Cișmigiul spre seară


Cișmigiul spre seară  e ticsit cu ciori

Care strigă iarna cu-ale ei ninsori.

Noi și toți copacii vor fi triști și goi

Fără-mbrățișarea verilor cu flori.

 

Vine prea geroasă iarna printre noi –

Așa ne spun la Meteo, vreo doi, mai de soi.

Adio vară caldă, adio dragă toamnă,

Primăvară verde,  te cerșesc cu-o palmă.

La ușă bate Toamna…


toamna

E încă foarte vară frate, cum ar spune cei de la Radio Zu. Căldura nu pare să-și coboare indicele termic. Iar picioarelor mele nu le place alt fel de încălțăminte decât sandalele cumpărate în mai 2012 din Spania. Dar azi, ceva mi-a atras atenția și m-a trimis cu gândul anotimpul melancoliei aduse de ploi și hore de frunze pe fondul acordurilor lente ale Rapsodiei Române și pe acele vioaie, îndrăznețe ale partiturilor anotimpurilor lui Vivaldi. Pe parbrizul mașinii parcate la umbra unor copaci, în apropierea Parcului Herăstrău din București, s-a așezat o frunză ruginie care-a zburat și a rămas în urma mașinii când am demarat în stilu-mi propriu, semn că Toamna negociază sau ia cu japca Vara cu ai ei copaci a căror cromatică este de-acum în schimbare. Verdele crud pe care-l remarcam alergând în parc în luna iunie, iulie, este înclocuit progresiv de galbenul ruginiu.

E clar. Ne îndreptăm spre toamnă. M-aștept la seri lungi ploioase și zile vânturoase. Nopți mai răcoroase și oameni mai morocănoși, ursuzi și acri, cum era astăzi o angajată a unei instituții publice, plătită din bani publici, ce te frapa cu atitudinea și abordarea ei…

Vine Toamna și în economia sau societatea românească începe să batp vântul: se strâng mai puțini bani la bugetul de stat, mai puțini angajați rămân – mai pleacă vreo 4000…

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.

FĂRĂ IUBIRE…


Fără iubire, suntem copii în zdrențe,

siluete slabe, cu pașii rătăciți.

E iarnă primăvara și tot o iarnă, vara,

Fără iubire, nu suntem… fericiți.

.

Nu are sens viața, știind că nu e NIMENI,

să te poarte-n suflet și-n gândurile-ascunse.

E fără soare ziua, când știi că al tău zâmbet,

și-al tău dor și of nu pot a fi spuse.

.

Fără iubire, nici măcar Treimea,

Nu există tainic în a ei veșnicie!

Suntem nimic și totul, când (n)avem iubirea,

Cerșetori și prinți creați de (ne)iubire.

.

Uitați-vă atent la toți copiii care

v-apar cu pașii lor, mărunți, tăcuți, prin față:

au chipurile stinse, privirile precare;

copiii respinși care-au primit doar gheață.

.

Ei poartă-n suflet iarna lumii nemiloase,

Ce le ofer-un rânjet în locul unui zâmbet.

păstrează prea mulți țurțuri în zilele geroase

și se topesc puțin când izbucnesc în plânset.

Jurnalul unei seri de vară


Spre seară. Mirosul de iasomie s-a pierdut. S-a stins. A dispărut. Nici florile n-au mai rămas. Parcă acum trei zile se mai simţea acel parfum specific, la colţul casei, locul unde, cu două-trei săptămâni în urmă, puteai vedea o explozie de petale albe, ca de crin. Puţin din farmecul verii s-a pierdut. Au început să cadă şi petalele de trandafir. Tufa de trandafiri se învecinează cu cea de iasomie. M-am întristat văzând risipa de petale. Mai ieri treceam nepăsător pe aici. Astăzi regret că nu m-am oprit în dreptul florilor, măcar puţin, câteva clipe, să trag adânc în piept miresmele superbe. Rămâne un gol acum. Un aer mai sărac şi mai rutinat.

M-am blocat. Afară plouă. Aud bătaia picăturilor pe acoperiş. Torenţial. Pana de curent m-a deconectat de computer şi TV. Mă percep deconectat de nişte aparate ce-mi menţineau rutina în camera mea ce seamănă cu salonul de reanimare din spital. Rămân totuşi cu un puls minim şi scriu. Asta e tot ce simt să fac. Să scriu. Şi continui să scriu. În timp ce scriu admir trenul ce trece maiestuos, uşor pleoştit, pe calea ferată din faţa ferestrelor. A trecut. Gata. Îmi pot continua liniştit rândurile.

Plouă de parcă cineva doreşte să ne trezească dintr-un somn prelung, aproape fatal. Mă opresc din nou. Admir ploaia ce a făcut ravagii aici, în nordul ţării.

