Fii CONTEMPORAN CU TINE!


timp

Într-o noapte recentă, fără somn, pe fondul unei liniști depline, reflectam la una din realitățile care ne frânează spre plus infinitul devenirii noastre, spre viitor, reflectam la TRECUT. Mă gândeam la acel timp consumat în care am trăit experiențe negative ce au intrat în mormântul Timpului și care-mi bântuie, asemeni unor fantome ce vor a se afișa ”în carne și oase” dar (mai) există doar în cutia mea craniană.

Adevărul este că nu putem șterge cu buretele trecutul asemeni scriiturii de pe tabla clasei în care unii din noi se chinuiau cu învățătura, dar putem dobândi maturitatea de a înțelege că nu putem da timpul înapoi și e nevoie să transformăm experiențele neplăcute din filme color în cele ”alb-negru” văzute la televizoare cu lămpi, de-acum cvasi-dispărute, pentru a ne auto-securiza emoțional și a fi mai puțin afectați atunci când Memoria ne pune pe birou în mapa uneori imprevizibilă, evenimente din trecut.

Avem nevoie să fim mai puțin vulnerabili și să ne debarasăm de ancorele înțepenite pe fundul apei pentru a putea părăsi Portul Trecutului și a naviga mai departe spre Porturile Viitorului.

Am întors multe file negre din carte de istorie personală cu titluri scrise în negru, altele în gri și încerc să exist în prezent, contemporan cu mine, eu, cel care nu mai există atunci și acolo, ci doar acum și aici, cu gândul orientat spre viitor.

Apropo de ideea filmului color, versus ”alb-negru”: citeam undeva că atunci când ești confruntat de o persoană cu un spirit de-un criticism excesiv, fă un efort psihologic, de imaginație, și încearcă să vezi persoana în alb-negru, cu linii de contur pierdute, ușor neclare, într-un degrade întâlnit în tablourile realizate cu măiestrie. Ne-maipercepând-o color, cu ale ei haine multi-colore, probabil țipătoare, te va ajuta să faci față mai bine criticilor care-ți tulbură apele universului tău interior. Aceasta deoarece, dincolo de imperfecțiunile și greșelile tale consemnate pe filele ei de jurnal nescris ce merită confruntate cu critici, îți destabilizează lăuntrul – acea cameră de ccomandă sufletească și rațională. Or tu ai nevoie în permanență să-ți păstrezi echilibrul mental și sufletesc, pentru a fii mereu pe linia de plutire, astfel încât, dacă i-ai pierdut pe toți, să ai grijă să nu te pierzi chiar pe tine. Fiindcă criticile – dacă-mi este permisă exprimarea aceasta impersonală, încearcă să te bage la fund. Dac-ai ajuns acolo, riști să te pierzi pe tine, partenerul cu care faci cea mai bună echipă. Nu te poți autoboicota!

Anunțuri

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Lacrimi trecute, lacrimi prezente


lacrimi

În copilărie, lacrimile mele izvorau din izvorul abia inaugurat. Orice experiență dureroasă conecta sufletul meu la rezervorul de lacrimi și le pompa spre ferestrele sale, spre ochii ce rămâneau, uneori, orbiți de-atâtea lacrimi. Pentru că da, am fost un copil plângăcios pe care lacrimile îl detensionau și parcă îmi spălau sufletul. Acum plânsul are același efect asupra mea. Mă ajută să mă descarc și să o iau de la capăt, cu șanse minime de a ajunge la Spitalul 9. Nu râdeți: oamenilor care țin în ei tensiunile, frustrările, supărările, neajunsurile, părăsirile etc., le crește pericol unui dez-echilibru psihologic.   

