TE PIERZI…


lacrima

Te pierzi cu amintirea nopții

În care-a răsunat adio…

Atunci când i-ai dat voie sorții

Să-ngroape orice vag ”revino!”

 

Se pierd ușor și anii-n care

Spuneai că a trăi nu poți

Decât avându-mă pe mine

Pavăză l-al vieții porți.

 

Te pierzi cu fiecare clipă

Ce pune-n loc a ei uitare

și clipa luminoasei zile

cu orizonturile-i clare.

 

Se pierd momentele frumoase

Când îți doreai timpul să stea

și-acum sunt mult prea dureroase

săpând adânc în viața mea.

Anunțuri

Fii CONTEMPORAN CU TINE!


timp

Într-o noapte recentă, fără somn, pe fondul unei liniști depline, reflectam la una din realitățile care ne frânează spre plus infinitul devenirii noastre, spre viitor, reflectam la TRECUT. Mă gândeam la acel timp consumat în care am trăit experiențe negative ce au intrat în mormântul Timpului și care-mi bântuie, asemeni unor fantome ce vor a se afișa ”în carne și oase” dar (mai) există doar în cutia mea craniană.

Adevărul este că nu putem șterge cu buretele trecutul asemeni scriiturii de pe tabla clasei în care unii din noi se chinuiau cu învățătura, dar putem dobândi maturitatea de a înțelege că nu putem da timpul înapoi și e nevoie să transformăm experiențele neplăcute din filme color în cele ”alb-negru” văzute la televizoare cu lămpi, de-acum cvasi-dispărute, pentru a ne auto-securiza emoțional și a fi mai puțin afectați atunci când Memoria ne pune pe birou în mapa uneori imprevizibilă, evenimente din trecut.

Avem nevoie să fim mai puțin vulnerabili și să ne debarasăm de ancorele înțepenite pe fundul apei pentru a putea părăsi Portul Trecutului și a naviga mai departe spre Porturile Viitorului.

Am întors multe file negre din carte de istorie personală cu titluri scrise în negru, altele în gri și încerc să exist în prezent, contemporan cu mine, eu, cel care nu mai există atunci și acolo, ci doar acum și aici, cu gândul orientat spre viitor.

Apropo de ideea filmului color, versus ”alb-negru”: citeam undeva că atunci când ești confruntat de o persoană cu un spirit de-un criticism excesiv, fă un efort psihologic, de imaginație, și încearcă să vezi persoana în alb-negru, cu linii de contur pierdute, ușor neclare, într-un degrade întâlnit în tablourile realizate cu măiestrie. Ne-maipercepând-o color, cu ale ei haine multi-colore, probabil țipătoare, te va ajuta să faci față mai bine criticilor care-ți tulbură apele universului tău interior. Aceasta deoarece, dincolo de imperfecțiunile și greșelile tale consemnate pe filele ei de jurnal nescris ce merită confruntate cu critici, îți destabilizează lăuntrul – acea cameră de ccomandă sufletească și rațională. Or tu ai nevoie în permanență să-ți păstrezi echilibrul mental și sufletesc, pentru a fii mereu pe linia de plutire, astfel încât, dacă i-ai pierdut pe toți, să ai grijă să nu te pierzi chiar pe tine. Fiindcă criticile – dacă-mi este permisă exprimarea aceasta impersonală, încearcă să te bage la fund. Dac-ai ajuns acolo, riști să te pierzi pe tine, partenerul cu care faci cea mai bună echipă. Nu te poți autoboicota!

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

SFÂRȘITUL OCCIDENTULUI?


sfarsitul.OCC

Mi-am pus ambiția la treabă și am reușit să termin, târziu, în noapte, obosit și ușor plictisit,  cartea de futorologie a profesorului Lucian Boia, Sfârșitul occidentului, apărută la editura în curtea căreia a mai publicat și alte lucrări: Humanitas. Am fost intrigat să intru în posesia acestei cărți încă de la auzul veștii că a ieșit de sub tiparniță. Fuga, fuga, am ajuns la una din librăriile ce poartă numele editurii și am cumpărat-o. Nu regret că am citit-o. Pe paginile ei, autorul argumentează sociologic, filosofic și istoric sfârșitul expansiunii occidentului, a Europei (de vest) și a Americii, punând sub semnul întrebării (legitim), persistența în timp a Uniunii Europene cu a ei monedă impersonală. China și India sunt țările care cresc din punct de vedere economic și demografic și amenință supremația occidentului ce alunecă pe propriul topogan confecționat, probabil, din ignoranță, inconștiență, absența acțiunilor necesare etc (punctez eu).

