebite care mă acceptă aşa cum sunt, fără să-mi reproşeze nimic, fără să-mi spună că există ceva ce nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lor „estetice”. Fără să-mi dea impresia că ar trebui să mă chinui să fiu altfel decât sunt.

Metroul înaintează cu viteză. E trecut de ora 23:30. Încă nu am ajuns acasă. Acasă? Ce farmec poate avea realitatea acestui cuvânt fără persoana iubită acolo?

Când unii oameni te părăsesc…


relatii

Când unii oameni te părăsesc, nu-i implora să se întoarcă. Lasă-i! Privește în viața ta. N-au plecat toți, nu-i așa? Sunt convins că ai scăpat de balast, de umplutură, de un decor inutil. Oamenii pe care-i mai ai, posibil să fie reali și bine intenționați. Cei care (mai) sunt te acceptă așa cum ești. Pentru ei revederea este un motiv de bucurie. La ce ți-ar folosi o mulțime de oameni când ziua are doar 24 de ore și din acestea, de multe ori, abia reușești să investești orele pe care le poți număra pe degetele unei singure mâini în relația cu ei? Personal mă bucur când cineva alege să plece din viața mea. Îmi rămâne mai mult timp pe care să-l dedic persoanelor care încă mai sunt cu mine, fiindcă, nu-i așa, o relație de calitate cere timp, efort, disponibilitate și chiar necesitatea de a ajuta la nevoie. Am depășit stadiul adolescentin în care țineam cu dinții de oamenii care nu mai doreau să respire în proximitatea mea. Ducă-se învârtindu-se!

Fii CONTEMPORAN CU TINE!


timp

Într-o noapte recentă, fără somn, pe fondul unei liniști depline, reflectam la una din realitățile care ne frânează spre plus infinitul devenirii noastre, spre viitor, reflectam la TRECUT. Mă gândeam la acel timp consumat în care am trăit experiențe negative ce au intrat în mormântul Timpului și care-mi bântuie, asemeni unor fantome ce vor a se afișa ”în carne și oase” dar (mai) există doar în cutia mea craniană.

Adevărul este că nu putem șterge cu buretele trecutul asemeni scriiturii de pe tabla clasei în care unii din noi se chinuiau cu învățătura, dar putem dobândi maturitatea de a înțelege că nu putem da timpul înapoi și e nevoie să transformăm experiențele neplăcute din filme color în cele ”alb-negru” văzute la televizoare cu lămpi, de-acum cvasi-dispărute, pentru a ne auto-securiza emoțional și a fi mai puțin afectați atunci când Memoria ne pune pe birou în mapa uneori imprevizibilă, evenimente din trecut.

Avem nevoie să fim mai puțin vulnerabili și să ne debarasăm de ancorele înțepenite pe fundul apei pentru a putea părăsi Portul Trecutului și a naviga mai departe spre Porturile Viitorului.

Am întors multe file negre din carte de istorie personală cu titluri scrise în negru, altele în gri și încerc să exist în prezent, contemporan cu mine, eu, cel care nu mai există atunci și acolo, ci doar acum și aici, cu gândul orientat spre viitor.

Apropo de ideea filmului color, versus ”alb-negru”: citeam undeva că atunci când ești confruntat de o persoană cu un spirit de-un criticism excesiv, fă un efort psihologic, de imaginație, și încearcă să vezi persoana în alb-negru, cu linii de contur pierdute, ușor neclare, într-un degrade întâlnit în tablourile realizate cu măiestrie. Ne-maipercepând-o color, cu ale ei haine multi-colore, probabil țipătoare, te va ajuta să faci față mai bine criticilor care-ți tulbură apele universului tău interior. Aceasta deoarece, dincolo de imperfecțiunile și greșelile tale consemnate pe filele ei de jurnal nescris ce merită confruntate cu critici, îți destabilizează lăuntrul – acea cameră de ccomandă sufletească și rațională. Or tu ai nevoie în permanență să-ți păstrezi echilibrul mental și sufletesc, pentru a fii mereu pe linia de plutire, astfel încât, dacă i-ai pierdut pe toți, să ai grijă să nu te pierzi chiar pe tine. Fiindcă criticile – dacă-mi este permisă exprimarea aceasta impersonală, încearcă să te bage la fund. Dac-ai ajuns acolo, riști să te pierzi pe tine, partenerul cu care faci cea mai bună echipă. Nu te poți autoboicota!

Fără timp. Fără semnal


timp

Aseară am ieșit din nou în Herăstrău să alerg. De obicei alerg aici și o fac fără să iau prea multe cu mine. În buzunare nu iau decât șervețele, iar restul, telefon, cartelă de metrou, chei, le țin în mână. Deși sunt obiecte pe care le port frecvent, chiar și atunci când ies să alerg, acum nu mi-am luat ceas, nici telefon mobil. Nici buletin sau permis auto. Senzația? Ciudată. Am simțit neliniștea faptului că am pierdut noțiunea timpului. Și potențialul de a intra în legătură cu o persoană apropiată. Am simțit că-mi lipsește ceva: cunoașterea timpului ori de câte ori simt nevoia să știu cât timp a mai rămas în fiecare zi. Am simțit că nu-mi (mai) pot satisface nevoia de socializare celulară. Dar și mai liber. Fără poveri și triluri de telefoane prin buzunare.      

Timpul… la viteză supersonică


tablou spania

În fiecare zi văd această imagine. E în casă, pe hol. O am de anul trecut. E un tablou cumpărat din Spania, dintr-un loc minunat numit Peniscola. Dar nu asta vreau să scot în evidență. Peste o lună se împlinește un an de când am fost în Spania. Vai, ce repede trece timpul. Prea repede. Mă emoționează amintirea acestui tablou… Parcă ieri mă plimbam în Peniscola și cumpăram acest tablou. Iar azi este ”mâine-le” de ieri.

Când eram mic timpul trecea mult mai încet. Anotimputile se succedau lent. Vara dura o veșnicie de soare. Iarna o veșnicie de bulgăreală, săniuș și peisaje de un alb exagerat. Toamna admiram fără să mă satur snopii de păpușoi aduși de pe câmp, covoarele din frunze gălbui-ruginii căzute din nucii bunicilor. Săptămâna era lungă. Îmi pierdeam uneori răbdarea cu trecerea lentă a săptămânii. Acum, Timpul parcă a luat-o razna. E un mare gurmand. Parcă înfulecă câte trei-patru luni odată, și le înghite pe nemestecate. Acum e aprilie și parcă ieri a fost decembrie. Iar eu nu (mai) reușesc să trăiesc prea multe experiențe cu semnificație. Probabil am această percepție tocmai din acest motiv: mi-au lisit momentele semnificative, iar scurgerea timpului a fost o pură cronologie și nu a marcat ceva de mare valoare sufletească. Sau, am trăit pe apucate, superficial, fără să meditez suficient, fără să reflectez profund la viața mea, am trecut prin viață cu viteză supersonică, asemeni timpului, fără să imortalizez ceva semnificativ. Parcă văd că mâine e un nou decembrie și în sufletul meu va fi aceeași mobilă, aceleași ferestre, același soare văzut printre nori…