Acum, la 30 de ani, realizez că în izvorul meu nu prea mai sunt lacrimi. Sau, probabil mai sunt, dacă nu le-am epuizat pe toate, or conductele sufletești s-au obturat într-așa hal, încât abundența de lacrimi din anii copilăriei a rămas istorie. Când scriu asta, nu vreau să fiu perceput greșit: experiențele din anii copilăriei nu sunt mai dramatice ca cele de acum, sau, cele de acum, care provoacă lacrimi, nu sunt mai puțin dureroase decât cele din primii ani de viață. Dimpotrivă. Cele de acum – unele din ele – conțin o încărcătură emoțională negativă sporită. Ceea ce e diferit acum de perioada timpurie a vieții, este capacitatea crescută de a face față la experiențele nedorite majore (decesul unei persoane dragi, părăsirea de persoana care ți-a declarat iubirea etc.) și sensibilitatea la experiențe, diminuată. Fiindcă da, am devenit mai puțin sensibil, mai rezistent la ce mi se întâmplă neplăcut. Asta e o trăsătură masculină necesară. Și asta este în avantajul meu. Fiindcă nu îmi mai permit să plâng ore în șir. Am obiective și acțiuni trasate pe care trebuie să le îndeplinesc, nefiind nimeni în locul meu care să le poată îndeplini.

Oricum, cele mai dificile nu sunt lacrimile. Ci imposibilitatea de a spune ce ți se întâmplă, fiindcă nu e nimeni în proximitatea ființei tale, jumătatea ta, cea care te-ar putea consola și proteja cu afecțiunea ei în astfel de momente, fiind inexistentă. Nu-ți rămâne decât dialogul cu Dumnezeu, dar, acesta nu e decât complementar, fiindcă tu ai nevoie de cineva care să se încalțe pentru câteva clipe în papucii tăi. Și chiar dacă nu face pași cu ei, măcar să-ți dea această impresie. Altfel, plângi și te simți asemeni unui om singur în jungla urbană impersonală, stranie, rece și lipsită de afecțiune, lângă oamenii ce sunt simple mașinării ce seamănă cu tine prin structura și înfățișarea fizică, dar sunt total depărtați de tine și de nucleul ascuns, intim, al ființei tale din universul tău interior, care suferă.

Nu e o rușine să plângi, iar cine surâde și nu înțelege acest fel de exteriorizare, acest limbaj de comunicare ce provine din miezul galaxiei interioare a fiecărei ființe, este superficial și inconștient. Nu se cunoaște pe sine, nici nu este capabil să-i cunoască și să-i înțeleagă pe alții.

Când e necesar, plângi. Chiar dacă ești bărbat sau femeie. Pune toate semafoarele din intersecțiile lăuntrice pe culoarea verde și lasă universul interior să pompeze din adânc, din rezervoarele proprii, lacrimile ce te vor elibera și vei deveni mai liniștit(ă).      

Oameni de ieri, oameni de azi


Privesc în trecut și realizez că sunt oameni care au fost în viața mea și astăzi nu mai sunt. Au murit, sau au ieșit din proximitate, din varii motive. Pe unii i-am dezamăgit eu. Alții m-au dezamăgit pe mine. Sau reciproc. Cert este că sunt persoane ce nu mai sunt în preajma mea. Nu mai pot conta pe ele. Nici ele pe mine. Nu mai pot comunica cu ele. Nu mai pot împărtăși nimic. Au rămas în istoria personală, pe pagini prăfuite și îngălbenite de uitare. Avem acum existențe paralele și echidistante, asemeni liniilor de tren. Cândva schimbam zâmbete, chiar lacrimi. Acum exersăm un soi de indiferență inconștientă. Fiindcă am uitat (in)voluntar de ei. Ne readucem aminte sporadic, în puținele momente de reflecție ajutată de câte o privire adâncă, în trecut, cât toată viața, din momentul când ți se activează memoria și până azi. Pe unii i-am readuce în viața noastră. Pe alții, nu. Am dori să revedem persoane ce au murit și au avut anumite semnificații pentru noi. Mergem eventual la mormântul lor. Dar aici nu ne întâlnim cu ei. Ci doar cu țărâna ce le acoperă trupul… N-am vrea să întâlnim acele persoane care ne-au făcut să suferim puternic, determinând pusee de durere sufletească sau trupească. Ne amintim de oamenii absenți când trecem prin parcul în care altădată ne plimbam împreună și revedem banca pe care am stat. Vedem pe stradă o persoană ce seamănă cu aceea cu care cândva stăteam la taclale nesfârșite. Sau, vedem vestimentația unui militar cu grad superior și ne readucem aminte de cei care doreau să purtăm o haină militară, a căror vis a rămas la statutul de vis. Important este să nu fim singuri, să cultivăm relații solide cu oameni, fie ei și puțini. Cu oameni pe care să ne putem baza, pe umărul cărora să putem plânge, cu care să putem comunica, dezbrăcați de haina diplomatică și fățarnică și, dincolo de orice experiență să știm că ei sunt acolo, indiferent de anotimp sau dispoziție. Fiindcă singuri nu putem trăi și înainta. Fiindcă singuri riscăm să murim în uitare…