În timp ce citeam această carte, mă întrebam unde se găsește România? Și mi-am răspuns: nici în căruță, nici în teleguță! Suntem un stat nedefinit dacă privim prin lupa ”occident-orient”,o struțo-cămilă. Nu suntem nici în occident, nici în orient. Mă întrebam și de ce tocmai acum occidentul se pierde pe drumul său când aveam, probabil, șansa să ne occidentalizăm și noi? Acum, când aveam șansa să rezolvăm problemele sociale și dezvoltare urbană?

Din nefericire, autorul lansează câteva ipoteze vagi în privința viitorului spațiului occiental, implicit a Planetei Albastre. Carența fundamentală a acestei cărți stă într-un singur cuvânt cheie pe care el îl folosește o singură dată, în treacăt, la pagina 111, anume, Apocalipsa, ultima carte din Sfânta Scriptură pe care o cred și care susține sfârșitul inevitabil al lumii, al acestei planete cu tot ce este pe ea, sfârșit concretizat prin ardere. Cartea are o abordare seculară, balanța epistemologică fiind dezechilibrată profund. Lipsește flagrant o minimă abordare teologică, fără de care nu poți fi un bun futurolog, acea persoană care privește în viitorul pe care-l compară cu o pagină albă pe care se va scrie, dar nu se știe ce. Concret, lipsește Dumnezeu și fără Dumnezeu, orice încercare de a contura viitorul e sortită eșecului, eșec pe care autorul și-l recunoaște în materie de intuire a viitorului.

 

Reflecții asupra învățământului românesc


invatamant

Realizez, uitându-mă la școlarul de ieri cu mintea adultului de azi, că învățământul românesc ieșit din comunism încă plătește tribut mentalității bolșevice. Și o va face mult timp, până ce în vârful sistemului educațional vor apărea oameni cu o altă mentalitate. Una pragmatică, care va regândi sistemul din temelii, va scoate munții de informații inutile și vor include informațiile compatibile cu piața muncii, încercând chiar o diviziune a informațiilor specifice înclinațiilor fiecărui elev în parte.   

Accentul excesiv pus pe acumularea de informații și nu pe formarea persoanei, de profesorii insuficient de motivați și incapabili să motiveze, să justifice și să conștientizeze elevii în privința utilității viitoare a materiilor predate și însușite de elevi – iată garanția eșecului adultului de mâine – dacă acesta nu întâlnește între timp câțiva oameni inteligenți și motivați care vor reuși să facă ceea ce n-au reușit zeci de dascăli din sistemul educațional mioritic: să ofere câteva linii formatoare.

Mă gândesc la perioada când eram elev și mai târziu student. Am cunoscut multe cadre didactice și prea puțini Profesori. Profesorul trebuie să fie asemeni unui medic care salvează din punct de vedere educațional și profesional adultul de mâine care azi e un copil sau adolescent inconștient și lipsit de motivație, oferindu-i, bine dozat, fără a risca o supra-doză, informațiile necesare supraviețuirii în viața reală de mâine, încercând să-l formeze, să-i defrișeze jungla infantilă pentru a face loc spațiului necesar formării și acumulării.   

Profesorilor din România le lipsește dezvoltarea personală care să-i ajute să conștientizeze abordările ineficiente și carențele, poziția și rolul pe care-l au în viața copiilor cu care interacționează pentru a putea ”construi” cu succes oamenii de mâine.

Școala românească nu scoate tâmpiți, cum spunea mister prezident Băsescu on ză televijăns, ci doar oameni slab pregătiți pentru viața socială și profesională.  

