Dacă Facebook-ul ar dispărea, soarele și luna ar fi ignorate undeva pe bolta cerului de către unii din noi, asemeni luminilor aprinse pe stâlpii stradali, noaptea. Diminețile și serile n-ar mai avea farmecul celor de azi: la ce bun să mai bei cafeaua de dimineață sau ceaiul de seară dacă nu le-ai mai posta pe Facebook, nu-i așa? Fotografiile și filmulețele s-ar pierde, rătăcite undeva pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor din livinguri. Vacanțele nu ar mai avea farmecul de azi, fiind lipsite de admiratorii care dau like-uri și comentarii la fotografiile și filmulețele postate de noi pe Facebook.
Dacă Facebook-ul ar dispărea, ”oamenii de televiziune” apăruți peste noapte prin live-urile lor, ar dispărea la fel de repede precum au apărut și ar rămâne o pagină în istoria umanității din registrul ciudățeniilor post-moderne.
Așa ar fi, probabil, realitatea pentru unii oameni care acum folosesc Facebook-ul în exces, dacă Facebook-ul ar dispărea și, în locul lui, nu ar apărea o platformă nouă de socializare cel puțin asemănătoare Facebook-ului. Probabil și pentru mine ar fi la fel, pentru că am momente când simt nevoia să transmit în eterul virtual ideile, imaginile surprinse de lentilele telefonului sau aparatului de fotografiat, sau reacțiile exprimate prin comentarii la postările altor utilizatori de Facebook.
Și, probabil, dacă Zuckerberg ar închide Facebook-ul ne-am recâștiga umanitatea prin faptul că am ieși din peștera existenței virtuale în agora reală unde ne-am vedea mai des fețele…
vacanţă
Scurtă vacanţă…
Am lipsit din lumea virtuală a blogosferei pentru a-mi lua o scurtă vacanţă de o săptămână. În această perioadă am fost deconectat de internet şi telefon mobil, de ştiri şi noutăţi cotidiene, de cunoscuţi şi prieteni, de familiaritate şi de casă. Am admirat unul din podurile ridicate peste râul deasupra căruia se târau încet, văzute de la înălţimea etajului nouă al unui hotel modest, diferitele patrupede de oţel, minuscule şi aproape neclare.
Soarele revarsă încă cu putere razele sale fierbinţi în acest mai botezat de verdele său revigorant la asfinţitul astrului imens. Acest loc este cunoscut ca rădăcină a spiritualităţii ruse, pe unul din malurile care încătuşează maiestosul Nipru aflându-se prestigioasa Lavra Pecerska, un complex monastic remarcat prin istoria zbuciumată a catedralei sale denamitate în al doilea război m0ndial şi reconstruită relativ recent, asemeni, prin multitudinea de moaşte din cele două peşteri în care au trăit călugării care au trăit aici şi unde vin creştinii ortodocşi să se închine. Pentru cei care nu ştiu încă, am fost plecat în Ucraina, iar oraşul despre care povestesc, traversat de Nipru, este al doilea Ierusalim, în înţelegerea celui ce a fost Lavrentie de Cernikov, Kievul.
Kiev-ul mi-a lăsat o impresie plăcută. Nu este asemeni Bucureştiului în ceea ce priveşte mizeria umană şi cea lăsată ignorant în mediul înconjurător. Se aseamănă cu Bucureştiul în ceea ce priveşte mărimea (dar este un oraş mai mare, cred că aproape dublu decât Bucureştiul) şi a faptului că ambele oraşe reprezintă capitala ţării pe care o reprezintă.
În continuare doresc să vă prezint câteva fotografii:
Nu lipsea din peisajul oraşului Kiev nici maşina autohtonă, Dacia:
În spatele meu, catedrala Sf. Sofia, care funcţionează în prezent ca muzeu:
Aici, Biserica Sf. Mihail:
Din Hotelul „Slavutici”:
În Grădina botanică:
Dintr-un parc în care sunt expuse diverse vehicule de război, culminând cu statuia libertăţii slave, „Patria mamă”, prima fotografie:
Mig 23:
Scene din război:
Şi ca să termin pe o notă sufletistă:
