Cișmigiul spre seară


Cișmigiul spre seară  e ticsit cu ciori

Care strigă iarna cu-ale ei ninsori.

Noi și toți copacii vor fi triști și goi

Fără-mbrățișarea verilor cu flori.

 

Vine prea geroasă iarna printre noi –

Așa ne spun la Meteo, vreo doi, mai de soi.

Adio vară caldă, adio dragă toamnă,

Primăvară verde,  te cerșesc cu-o palmă.

La ușă bate Toamna…


toamna

E încă foarte vară frate, cum ar spune cei de la Radio Zu. Căldura nu pare să-și coboare indicele termic. Iar picioarelor mele nu le place alt fel de încălțăminte decât sandalele cumpărate în mai 2012 din Spania. Dar azi, ceva mi-a atras atenția și m-a trimis cu gândul anotimpul melancoliei aduse de ploi și hore de frunze pe fondul acordurilor lente ale Rapsodiei Române și pe acele vioaie, îndrăznețe ale partiturilor anotimpurilor lui Vivaldi. Pe parbrizul mașinii parcate la umbra unor copaci, în apropierea Parcului Herăstrău din București, s-a așezat o frunză ruginie care-a zburat și a rămas în urma mașinii când am demarat în stilu-mi propriu, semn că Toamna negociază sau ia cu japca Vara cu ai ei copaci a căror cromatică este de-acum în schimbare. Verdele crud pe care-l remarcam alergând în parc în luna iunie, iulie, este înclocuit progresiv de galbenul ruginiu.

E clar. Ne îndreptăm spre toamnă. M-aștept la seri lungi ploioase și zile vânturoase. Nopți mai răcoroase și oameni mai morocănoși, ursuzi și acri, cum era astăzi o angajată a unei instituții publice, plătită din bani publici, ce te frapa cu atitudinea și abordarea ei…

Vine Toamna și în economia sau societatea românească începe să batp vântul: se strâng mai puțini bani la bugetul de stat, mai puțini angajați rămân – mai pleacă vreo 4000…

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.

…în Herăstrău


În Herăstrău toamna a savurat deja o mare parte din desert. În imensa sufragerie a naturii, se înalță spre cer crengile copacilor sărăciți. Multe din frunzele copacilor, îngălbenite și ruginite, au căzut la pământ, formând covoare naturale ce-mi amintesc de fabrica de covoare din orașul Siret în care am petrecut anii primei mele tinereți, fabrică forțată la absenteism asemeni restului de elemente ale industriei românești.

Herăstrăul văzut azi era asemeni unui tablou de toamnă târzie în care puteai păși, într-o atmosferă marcată de tăcere ce transmitea parcă un soi de așteptare. Era un peisaj static, încremenit în propriul său proiect, din care lipseau oamenii, vântul și muzica teraselor din apropiere. Mint. Pe ici, pe colo, câte o siluetă umană staționară sau în mișcare, se făcea văzută și o ușoară adiere de vânt, lângă lac, e tot ce avea viață în parc. Nici tarabe cu vânzători nu mai erau. Nici bicicliști. Nici atleți. Nici grupuri gălăgioase de tineri și neliniștiți.

Pe măsură ce scriu, înțeleg și așteptarea de-aici. Dincolo de așteptarea iernii, pe 9 decembrie, probabil, și natura dorește o schimbare politică. Una cu efecte benefice. Una care ar mai opri timpul degradării sociale și economice.

Contextualizând și parafrazând vorbele lui Enștein, am fi nebuni să repetăm același experiment politic și să ne așteptăm la efecte și rezultate diferite de cele obținute până acum în societatea românească.      

La bunica


Seara aceasta dorm într-o cameră din casa bunicii. Mă leagă multe amintiri de locul acesta. Simt căldura de la soba din teracotă, și îmi aduc aminte de iernile geroase când veneam fuga-fuga în casă pentru a mă încălzi. Au apus acele vremuri. Doar amintirile…mai bat la porțile uitării…Afară e rece, o ușoară ceață,, abia văzută învăluie atmosfera. Cerul e înstaleat, iar Toamna își face treaba: a retezat multe frunze din copaci. E o atmosferă ce se aseamănă cu cea din anii trecuți. Știu că eram foarte îndrăgostit toamna. Visam, asemeni poetului, să am sufletul acoperit de umbra cuiva… Dar anul acesta e unul diferit…

Spicuiri autobiografice


La trei ani viața mea gravita în jurul mamei și bunicilor mei. Tatăl a fost absent…Mi se părea pe atunci că sunt cea mai importantă ființă de pe fața pământului, într-o lume a jocului și a gestionării atenției primite. Atunci mă simțeam în centrul universului iar curtea bunicii mi se părea uriașă. Pe măsură ce anii au trecut, de la spațiul uriaș, aproape mitologic, curtea bunicii s-a micșorat, s-a demitologizat până la un banal exterior al unei case în care nu știu dacă pot să-mi întorc limuzina.  