Comunism vs capitalism (autohton). Reflecții și perspective


În comunism se mima interesul total al statului față de cetățean, concretizat printr-o protecție socială și economică minimală: statul comunist îți oferea o locuință și un loc de muncă. Aveai un salariu (bunicel) cu care te puteai descurca și, cu puțin efort și ”învârteală” reușeai să ai în frigider diverse sortimente de ale gurii. Ce îmi place la sistemul comunist e faptul că reprezentanții săi erau interesați ca toți cetățenii să fie angajați în procesul de producție.

Fratele bunicii mele este analfabet. Nu știe să citească. Nici să scrie. În ciuda acestor carențe, a avut un loc de muncă în perioada comunistă și acum are statutul de pensioar.

Când vorbești de faptul că statul îți asigură o oarecare protecție socială prin susținerea locurilor de muncă, prin investiții, poți spune că statul, respectiv contractul social era funcțional.

Acum și cei cu studii superioare au dificultăți serioase în a-și găsi și menține un loc de muncă. Fiindcă statul nu mai face investiții. Dimpotrivă! Și pentru că școala românească se aseamănă cu Banca Națională: produce maculatură. Banca tipărește bani, iar școala tipărește diplome! Sunt atâtea universități, facultăți și organizații care organizează cursuri finalizate cu o diplomă, hârtie cu care nu prea mai poți face nimic în România.

Zilele acestea urmăream știri legate de profesorii șpăgari de la Universitatea Bioterra, București.

În comunismul autohton se construia.

În capitalismul autohton, pe baza unor argumente slabe, se demolează. Cine va stinge lumina în România?

Școala de asistență socială s-a reînființat după căderea regimului comunist. Asistența socială nu exista atunci. Acum avem asistență socială, școală de asistență socială, asistenți sociali etc., dar problemele sociale persistă și se înmulțesc.

Suntem martorii unui soi de realitate schizofrenică în România: discrepanța între veniturile românilor obișnuiți și costurile, cerințele vieții se măresc pe zi ce trece.

Suntem o societate a cărui stat nu investește în oameni, nici în domenii care nu-i aduc bani! Mai grav este că nu mai susține nici sectoarele profitabile! ”Privatizează” tot! Vrea să scape de tot! Nu a învățat lecția vânzării sectorului petrolier. Vrea să ofere pe nimic aurul și chimia. Și devine o autoritate ce încasează taxe și ipozite uriașe, fără a mai face ceva constructiv. 

România nu este nici stat socialist (dovada: nepăsarea statului față de cetățenii lui, natalitatea în scădere etc.), nici capitalist (dovada: distrugerea prin ”privatizare” a reprezentantelor productive: fabricile și absența susținerii întreprinzătorilor completată de perceperea de taxe și impozite foarte mari).

Suntem Republica Corcitură România, fiindcă însumăm o combinație a trăsăturilor negative ale celor doua sisteme socio-economice amintite mai sus: nepăsarea capitalistă față de oameni, amestecată cu sărăcia socialistă. Ce iese de aici? Un monstru care-și conturează zilnic corpul și își urâțește chipul de la stadiul cu o doză minimalistă de dramă, dezgust în prezent, până la fizionomia ce îmbină groaza maximă, în următorii zece ani.

Probabil că peste zece ani, în acest capitalism dezaxat, în această formă modernă de stat, vom trăi zile mai ”negre” decât cele din prezent. Ne vom întoarce la condițiile perioadei pre-industriale. Nu pentru că nu vor mai exista mașini, centrale de apartamente pe gaz, calculatoare etc. Dar, venitul unei familii va fi total insuficient pentru întreținerea nevoilor ei de bază, probabil că ne vom reîntoarce la pământ, și-l vom săruta, asemeni personajului rebranian, Ion, ca pe unica sursă, pentru a cultiva singuri legumele și fructele necesare meselor zilnice. Facultatea va redeveni un lux, ca și școala gimnazială sau liceală, contractarea unui credit pentru achiziționarea unei locuințe va fi imposibil de realizat,  iar la teve vom auzi prezentatori de știri care vor citi pe prompter ceea ce scria Richard Wurmbrand în perioada detenției sale politice de-acum câteva zeci de ani:  ”salariile nu fuseseră niciodată așa de mici. Se legiferase ziua de muncă de opt ore, dar lucrai douăsprezece ore ca să-ți îndeplinești ”norma”; apoi munca ”voluntară” și conferințele despre marxism nu mai lăsau timp pentru viața de familie. Pe de altă parte, într-un apartament locuiau două sau mai multe familii.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, București 2007, pag. 104)     

 

… după suspendare


N-am scris de-o bună bucată de vreme pe blog.