Stau în picioare, la fereastră, cu clipboard-ul sprijinit de tocul ferestrei. Foarte rar am scris astfel. Dar lumina zilei apune şi, altă soluţie, în lipsa celei artificiale (imposibil de avut acum), nu am.

Am ieşit afară, în ploaia aceasta deasă. Acum sunt convins că plouă de-a binelea. Ploaia m-a „mângâiat” rece şi strident peste tricoul boţit, aruncat în grabă pe mine, pentru a ieşi afară.

Gândurile unei seri trecute


E aproape de miezul nopţii. Am închis coperţile cărţii pe care o lecturez şi le-am deschis pe cele ale unei agende în miniatură, uşor îngălbenită de trecerea timpului, din care citesc impresiile celor cu care am fost într-o tabără, la Zărneşti, în vara anului 2001. Frumoase momente!

Ascult ploaia ce face din acoperişul casei un difuzor fâsâind în aşteptarea compoziţiilor muzicale ce întârzie să apară şi remarc, în timp ce citesc impresiile persoanelor ce au scris în această mini agendă, că m-am schimbat. În „oglinda” acestor pagini nu mai am entuziasmul de atunci. Nu mă mai recunosc în firea „foarte timidă” cum bine mă observase şi imortalizase atunci cineva. Dar nici cu efervescenţa cu care tratam întreaga zi, fie ea cât de lungă-a fi. Cred că păstrez încă neschimbat simţul umorului asortat uneori cu tonuri uşoare sau grave de ironie (funcţie de situaţie) şi curajul de a fi acelaşi…

2001-2011 sunt două repere temporale între care timpul s-a pierdut în zare prea repede, s-a scurs din clepsidra vieţii şi revine, asemeni unei păsări în zbor cu aripi mari, când întunecate, când luminate, încărcate doar cu amintiri şi cu nostalgia clipelor trăite. Parcă ieri sau săptămâna trecută am fost la Zărneşti…

Îmi prinde bine acum, pentru rememorare, obiceiul adolescentin de atunci de a păstra o agendă cu impresiile celor cu care am interacţionat, sporadic sau regulat, cu care am schimbat idei şi uneori sentimente, pentru care am fost o simplă şi pasageră staţie din gara numită Adolescenţă sau, poate mai mult, o persoană care i-a marcat cu o vorbă, un gând sau o privire. Pentru mine au fost, cu siguranţă, câteva persoane a căror cuvinte m-au marcat. În bine.

Dincolo de rândurile scrise în virtutea unei obligaţii adhoc constituite, ce trădează formalismul uşor detectabil, sub presiunea solicitărilor mele, regăsesc şi rânduri împletite din considerente voluntare, sugestii practice şi feedback-uri pozitive ce alternează uneori cu cele negative, critice, dar în definitiv constructive, vis-a-vis de percepţia felului meu de a fi.

E trecut de miezul nopţii. La masa tăcută din bibliotecă, pe care aleargă rândurile acestei pagini, mă încearcă somnul. Beau un gât de cola şi-mi spun noapte bună!

Frânturi de amintire


Astăzi am revăzut locul copilăriei mele. Am stat preţ de câteva momente în livada bunicii mele, tăcut şi copleşit. Am simţit printre ramurile pomilor, mişcând frunzele, vântul amintirii. În minte mi-a apărut vie imaginea unei pături pe care stătea întins pe-o rână copilul, mai târziu adolescentul, Cezar Pesclevei. Citea o carte aleasă din biblioteca modestă aşezată în sufragerie. Printre rânduri, cădeau sporadic mere „de Ilie”. Mai târziu, toamna, la început de an şcolar, căţărat pe crengi, culegea cu grijă merele coapte ce erau apoi coborâte în beciul bunicii şi savurate în iarna geroasă ce transforma livada într-o livadă edenică părăsită de Adam şi ocupată de alb, de mult alb rece – de zăpadă.

În această livadă s-au scurs multe veri ale copilăriei şi adolescenţei mele. Nu ştiu dacă voi mai (re)trăi relaxarea asorată cu lectură pe pătura cumpărată în piaţă, „de la ruşi”. Cel puţin sper să revin în livada bunicii pentru a culege merele, în toamna care vine şi nu e departe.