La șapte ani am realizat că viața continuă pe un traseu necunoscut. Necunoscutul acesta era înfricoșător. Despre școală e vorba. Școala devenise prima activitate față de care mi se solicita seriozitate și consecvență. Pe atunci nu înțelegeam de ce mama trebuie să se chinuie și să mă chinuie cu scrisul și cititul?! A fost primul pas greu pe care l-am (de)pășit…

La patrusprezece ani, am simțit că dobândesc cetățenie: am avut primul meu buletin. Mă admiram în fotografia din carnețelul acela gri (vă mai aduceți aminte?) și simțeam că încep să fiu de la egal la egal cu mama sau bunica mea. Câtă naivitate! Buletinul era pentru mine ceva special, dovada faptului că exist, că am o identitate consemnată într-un carnețel cu valoare de document, superior Certificatului de naștere, prin faptul că avea în plus o fotografie: fotografia mea. Tot acum aveam un entuziasm greu de controlat și de stăvilit. Îmi plăcea să-mi vizitez zilnic părinții. Eram însetat de interacțiune umană autentică, nemoderată de niciun protocol sau convenție socială. Asta a rămas neschimbat și azi. Lumea mi se părea simplă, habar nu aveam pe atunci de diplomație, sau ideea de a nu spune totul, de dragoste, de fete, de idile, de amor.

La optsprezece ani eram încă un aterizat. Oare mai sunt așa și azi? Încă foarte naiv, mă îndrăgosteam ușor, mă agățam de orice gest pozitiv primit de la o fată, scriam versuri și le trimiteam fetelor de care mă simțeam atras și așteptam răspunsul magic, care să mă facă fericit. Ieșeam în oraș cu bicicleta doar-doar să o văd pe ea, ieșită la plimbare, să mă pot intersecta ”întâmplător”.

La douăzeci și opt de ani viața mi se pare complexă. Sunt divorțat dar nu am pierdut speranța. Resimt nevoia de afecțiune cam neînțeleasă de unele fete. Viața mea gravitează în jurul problemelor încă nerezolvate, sunt atent cu cine vorbesc și ce vorbesc. Am rămas visătorul de altădată ațintit la viitor, la o fată (probabil încă necunoscută) cu care să experimentez o iubire autentică și reciprocă, fiindcă, nu-i așa, că fără reciprocitate suntem ființe ce investim sentimente de-am-boulea, inutil și fără sens? Simt nevoia parfumului dulce-acrișor al unei femei, imprimat subtil în pernă. Să adulmec parfumul din părul ei, și, discret, impregnat în cămașa mea. Să mă oglindesc în ochii unei femei sufletiste, să mă gândesc la ea ziua, în timp ce fug la serviciu, servesc prânzul, sau mă întorc de la serviciu. Să mă gândesc pe tot parcursul zilei la seara petrecută în doi. Am nevoie să fiu ținut în brațe de o femeie, pe bancă, în parc, în toamna aceasta și să plouă cu frunze gălbui-ruginii. Am nevoie de o femeie pentru care să dobândesc semnificații profunde. Am nevoie să comunic conglomeratul meu de idei, gânduri, emoții și sentimente…

     

 

Frânturi de amintire


Astăzi am revăzut locul copilăriei mele. Am stat preţ de câteva momente în livada bunicii mele, tăcut şi copleşit. Am simţit printre ramurile pomilor, mişcând frunzele, vântul amintirii. În minte mi-a apărut vie imaginea unei pături pe care stătea întins pe-o rână copilul, mai târziu adolescentul, Cezar Pesclevei. Citea o carte aleasă din biblioteca modestă aşezată în sufragerie. Printre rânduri, cădeau sporadic mere „de Ilie”. Mai târziu, toamna, la început de an şcolar, căţărat pe crengi, culegea cu grijă merele coapte ce erau apoi coborâte în beciul bunicii şi savurate în iarna geroasă ce transforma livada într-o livadă edenică părăsită de Adam şi ocupată de alb, de mult alb rece – de zăpadă.

În această livadă s-au scurs multe veri ale copilăriei şi adolescenţei mele. Nu ştiu dacă voi mai (re)trăi relaxarea asorată cu lectură pe pătura cumpărată în piaţă, „de la ruşi”. Cel puţin sper să revin în livada bunicii pentru a culege merele, în toamna care vine şi nu e departe.

