Un București imbecil(izat)?


firea-nervoasa

Taxa lu madam Firea a trecut de aproape o săptămână. Bucureștiul? Tăcere! Bucureștenii ”pur sânge” dar și cei prin adopție nu spun nimic. Pe sticlele teveurilor nu patinează nimic din deja arhicunoscutele piețe bucureștene specializate în proteste: Victoriei sau Universitate. Cum poți accepta, fără să îți manifești dezacordul față de instituirea unor taxe pe sărăcie? Cum poți tăcea, când un primar institutie taxe FĂRĂ SĂ FII INVESTIT ÎN CENTURĂ, PASAJE, PODURI, PARCĂRI, FLUIDIZAREA TRAFICULUI, ÎMBUNĂTĂȚIREA REȚELEI DE TRANSPORT PUBLIC ETC.?
Și Londra are taxă de centru + taxă de poluare, tot în centru, aplicată în așa numita ”congestion zone”. Dar e taxă doar pentru centru, NU PENTRU TOATĂ LONDRA, iar dacă vrei neapărat mașină ultimul răcnet, o cumperi cu un avans pe care-l produci din muncă cinstită în primele câteva luni de muncă ca muncitor obișnuit, iar apoi îți permiți acea rată lunară fără să fii nevoit să apelezi la combinații meșteșugite de proveniență mioritică. Dar România nu e Anglia! Capitala Angliei este foarte bine acoperită cu mijloace de transport în comun. Din provincia britanică ajungi în Londra cu trenul foarte ușor, apoi ai o conexiune foarte bună cu metrourile și trenurile londoneze. În România n-ai așa ceva din Popești-Leordeni sau Domnești sau Adunații-Copăceni spre București, de exemplu.
Sunt convins că în România cine are o mașină cu normă de poluare euro 2, spre exemplu, și care va plăti cinsprezece milioane de lei vechi vinieta „Oxigen” pe an (sursa: https://www.businessmagazin.ro/actualitate/taxa-oxigen-a-gabrielei-firea-lista-de-tarife-si-programul-cand-vor-fi-interzise-masinile-in-capitala-18499550), e puțin probabil să-și permită o mașină cu norma de poluare euro 6, sau chiar electrică, fie ea și second hand. Dacă și-o permite, înseamnă că toacă TOATE ECONOMIILE acumulate de-a lungul anilor și omul rămâne în fundul gol, financiar vorbind. Nu mai vorbim de mașină nouă. Dacă apelează la credit în România pentru a-și cumpăra o mașină nouă (dacă se încadrează cu nivelul salariului, bineînțeles) și își pierde serviciul (să presupunem), omul ajunge executat silit și, cel mai probabil, datorită clauzelor abuzive din contractul său de credit, datoria lui va crește ca Făt-Frumos într-o lună cât ar crește aceeași valoare a împrumutului contractat în occident într-un an sau mai bine. Să-i mulțumim d-lui Isărescu?
Madam Firea a pus căruța înaintea boilor prin această taxă, fără să investească în nimic și sunt convins că Bucureștiul de căruță va rămâne, iar boii tot în spatele căruței ever for ever…
Ce alternative are acum săracul bucureștean? Pragmatic vorbind, să ceară de la angajator banii de vinieta doamnei din Voluntari, sau mașină de serviciu de la patron dacă este nevoit să folosească mașina cu scop de navetă. Sau o ieșire de un an, doi în occident pentru a putea câștiga banii de mașină. Sau rămâne tăcut, prostit, pasiv, cu speranța că va veni alt primar să abroge vinieta Oxigen… Am scris asta pentru că românul îndură. S-a deprins cu durerea-n tăcere fără să înțeleagă că acest gen de suferință e foarte costisitor, nu doar pe termen scurt, ci pe termen fooooarte luuuuung, cât Marele Zid Chinezesc…

Filosofând puțin, locuitorii din București își merită soarta:
1. Pentru că au ales-o pe madam de Voluntari primăreasă jenerală.
2. Pentru că s-au vândut ieftin la patroni sau nu ”și-au băgat picioarele” în ea de țară vândută oricum de gașca politică autohtonă începând cu ianuarie 1990 și nu dispun de banii necesari pentru o mașină nouă.
3. Dacă madam Firea iese primar din nou la anu-n vară, voi scrie mare cu litere de-o șchioapă: UN BUCUREȘTI IMBECIL!
4. Avea dreptate Țuțea când spunea că a făcut 13 ani de pușcărie pentru un popor de idioți?