Scrisorile, e-mailurile și oamenii


Realizez, uitându-mă la maldărul de scrisori primit de-a lungul anilor trecuți, că, probabil, sunt printre cei ce reprezintă ultima generație a corespondenței clasice. Îmi aduc aminte că acum opt-zece ani așteptam cu nerăbdare să vină poștașul cu scrisoarea pe care o desfăceam atent, fără să rup foile împăturite în patru… Dura două-trei zile până ce destinatarul primea scrisoarea ta. Și cel puțin tot atâtea până primeai răspunsul. Citeam atent, rând cu rând, urmând să răspund… Nu ca acum, când citesc deraind de pe rândurile e-mailurilor primite și aruncând cuvinte, cum îmi vin, pe e-mailurile trimise… Au fost alte vremuri acum zece ani. Cu oameni mai sensibili, parcă mai romantici. Nu era explozia aceasta de informații, iar internetul abia-și băga coada în lumea noastră. Era rar, costa scump și era puțin accesibil. Acum fiecare are un telefon mobil sau un laptop. Rândurile au devenit simple înșiruiri de cuvinte, fără valoare sentimentală, reci, triste și fără viață. Acum, parcă primim scrisori de la tipografii, nu de la oameni. Aproape că ne asemănăm cu niște mașinării creatoare de idei. Paragrafele nu mai au acel ceva personal lăsat de fiecare autor al lor. Toate seamănă, sunt în format Times New Roman, sunt fără ștersături, fără mâzgâlituri, fără cuvinte neînțelese. Totul e suspect de clar și tragic de rece! Lipsește parfumul, foșnetul paginilor, mirosul hârtiei. Oare cum va fi corespondența peste zece ani?

Dor de pădure, discuţii, trecut…


E târziu. Sunt obosit. Trupeşte. Dar mintea mea încă este activă. Deschid sertarul cu amintiri. Realizez că îmi este dor de pădure, de discuţiile interminabile purtate în jurul focului, cu alţii de-o seamă cu mine, undeva, nu foarte departe în trecut, vreo 8-10 ani, când nu aveam cine ştie ce griji iar fluturii îmi zburau bezmetici în stomac, dând puternic din aripi în apropierea vre-unei fete despre care eu, în naivitatea mea extremă, credeam că vor începe şi la ea fluturii să se agite… Iluzie! Eram prea naiv pe atunci, când încă credeam că poeziile sensibilizează sufletul unei femei…Azi, în universul acesta pragmatic, am încetat să mai cred asta! Mai cred în existenţa fetelor sufletiste şi romantice, dar, e drept, le încadrez la capitolul excepţii.  

Frânturi de amintire


Astăzi am revăzut locul copilăriei mele. Am stat preţ de câteva momente în livada bunicii mele, tăcut şi copleşit. Am simţit printre ramurile pomilor, mişcând frunzele, vântul amintirii. În minte mi-a apărut vie imaginea unei pături pe care stătea întins pe-o rână copilul, mai târziu adolescentul, Cezar Pesclevei. Citea o carte aleasă din biblioteca modestă aşezată în sufragerie. Printre rânduri, cădeau sporadic mere „de Ilie”. Mai târziu, toamna, la început de an şcolar, căţărat pe crengi, culegea cu grijă merele coapte ce erau apoi coborâte în beciul bunicii şi savurate în iarna geroasă ce transforma livada într-o livadă edenică părăsită de Adam şi ocupată de alb, de mult alb rece – de zăpadă.

În această livadă s-au scurs multe veri ale copilăriei şi adolescenţei mele. Nu ştiu dacă voi mai (re)trăi relaxarea asorată cu lectură pe pătura cumpărată în piaţă, „de la ruşi”. Cel puţin sper să revin în livada bunicii pentru a culege merele, în toamna care vine şi nu e departe.