M-am săturat de (neo)comunism


Motto: poezia Deşteaptă-te române

Seria evenimentelor ce marchează acum Republica Moldova nu e lipsită de logică, de lipsă de precedent sau de substanţă. Orice situaţie sau incident este o consecinţă a ceea ce a fost… Moldovenii, atât cei din ţară cât şi cei din diaspora, s-au săturat de Voronin şi de filosofia sa politică. Ajunge prezenţa lichelei în mediul cotidian, social şi societal cu implicaţii nefavorabile în mediul intrapersonal. Românii din partea de răsărit a Prutului s-au săturat de comunism, de teroare, de încremenirea în proiect (cum bine o spune Gabriel Liiceanu), de conducere defectuoasă a unei ţări, conducere ce nu poate constitui zestrea oferită de mama sau soacra distinsului în urma începerii mariajului său cu noua postură. Manifestările violente ale tinerilor moldoveni la adresa preşedenţiei şi parlamentului moldovean l-au lăsat probabil, perplex, pe Vladimir Voronin. Mai nocive au fost, totuşi, „manifestările violente” ale instituţiilor supreme făcute pe seama demnităţii şi libertăţii umane ale cetăţenilor, de subminare a acestor atribute fundamentale… Când liderul unui stat se consideră şef pe propria moşie, revolta este mai mult decât necesară. În absenţa valorilor iudeo-creştine, îndrăznesc să scriu că lichidarea, asasinarea (la propriu) a acestui tiranozaur reprezintă obiectivul fundamental necesar încercării depăşirii regimului nefast.

Realitatea dinspre apus de Prut poate fi un sumum de date factuale apriorice unei crize sociale asemănătoare celei din Republica Moldova. Nu m-ar mira dacă, aposteriori, la sfârşitul anului 2009, realitatea socio-economică antagonică expresiei „să trăiţi bine” şi autorului ei, să degenereze într-un nou decembrie 1989 autohton cu al lui coloană sonoră a cărei amintire ne solicită încă timpanul amintirii. Otrava negândului, de care vorbeşte Cristian Tudor Popescu, îşi pierde, pe zi ce trece, pe fondul realităţii ce a ajuns să zgârie stomacul flămânzit, efectul. Începutul pierderii lui a fost în 1989. Oare când fiv-a pierdut de tot? Când ne vom însănătoşi? Nu poţi să păcăleşti la nesfârşit poporul cu televizorul. Durerea datorată de cuţitul ajuns la os, (re)simţită în fiecare celulă a fiinţei, destramă orice încercare politică de cosmetizare a negrului ce se vrea a fi alb. Politica cu filon bolşevic îşi pierde adulanţii. Cu fiecare alegere electorală din România, prezenţa la vot scade într-un raport proporţional cu trecerea anilor. Alianţa guvernamentală curentă îmi întăreşte ipoteza a cărei confirmare nu întârzie să apară zi de zi. Anume, că prezenţa curentă a sorgintei comuniste în mentalitatea, praxis-ul şi urmele suspuşilor ne conduce înspre dezastru. La alegerile prezindenţiale ale acestui an, alegerea unui tehnocrat este imperioasă. Asta fiindcă nu votăm la fel de des precum ne schimbăm ciorapii sau încălţămintea. Amatorismul cu feluritele sale forme şi culori este plăcut în parcuri şi păduri, în medii de promenadă unde alegerile greşite nu afectează preponderent decât singularitatea. Ar fi bine să ne trezim din euforia negândului şi a sechelelor din trecut. Avem nevoie de cineva care să ne reprezinte interesele văduvite de atenţie. Nu cunosc cine ar putea fi acea persoană. Oricum, ea trebuie căutată. Şi găsită. Nu după discurs, ci după identificarea a ceea ce se ascunde în spatele discursului, în motivaţia şi determinarea acţiunilor sale ulterioare; nu după marca costumului plăcut privirilor ci după identitatea trecută şi prezentă. Asemeni, persoana aceasta nu trebuie aleasă după criteriul prozelitismului politic, ci după cel al competenţei, profesionalismului, al relevanţei, al considerentelor ce transced politicul şi se intersectează, chiar se identifică cu existenţa potenţialului necesar exercitării eficiente a funcţiei nr. 1 în stat. Zăhărelul majorării salariului în cazul profesorilor nu ar mai trebui înghiţit şi spre finele anului 2009, chiar dacă va fi prezentat într-o nouă formă cu o nouă aromă. EL TREBUIE SCUIPAT AFARĂ! Altfel, va da un (nou) gust amar ce se va perpetua pentru încă cinci ani cu coordonate şi perspective fataliste.

Trăiesc cu speranţa că primăvara de la Chişinău va fi, în sfârşit, toamna regimului nedorit şi în cealaltă parte a României pierdute, iar toamna românească a acestui an să fie primăvara noului, a unui început politic, social şi economic diferit. Amin.