De-o lungă perioadă de timp n-am mai scris nimic cu caracter politic.

Mă uit la România… după suspendare. Peisajul politic e un ring de box, un câmp de luptă, un soi de counter strike politic jucat în rețea, un joc în care fiecare neatenție, mișcare și acțiune greșită este taxată prin atacarea adversarului cu scopul de al ucide.

Despre Băsescu Traian n-am mai scris demult. Deși s-a scris și vorbit enorm despre acest personaj, doresc s-o fac și eu. Cu riscul inutilității rândurilor ce conțin idei despre acest personaj. O fac. Dar n-o mai fac cu pasiune. Scriu fără înflăcărare N-o mai fac cu gândul că ceea ce aș scrie ar schimba situația… O fac din plăcerea de a scrie, cu un soi de scepticism amestecat cu dezgust: acela al momentului istoric în care omul-simbol al statului numit România, se încăpățânează să rămână emblemă, asemeni unui moșneguț ce rânjește răutăcios și sarcastic pe acoperișul casei ce nu-i aparține și nu i-a aparținut vreodată, refuzând să coboare de-acolo, deși i se spune că nu i se mai permite să stea acolo. Traducând elementele acestui tablou, casa este România, proprietarul casei sunt românii – cei șapte milioane și jumătate de români ce l-au demis pe stimabilul T.B., iar Băsescu e Băsescu.

Realizez că justiția, în special Parchetul și oamenii ce activează aici, sunt instrumente politice. Miza politică e singura care urgentează acțiunile procurorilor. Altfel, dosarele se mișcă lent iar cazurile se rezolvă foarte greu, necesitând foarte mult timp nejustificat. Cunosc cazul unei persoane căreia i s-a deschis un dosar de urmărire penală pe motive puerile, ce a avut ca consecință practică reținerea permisului auto a acestei persoane. Rezolvarea acestui dosar ar trebui urgentată, fiind urmată de restituirea permisului, nu se realizează, ceea ce face ca Procuratura mioritico-balcanică să determină reținerea abuzivă mai mult de 60 de zile legale a respectivului permis auto.

Vorbeam de miză. Care credeți că este miza încăpățânării suspendatului de a rămâne la palat? Pușcăria? Banii? Puterea? Datoria de a termina mandatul?

Am rămas cu gura căscată, incapabilă pentru moment să emită cuvinte, propoziții și fraze când am văzut ce făceau procurorii după referendum: mergeau în sate și le cereau oamenilor să jure pe Scriptura aflată pe capota mașinii! Regret că nu m-am autodenunțat. Că nu le-am spus procurorilor că și eu am fost la vot. Nu pentru că sunt un membru uselist! Ci pentru că îmi doresc un altă emblemă națională la Cotroceni. Îmi doresc altă persoană care să mă reprezinte în relațiile externe cu Rusia și America…

Peisajul media numesc impostura marca T.B. iar eu mă întreb la ce bun? Ajută la ceva? Dar plimbările de seară din jurul Palatului Cotroceni, asemeni acelor evrei în jurul celei mai vechi cetăți din lume – Ierihonul?

Sunt curios ce se va întâmpla în următoarele săptămâni și luni. Va mai exista o nouă suspendare?       

Politicienii joacă counter-strike, se vânează/discreditează reciproc, jocul de șah politic nu are reguli scrise, opulența invitaților lui EBA și SIDA contrastează cu realitatea rudimentară a majorității, CRIZA deține Titlu de proprietate asupra României, prețurile explodează… Spre ce ne îndreptăm… după suspendare?