Paradisul studenției mele


sala-curss

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)

Continuarea în:

20150910_132428

Cartea poate fi comandată la prețul de numai 9,90 lei + eventuale taxe poștale, lăsând un mesaj în privat /blog sau Facebook sau cezar_augustusjunior@yahoo.com

10 ANI… de la absolvirea facultății


10

Se împlinesc 10 de ani de la absolvirea facultății. Când au trecut? Parcă a fost cu patru-cinci ani în urmă, nu cu 10. Atunci aveam 22 ani. Eram încă un copil, deși am impresia că încă mai păstrez trăsături infantile. N-am vrut să ascult imperativele unor persoane apropiate și am lăsat maturizarea să curgă lent, să mă lovească cu anumite experiențe care mi-au oferit câteva lecții. Necesare cred.

Am părăsit băncile facultății cu impresia că voi juca rolul unei rotițe importante în angrenajul societății umane. Anii ce au urmat absolvirii facultății mi-au dovedit contrariul.

Am învățat că universitatea nu e decât o etapă, o treaptă pe care un tânăr o poate păși pe scara vieții, iar pentru a ocupa o poziție respectabilă, trebuie s-o ia de la zero și să transpire mult.

Am învățat că un șofer de tir FĂRĂ FACULTATE poate fi cel puțin la fel de respectabil ca orice absolvent de facultate, atunci când dovedește PRACTIC o abilitate superioară pe care unii, care se autointitulează specialiști, nu reușesc să o arate.

Am învățat că sinceritatea rămâne o valoare, dar nu toate persoanele merită sinceritatea. Față de unii e necesar misterul…

Nu regret anii petrecuți la facultate. Mi-au deschis orizonturile înguste cu care intrasem (la facultate) și, dacă aș alege o singură realizare, o singură trăsătură dobândită la finalul studiilor universitare, aceea ar fi spiritul autodidact – însușirea impulsului de a studia, fără a mai fi nevoie de profesor(i).

Surpriza-n violet, din Cișmigiu


20140425_144612

Azi am avut treabă în zona Universitate. Am traversat Parcul Cișmigiu și…surpriză: lalele violet. Am imprimată pe retină imaginea lalelor încă din anii copilăriei. Lalelele galbene sau roșii îmi sunt cunoscute demult. Dar,  a fost pentru prima dată când am văzut lalele violet. Oare există demult lalele violet iar eu abia acum le văd? Oare sunt lalele din semințe hibrid obținute în laborator?

JANDARMERIA ROMÂNĂ CONTINUĂ CU ABUZURILE ŞI DEPĂŞIREA COMPETENŢELOR SALE!


 

jandarmeria

Astăzi, în zona Universitate, din Bucureşti, am abordat doi jandarmi care, într-un exces de zel bine cunoscut (vezi implicarea jandarmeriei la protestele din Pungeşti din anul trecut şi acelea din ianuarie 2012, tot în zona Universităţii, când au mutilat un tânăr venit să protesteze aici), abordaseră abuziv un cetăţean însoţit de un minor (este cerşetor, spuneau jandarmii).

N-au fost capabili să-mi spună de ce au abordat acest cetăţean, aruncându-mi în vânt o lege generală (legea 550/2004) care, într-adevăr reglementează cadrul general de funcţionare al Jandarmeriei Române, ca instituţie, acela de (re)stabilire a ordinii şi liniştii publice.

Dar cetăţeanul cu pricina, pe care jandarmii l-au agăţat „aiurea-n tramvai”, NU AFECTA CU NIMIC ORDINEA ŞI LINIŞTE PUBLICĂ. ERA ASEMENI JANDARMILOR  şi tuturor oamenilor aflaţi ÎN TRECERE, când jandarmii, îmbrăcat prost, în uniforme şterse de uzură, l-au abordat pe cetăţean.

Dar, jandarmii s-au lăsat păgubaşi de „misiunea” lor, de „restabilire a ordinii publice” (PENIBIL!!!), mai ales, când i-am întrebat dacă nu cumva au intrat în curtea altei instituţii, făcând treaba Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului?

Dragi şefi ai jandarmeriei, probabil ar trebui să re-evaluaţi obiectivele, acţiunile şi misiunile pe care oamenii voştrii le întreprind pe teren, ajutaţi, probabil de lectura legislaţiei specifice şi a Codului bunelor maniere, pentru a nu mai continua penibilul şi bătaia de joc întreprinsă de oamenii în albastru.