Pictura Irinei Teican

Va prezint pictura Irinei Teican, o compozitie mixta (ulei si acrilic) pe panza, reprezentand velierul gasit intr-o pictura pe internet si pe care mi l-am dorit pictat pe unul din pereti…

Irina s-a apropiat foarte mult de originalul gasit de mine, creand „inundatia” de lumina solara la apus pe o mare nu foarte linistita, dar nici in ipostaza marii caracterizata de furtuna ei caracteristica. Mai mult, prin amestecul catorva nuante de albastru, a reusit sa realizeze mai bine valurile, semn ca nu locuieste in zadar la malul marii, in Constanta, creand acel contrast care transmite maiestria mainii ce picteaza.

Pictura a fost predata la timp, Irina incadrandu-se in orizontul de timp prestabilit.

Irina Teican poate fi gasita accesand pagina ei de Facebook: https://www.facebook.com/Irina-s-Art-1030394666986853/

Omul nou – I

Înţeleptul Solomon spunea că nimic nu este nou sub soare. „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.” (Eclesiastul 1:9)

În perioada comunistă scopul central era formatarea fiinţei umane şi formarea ei după calapodul omului nou: o fiinţă umană desacralizată, sărăcită de tot ce este spiritual şi sfânt în ea, în mintea şi sufletul ei, din care să fie şters conceptul de Dumnezeu, aşa cum era definit el de la omul simplu, neştiutor de (multă) carte (care avea o mai mare valoare în închinare pentru românul absolut – Petre Ţuţea decât omul ateist, fie el şi format pe în mediul academic înalt) până la cel cu studii aprofundate.

Proiectat în teoria social ştiinţifică, omul trebuia golit de orice tendinţă transcendentă, de orice idee legată de Dumnezeu. Universul din perioada comunistă se dorea a fi un simplu univers mecanic cu dispoziţii ce purtau marca partidului comunist, univers care să conţină fiinţe umane cu o singură concepţie despre lume şi viaţă, cea materialistă, în care Dumnezeu nu exista, eventual, decât în persoana Preşedintelui partidului comunist. Orice tendinţă şi revoltă public exprimată ce se diferenţia de cea oficială era catalogată ca fiind nocivă poporului (cel puţin aşa era percepută în România), era reprimată rapid prin mijloace şi „fenomene” inumane, puţin cunoscute de generaţia fast (food, car, relation). Cel mai dramatic a fost aşa numitul „fenomen Piteşti”, „regele” terorii comuniste, un spaţiu destinat detenţiei şi „reeducării” persoanelor ce se diferenţiau de gândirea nivelată a majorităţii. Cred că acest loc al chinurilor provocate de comunism a întrecut cu mult prin dramatism teroarea celor zece valuri de prigoană împotriva creştinilor din perioada Bisericii Primare sau pe cea hitleristă.

Ceea ce au încercat lichelele comuniste să decapiteze a fost în special conceptul de Dumnezeu. Dar nu au reuşit, decât parţial. Cum puteau avea altă ţintă dacă părintele teoriei comuniste, Karl Marx, a fost iniţiat în biserica satanistă? Cum ar fi putut fi altfel marxiştii dacă creatorul teoriei puse în practică de ei era un instrument al Satanei?

Va urma…

Gânduri proaspete de mai

Ne-a călcat pragul sufletului un nou mai. Posibil, cel mai crizat mai din istoria vieţilor noastre. Pentru unii au înflorit cireşii. Pentru alţii cireşul e încă îngheţat, semn că iarna e lungă şi păstrată intactă în livada sufletului, anormal de mult, întreţinută cu maşinării ce produc gheaţă artificială. Şi câtă gheaţă e în unele suflete!

În câteva momente de linişte m-am îndepărtat puţin de agitaţia lumii exterioare pentru a pătrunde complet şi profund în propriul univers interior. Aici, n-am fost surprins să (re)găsesc marea mea, cu ale ei valuri şi corăbii obosite, văi scunde şi adânci, vârfuri de munte ce ascund o linişte atemporală asortată cu animale sălbatice sprintene dar şi unele piese de puzzle compuse din zăpadă şi gheaţă încă netopită.

Scriu, pentru că ar fi, probabil, o dovadă de egoism să ţin doar pentru mine ceea ce ar putea fi util şi pentru altcineva. Sau poate nu. Cine ştie?

Meditez, la timp şi la viaţă, la ceea ce umple şi ceea ce (nu) ar trebui să umple timpul ireversibil al vieţii mele. Nu este o noutate ceea ce scriu. Aştern pe hârtie idei familiare mie. Dar întotdeauna impresia privitoare la ceea ce aştern pe hârtia străveche sau digitală este că ideile şi gândurile mele îmi (re)apar într-o nouă atmosferă, proaspătă şi actuală, fără îmbâcseala trecutului înscris rigid în istorie.

Mă întreb, dacă sufletul purtat de trup îşi justifică existenţa în această lume? Dacă trupul este mai mult decât o carcasă studiată şi tratată în lumea medicală, „mâna” sufletului (trupul) altruist, este bine intenţionat pentru aproapele său? Sau, sufletul se şubrezeşte asemeni trupului a cărui viaţă involuează prin degradare până deznodământul concretizat prin dispariţia totală în ţărână? Dac-am rămas doar o banală amintire a unor ani sfârşiţi în mormântul trecutului, nu am trăit decât impostura existenţială a unor fiinţe ce şi-au lipit doar apţipildul pe care a fost scris cuvântul „CREŞTIN”. Conştientizând răspunsul la aceste întrebări, supliciul fără transformarea sa în amintiri memorabile, e de prisos. Este inutilă simpla spovedanie neînsoţită de pocăinţă sinceră, asemeni rândurilor mele fără rezultatul vreunei vieţi ce va pune în practică teoria pozitivă înţeleasă din combinaţia mea de cuvinte.

În rest doresc să vă plimbaţi prin mijlocul pomilor înfloriţi şi să trăiţi bine, dincolo de criză şi simplele cuvinte expirate de-acum mai bine patru ani!