Momente şi anotimpuri


 

Sunt momente când nu-ţi iese nimic: fata pe care doreai să o cucereşti nu s-a lăsat, serviciul pentru care ai fost invitat la un interviu nu îţi este dat, timpul pe care îl ai la dispoziţie nu este suficient pentru a face ce îţi doreşti, relaţiile pe care le cultivai sunt afectate. Rămâi singur şi neliniştit fără a intra în posesia a ceea ce îţi doreai, a ceea ce aveai nevoie. Îţi dai seama că viaţa ta e un eşec, e un faliment. Parcă ai rămas fără direcţie, fără ţintă, fără următoarea destinaţie spre care să-ţi îndrepţi energia, activitatea, resursele, într-un cuvânt, viaţa. Nici Dumnezeu nu îţi mai răspunde la rugăciuni. Parcă te-a părăsit şi El. Ce poţi să faci într-un astfel de complex de situaţii? Dincolo de a te calma în tendinţa de a lovi tot ce este în jurul tău, de a urla asemeni unui lup la luna pe care nu o poate atinge, la a te resemna asemeni Eclesiastului izbit de zădărnicia acestei vieţi fără Dumnezeu, cum poţi să mergi mai departe? Cum poţi înainta pe oceanul acesta imens în care se află viaţa ta cu busola dereglată şi hărţile pierdute?

Viaţa e asemeni unui an calendaristic cu patru anotimpuri. Sunt anotimpuri plăcute şi anotimpuri a căror farmec nu îl mai poţi  vedea cu privirea uneori îngustă. Ce poţi să faci în anotimpul rece al iernii, când totul e îngheţat şi tinde să îngheţe şi camera sufletului tău? Cred că e necesar să aştepţi primăvara. Să păstrezi camera ta încălzită pentru anotimpul primăvăratic când gheaţa de afară se va topi, vor înverzii pomii şi vor înflori florile asemeni unor copii plini de viaţă ce s-au trezit din somn într-o dimineaţă ce parcă a întârziat să apară. Ştiu, e greu să aştepţi primăvara mai ales când anotimpul în care te găseşti e o iarnă în care ninge fără farmec, fără ceilalţi, fără iubire şi aproape fără speranţă. E greu să aştepţi în anotimpul acesta care te-a îngheţat aproape şi pe tine, tu care mai ieri erai atât de plin de viaţă şi căldură. E greu… Şi totuşi, nu ai altă opţiune. Nu ai opţiunea disperării decât curajul speranţei într-un mâine ce va aduce primăvara mult aşteptată. Nu îţi poţi permite să disperi, nici să dai înapoi. Trebuie să-ţi permiţi să împingi în continuare vagoanele grele ale vieţii pe traseele montane ale acestei existenţe până ce vei ajunge sus, pe platoul Bucegilor de unde vei găsi o privelişte aproape ruptă din ireal, din imaginarul concretizat în real, din imposibilitate.

Iarna va trece. Fiecare din noi ştim aceasta. Fiecare din noi am avut ierni succedate de primăveri paradisiace, urmate de veri caniculare şi toamne triste şi morocănoase urmate, din nou, de alte ierni. Este adevărat: anotimpurile sufletelor noastre diferă de anotimpurile naturii. Doar în anotimpurile naturii atribuim un farmec diferit fiecărui anotimp. Nu toate anotimpurile sufletului nostru sunt atractive. Toamna şi iarna sunt sinistre şi depresive. Dar trebuie să trecem biruitori şi peste acestea două. Succes!

 

Puzzle existenţial


Şi vara cad frunze de toamnă.

Şi vara cad flori pe morminte;

Se-ngână ziua cu noaptea şi vara,

Mor ne-ncetat şi fiinţele sfinte.

– 

Şi-n biserici vin demoni la rugă

Şi-n biserici ispite ne smulg…

Suntem desertul Satanei fără lumină,

Ne cheamă Pământul născut mai demult.

 –

Poşta ne expediază scrisori de la Moarte,

E-mailuri sumbre ne-ntunecă zarea.

În colţul vieţii stă tristă iubirea,

Corabia noastră-o doboară mareea.

 –

Rămânem doar noi când ceilalţi nu mai sunt,

Rămân doar pomii scheletici când iarna ne prinde.

Singurătate de basm şi de coşmar renăscut

E tot ce mai suntem la sfârşit când ne stingem.  

Panoramă sufletească


De mult timp n-am mai făcut amor,

Să-mi contopesc fiinţa cu cerul şi pământul.

Lumina, ploaia, sau rătăcit un dor

Nu s-au întins în aşternut să mi se nască gândul.

De mult nu pot să scriu expresia aceasta: „doi”,

S-o fac sa prindă rădăcini de primăvară.

Ci doar idile ne-ncepute fară a lor culori

rămase-n minţi visând sub lună clară.

De mult trec anotimpuri de toamnă însetată,

Ce nu vor să-şi schimbe a lor straie mizere.

Închise primăveri şi-o vară-ntemniţată

Rămân în aşteptare sperând să nu dispere.

Tu poţi schimba lumina şi ploaia şi chiar dorul

Şi poţi să-mi ţii condeiul ce-ar scrie-n taină: „doi”.

Doar tu poţi în aşternut să-mi mai descrii amorul

Şi chiar primăvara să nască pentru noi.